Unenforceable cassation appeals: moral damages quantum and objective state liability excluded from extra-ordinary review under Art. 488(1)(8) CPC

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 25 iulie 2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. Şi DDD., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei obligarea acestuia din urmă la plata unor daune morale în cuantum de câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant, ca urmare a încălcării obligaţiilor legale de acordare a compensaţiilor datorate pentru interzicerea pe perioadă nedeterminată a pescuitului la sturioni în Delta Dunării, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 1307 din 14 noiembrie 2023, instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Comuna Sfântu Gheorghe, prin primar şi de Consiliul Local Sfântu Gheorghe, precum şi cererea de introducere în cauză a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 199 din 27 februarie 2024, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. Şi DDD..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în apel:

Prin decizia civilă nr. 232/C din 20 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi W., CCC., RR., B., U., DDD., BB., T., AA., OO., FF., N., O., II., JJ., R., S., E., MM., Y., ZZ., I., M., YY., K., EE., NN., HH., LL., DD., A., Z., UU., D., WW., F., H., PP., J. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 27 februarie 2024, pronunţate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.R.F.P. Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi intimaţii-reclamanţi G., Q., GG., P., V., SS., BBB., AAA., VV., TT., CC., QQ., XX., YY., C., X., KK., L.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea; a obligat intimatul-pârât la plata către apelanţii-reclamanţi a daunelor morale în cuantum de câte 5.000 euro pentru fiecare dintre aceştia; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, în privinţa reclamanţilor Q., GG., P., V., SS., BBB., AAA., VV., TT., CC., QQ., XX., YY., C., X., KK. şi L..

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 232/C din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. şi DDD., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 15 aprilie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizate computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 28 aprilie 2025, a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanţi îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) teza a II-a, coroborat cu art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenţii-reclamanţii datorează, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

Referitor la cererea de recurs formulată de pârât, a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Recursul declarat de reclamanţii W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. şi DDD.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei către instanţa de apel, criticând-o sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Au solicitat, totodată, obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a concluzionat judicios în sensul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile a Statului Român, fundamentul acestei răspunderi fiind unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea autorităţilor sale, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 52 din Constituţia României.

Au precizat că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că obiectul judecăţii îl constituie acordarea de despăgubiri morale pentru întârzierea nejustificată în elaborarea şi aprobarea procedurilor de acordare a acelor compensaţii materiale, aspect de natură să lezeze dreptul reclamanţilor - recurenţi la demnitate socială, la nediscriminare economică şi socială, la proprietate, la calitatea vieţii şi chiar la viaţă.

Mai mult, plecând de la caracterul obiectiv ai răspunderii, bazat pe ideea de garanţie şi de risc, s-a reţinut în mod corect şi faptul că în astfel de situaţii nu interesează forma de vinovăţie a Statului, acesta răspunzând şi pentru culpa cea mai simplă, iar în ceea ce priveşte prejudiciul, acesta este consecinţa directă a conduitei ilicite a Statului, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind unul inerent.

Au considerat că, în mod judicios, instanţa de apel a reţinut importanţa deciziei civile nr. 448/2021, pronunţate de către instanţa supremă, în dosarul evocat în mod repetat, câtă vreme situaţia de fapt şi de drept era una similară, întrucât în ambele speţe este vorba de situaţii în care pentru protejarea mediului în interes public s-au instituit regimuri juridice prin care s-au generat restrângeri ale dreptului de proprietate privată, mai mult in cazul limitărilor reglementate de Codul Silvic acestea generând o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate private şi nu limitări ale însuşi dreptului respectiv.

Cu alte cuvinte, pentru acelaşi tip de raţiuni de interes public s-au instituit limitări/restricţionări ale dreptului de proprietate privată, acesta fiind şi motivul pentru care prin lege legiuitorul a stabilit acordarea unor compesatii materiale, compensaţii care, însă, nu au mai fost puse în practică prin elaborarea procedurilor de acordare.

Acelaşi raţionament juridic se aplică şi în speţă, unde discuţia poartă asupra interzicerii totale a unui drept istoric de practică, o activitate de bază care durează din anul 2006, ultima prelungire a acestei interdicţii (din anul 2021) fiind pe o perioadă nedeterminată.

Singura critică adusă deciziei atacate priveşte aplicarea criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale, care trebuie să aibă în vedere în mod neechivoc atât suferinţele deja produse până în acest moment cât şi perpetuarea pe viitor a situaţiei socio-economice a reclamanţilor-recurenţi, atât timp cât nu există un orizont de aşteptare previzibil fie pentru acordarea în final a daunelor materiale la care face referire legea, fie pentru adoptarea altor tipuri de măsuri menite să amelioreze situaţia petenţilor.

Au susţinut că trebuie luat în calcul faptul că interdicţia de pescuit la sturioni durează din anul 2006, timp în care pescarilor nu li s-a acordat niciun leu cu titlu de despăgubire, iar acordarea daunelor materiale prevăzute de lege nu este previzibilă nici în viitorul apropiat, aceasta chiar şi în condiţiile în care procesul de faţă s-ar termina favorabil reclamanţilor, iar Statul Român ar fi pus în situaţia de a achita despăgubirile morale acordate de către Justiţie.

Prin urmare, compensaţiile morale pe care instanţa ar trebui să le stabilească trebuie să le ofere reclamanţilor o posibilitate reală, concretă, de a-şi îmbunătăţi existenţa şi nu doar o satisfacţie de ordin echitabil.

Instanţa de apel a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate faptul că timp de 20 de ani nu s-a realizat niciun studiu ştiinţific temeinic din care să rezulte dacă măsura de interzicere a pescuitului la sturioni începând cu anul 2006 a condus la refacerea populaţiilor de peşti din aceste specii în mediul lor natural sau nu, din contră banii au fost cheltuiţi în mod substanţial cu diverse programe fără niciun viitor şi niciun efect.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Tulcea:

II.2.1. Motive de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Tulcea a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că prin cererea promovată, intimaţii au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru recuperarea prejudiciului nepatrimonial (cuantificat de fiecare reclamant la suma de 100.000 euro) pe care aceştia susţin că l-au suferit ca urmare a încălcării obligaţiilor legale de acordare a compensaţiilor datorate pentru interzicerea pe perioada nedeterminată a pescuitului la sturioni în Delta Dunării.

Aşadar, în prezenta cauză este supusă analizei incidenţa prevederilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi ale art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ., care stabilesc condiţiile activării răspunderii civile delictuale, condiţii ce trebuie cumulativ îndeplinite, şi anume existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei persoanei chemate să răspundă de crearea prejudiciului.

Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită imputată, intimaţii au susţinut că Statul se face vinovat de încălcarea obligaţiilor sale legale de garantare a dreptului de proprietate privată, a dreptului reclamanţilor de a nu fi discriminaţi social şi economic, dar şi a dreptului la un trai decent şi chiar a dreptului la viaţă.

Cu referire la acest aspect, recurentul a menţionat că intimaţii, locuitori ai Deltei Dunării, sunt deţinători de licenţe şi permise de pescuit, că începând cu data de 04 mai 2006 le este interzisă capturarea sturionilor (măsură dispusă prin Ordinul M.A.D.R. nr. 262/2006 pentru o perioadă de 10 ani, dar prelungită succesiv prin acte normative ulterioare), dar şi că demersurile întreprinse în vederea acordării compensaţiilor prevăzute art. 8 din Legea nr. 82/1993 au rămas fără rezultat.

Or, până în prezent nu a fost reglementată o procedură pentru acordarea compensaţiilor la care acest text de lege face referire, însă conform explicaţiilor oferite apelanţilor-reclamanţi prin adresa nr. x/08.02.2023 emisă de M.A.D.R., această situaţie este rezultatul neidentificării unei surse de finanţare, cerinţă impusă de art. 15 şi art. 21 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 oricărei iniţiative legislative cu impact bugetar.

În acest context, nu poate fi reţinută vinovăţia recurentului pentru lipsa unui cadrul legal în baza căruia pescarii din Delta Dunării să fie compensaţi urmare a interdicţiei de a pescui sturioni.

În plus, nu s-a dovedit în cauză existenţa reală a prejudiciului moral invocat de către intimaţi, simpla calitate a acestora de pescari şi interdicţia în discuţie nefiind suficiente pentru a se concluziona în acest sens.

Aşa fiind, observând şi că decizia nr. 448/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este una cu caracter obligatoriu, dar şi că intimaţii nu sunt într-o situaţie similară celor din litigiul în care această hotărâre a fost pronunţată (aceştia din urmă erau proprietarii terenurilor ce au făcut obiectul măsurilor restrictive), a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, decizia atacată fiind nelegală.

II.3. Apărările formulate în cauză:

II.3.1. Întâmpinarea:

Odată cu recursul, la data de 07 februarie 2025, prin poştă, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Tulcea, prin care au invocat caracterul formal al căii de atac promovate, faţă de apărarea părţii adverse ce vizează neidentificarea surselor financiare pentru punerea în practică a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 şi în raport cu care Statul apreciază că nu ar fi în culpă, susţinând că o atare apărare nu poate fi primită.

Reclamanţii au invocat nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, deşi a susţinut că instanţa de apel nu ar fi aplicat corect legea, recurentul pârât consideră că nu a fost corect apreciată situaţia de fapt dedusă judecăţii, iar în restul cuprinsului recursului au fost redate unele considerente ale hotărârii atacate, precum şi unele apărări exprimate de către Statul Român în fazele procesuale anterioare, fără să se indice normele de drept substanţial pretins încălcate şi/sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

Aşadar, nu se decelează nicio critică cu privire la raţionamentul instanţei de apel în urma căruia s-a concluzionat asupra îndeplinirii condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile a Statului Român, ca răspundere obiectiva, fundamentată pe ideea de garanţie şi risc pentru activitatea autorităţilor din subordinea sa.

Mai mult, partea adversă a recunoscut faptul că singurul motiv pentru care despăgubirile prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 nu ar fi fost acordate până în prezent a fost reprezentat de lipsa identificării surselor bugetare, aspect ce nu se poate constitui într-o critică de legalitate a hotărârii instanţei de apel.

Astfel, câtă vreme partea adversă a afirmat doar că instanţa de apel nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi că nu a dat eficienţă lipsei de surse bugetare pentru reglementarea despăgubirilor materiale, reclamanţii consideră că aceste motive nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situaţie în care recursul părţii adverse este nul.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că pretinsa lipsă a culpei autorităţilor naţionale izvorâtă din lipsa perpetuă de fonduri, nu poate reprezenta un motiv de natură a înlătura răspunderea Statului Român.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, chiar înainte de prima reglementare a interdicţiei la sturioni (prin Ordinul nr. 262/2006), Statul trebuia să identifice sursele de finanţare pentru acordarea despăgubirilor materiale prevăzute de lege, continuarea acestei atitudini timp de 19 ani de zile constituie o abordare complet inacceptabilă într-un stat de drept.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Tulcea nu a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, deşi cererea de recurs i-a fost comunicată la 08 mai 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Tulcea nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi, deşi aceasta i-a fost comunicată odată cu cererea de recurs, la 08 mai 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursurile nu au parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 25 iulie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 16 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, pe excepţia nulităţii recursurilor declarate de reclamanţi şi pârât, invocată din oficiu, respectiv de recurenţii-reclamanţi, prin întâmpinare.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind, şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfăşurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanţa de apel la situaţia concretă din speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

II.4.1. În contextul reperelor teoretice enunţate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi, deşi părţile s-au prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătoreşti.

În esenţă, recurenţii au formulat critici cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, apreciind că în stabilirea acestuia nu au fost valorificate toate criteriile de evaluare ce rezultă din situaţia particulară în care se găsesc.

Examinând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că, în evaluarea prejudiciului moral, instanţa de apel a aplicat criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecinţele negative suferite de reclamanţi în plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă, totodată, criteriile particulare ale speţei pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale, respectiv, nenumăratele demersuri întreprinse de reclamanţi pentru a beneficia de dispoziţiile unei legi ce le era aplicabilă, frustrarea resimţită în raport cu conduita de nesocotire a cadrului legal de către autorităţile statului, de discriminarea economico-socială şi afectarea demnităţii sociale, dar şi de faptul că, totuşi, reclamanţii au putut continua activitatea tradiţională de pescuit a altor specii de peşti pentru întreţinerera familiilor şi că daunele morale, în mod evident, nu pot înlocui compensaţiile financiare.

Raportat la aceste împrejurări, instanţa de apel, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, a considerat că suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate, recurenţii reclamanţi nu au dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal, susţinerea potrivit căreia suma acordată de instanţă ar fi rezultatul unei aplicări greşite a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral nefiind suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Recurenţii invocă interpretarea subiectivă a elementelor factuale ale cauzei, or, asemenea critici nu pot forma obiect de analiză în recurs, evaluarea situaţiei de fapt şi a probelor fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond. Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudenţă că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea motivată a instanţelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral, nefiind veritabile critici de nelegalitate.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve eventuala ignorare de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşa fiind, solicitarea de a se constata că suma de 5.000 euro ar fi nejustificat de mică, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar întrucât în recurs poate fi verificat doar modul de aplicare a legii nu şi modul în care au fost stabilite şi apreciate chestiunile de fapt.

Înalta Curte observă că, în absenţa unui sistem legal de comensurare a despăgubirilor morale, în hotărârea recurată se regăsesc reperele jurisprudenţiale avute în vedere în asemenea situaţii, astfel cum s-au degajat ele din practica instanţelor naţionale şi cea a instanţei europene, instanţa de apel apreciind asupra daunelor morale în echitate, cu păstrarea echilibrului şi a proporţionalităţii între interesele particulare şi cele generale, în aşa fel încât să se asigure o satisfacţie părţilor lezate.

Prin invocarea unor circumstanţe factuale, precum caracterul imprevizibil al acordării daunelor materiale la care face referire legea ori al adoptării altor tipuri de măsuri menite să amelioreze situaţia acestora, recurenţii tind a provoca o nouă devoluţiune a fondului, respectiv reaprecierea probatoriului administrat în cauză, situaţie care este, însă, incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că aspectele evidenţiate în cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamanţi nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, care să permită încadrarea în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publiă ce ar putea fi ridicate de către instanţă din oficiu, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamanţii W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. şi DDD. împotriva deciziei civile nr. 232C din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

II.4.2. Şi în ceea ce priveşte recursul declarat de pârât Înalta Curte constată că operează excepţia nulităţii, criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nerelevând aspecte de nelegalitate a deciziei atacate susceptibile de analiză în recurs.

În esenţă, reiterând aspectele susţinute în faţa instanţelor de fond, recurentul consideră că, în condiţiile în care, până în prezent, nu a fost reglementată o procedură pentru acordarea compensaţiilor la care reclamanţii au dreptul potrivit legii, nefiind identificată o sursă de finanţare, nu poate fi reţinută vinovăţia Statului pentru lipsa unui cadrul legal în baza căruia pescarii din Delta Dunării să fie compensaţi urmare a interdicţiei de a pescui sturioni.

Totodată, recurentul susţine că nu s-a dovedit în cauză existenţa reală a prejudiciului moral invocat de către intimaţi, simpla calitate a acestora de pescari şi interdicţia în discuţie nefiind suficiente pentru a justifica despăgubirea lor.

Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

În speţă, soluţia pronunţată în apel, de admitere în parte a acţiunii cu consecinţa obligării pârâtului la plata către reclamanţi a câte 5.000 RON cu titlu de daune morale a avut la bază constatarea împrejurării că fundamentul răspunderii statului este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi risc în legătură cu activitatea autorităţilor sale, aşa cum se desprinde la nivel de principiu din dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 52 din Constituţie.

Instanţa de apel a reţinut că obiectul judecăţii îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru tergiversarea nejustificată a acestor proceduri, de natură să aducă atingere dreptului de creanţă al reclamanţilor, recunoscut legal, şi de natură să îi pună pe reclamanţi într-o situaţie de dezavantaj economic şi social în raport cu autorităţile statului, cu tot disconfortul psihic al demersurilor efectuate pentru concretizarea acestui drept, potrivit înscrisurilor depuse în dosarul primei instanţe şi rămase fără finalitate.

Fiind vorba despre o răspundere obiectivă, aceasta poate fi angrenată pentru cea mai uşoară culpă, decurgând din împrejurarea că pârâtul putea să prevadă faptul că simpla nerespectare a obligaţiilor legale ale instituţiilor statului este aptă să producă reclamanţilor un prejudiciu, în contextul în care reclamanţii şi-au îndeplinit de-a lungul anilor obligaţia de a obţine licenţa de pescuit în ape continentale şi de a-şi viza anual permisul de pescuit comercial, fără ca, la rândul lor, să poată beneficia de plata compensaţiilor corespunzătoare, periclitând siguranţa materială a familiilor, fiind de notoritate că zona este una cu numeroase lipsuri de natură economică, iar valorificarea sturionilor era de natură să le facă mai facil traiul.

Instanţa de apel a considerat că prejudiciul de ordin moral reclamat în cauză este consecinţa directă a conduitei ilicite a pârâtului, astfel că raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este cert, decurgând din încălcarea, respectiv împiedicarea exerciţiului efectiv al unui drept subiectiv fundamental.

Luând în examinare criticile de nelegalitate ce vizează reţinerea greşită a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurent în aceste coordonate sunt formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere invocate în cauză, şi anume a faptului că este vorba de o formă de răspundere obiectivă, care nu este condiţionată nici de vinovăţie, nici de existenţa caracterului ilicit al faptei imputate, antrenarea răspunderii necesitând doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre acesta şi fapta săvârşită.

În aceste circumstanţe, criticile ce susţin inexistenţa vinovăţiei Statului nu pot fi analizate, fiind străine de natura cauzei.

Cât priveşte criticile referitoare la nedovedirea prejudiciului invocat, Înalta Curte constată că acestea nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, ci exprimă doar nemulţumirea recurentului cu privire la concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la acest aspect.

Or, câtă vreme argumentele ce susţin soluţia adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părţilor, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanţa de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurent prin motivele de recurs, anterior prezentate, vizează exclusiv modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor şi a situaţiei de fapt şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. Or, în cauză, recurenntul nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deşi a invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu a indicat în concret dispoziţiile legale presupus încălcate, referindu-se exclusiv la interpretarea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecaţii nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanţa de apel ar fi încălcat prin soluţia adoptată normele legale, recurentul fiind nemulţumit doar de concluzia la care a ajuns instanţa devolutivă cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, mai precis, cu privire la dovedirea existenţei prejudiciului invocat de reclamanţi, chestiuni care, în mod evident, ţin de aprecierea instanţei, neputând fi verificate de instanţa de recurs.

Readucând în discuţie chestiuni ce ţin de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate, recurentul tinde la a obţine o rejudecare a fondului cauzei, prin stabilirea unei situaţii de fapt distincte de cea reţinută de instanţa de apel şi reaprecierea probatoriului pentru a se ajunge la o concluzie diametral opusă celei la care a ajuns instanţa de apel, aceea a neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale clamate de reclamanţi.

Aşadar, memoriul de recurs nu conţine critici propriu-zise de nelegalitate a deciziei recurate, ci prezintă unele aspecte care sunt străine de soluţia şi de considerentele instanţei de apel, deşi condiţia esenţială a motivării recursului implică determinarea greşelilor anume imputate acesteia, în raport cu soluţia pronunţată în privinţa cererii cu care a fost învestită, precum şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva deciziei civile nr. 232C din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamanţii W., A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., S., T., U., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., HH., II., JJ., LL., MM., NN., OO., PP., RR., WW., YY., ZZ., CCC. şi DDD. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva deciziei civile nr. 232C din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.