Civil liability for medico-legal report error: appeal declared null for failure to state valid grounds of cassation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2023, la 28 februarie 2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul Medico Legal Timişoara, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro daune morale menite să-i acopere suferinţa morală suportată şi degradarea umană pe care o trăieşte, începând de la data devenirii irevocabile a sentinţei de condamnare şi probabil până la sfârşitul vieţii, ca urmare a cazierului şi a lipsei de venituri şi alte numeroase beneficii, începând din iunie 2012 şi până la sfârşitul vieţii, generate de lipsirea sa de libertate şi de pecetea de criminal.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 859/PI din 13 iunie 2024, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Medico-Legal Timişoara.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în apel:

Prin decizia civilă nr. 9 din 16 ianuarie 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 859/PI din 13 iunie 2024, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul-pârât Institutul Medico Legal Timişoara.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 02 aprilie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 10 aprilie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în temeiul art. 24 raportat la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancţiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a arătat că hotărârea atacată este vădit netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat explicit asupra motivelor de apel prin care a invocat răspunderea civilă delictuală a Institutului Medico-Legal Timişoara pentru lipsa unui un răspuns cert asupra cauzei morţii victimei, respectiv, a efectelor generate de o lovitură unică cu un corp dur ce i s-a aplicat asupra boltei craniene, producând o singură fisură, ce a avut drept consecinţă hematoame extra şi subdurale pe toată lungimea fisurii, potrivit constatării imagistice a computerului tomograf, în urma examinării fectuate de secţia Neurologie a Spitalului Judeţean Deva.

A menţionat că nu a invocat vinovăţia Institutului Medico-Legal Timişoara sub aspectul întocmirii unui raport medico-legal cu încălcarea normelor de medicină legală reglementate de O.G. nr. 1/2000 ori sub aspectul indicării eronate a cauzelor care au generat moartea victimei, culpabilitatea profesională a medicilor legişti constând, în principal, în exprimarea lor falsă, denaturată în raport cu conţinutul RML, din concluziile finale, anume leziunile de violenţă în loc de leziunea de violenţă.

Recurentul consideră că, sub aspect probatoriu, în cadrul cercetării penale şi al celei judecătoreşti era vital să se stabilească numărul de lovituri cauzatoare de moarte pentru ca procurorul să identifice autorul infracţiunii sau, în cazul imposibilităţii obiective de identificare, să-i poată inculpa pe toţi cei care sub orice formă au lovit capul victimei cu un corp dur.

Or, neglijenţa medicilor legişti a generat neputinţa profesională a judecătorilor în toate cele trei faze jurisdicţionale, dar şi a apărătorilor recurentului, care nu au sesizat că trebuia inculpat, judecat şi condamnat un autor care a pledat în faţa instanţei ca unic vinovat.

Numai o atentă analiză a acestor motive şi înlăturarea lor, cu argumente indubitabile, ar fi putut convinge instanţele de fond şi apel că pârâtul Institutul Medico-Legal Timişoara, prin medicii care au întocmit raportul medico-legal, nu a avut niciun fel de vinovăţie, sub aspectul concluziilor eronate ale magistraţilor conform cărora trei din cei cinci inculpaţi i-au aplicat victimei multiple lovituri care, prin efectul lor cumulat, au condus la necesitatea unei intervenţii neurochirurgicale şi, apoi, la decesul victimei.

Or, din conţinutul raportului medico-legal, procurorul şi judecătorul fondului nu au sesizat că pe restul corpului victimei nu apare vreo urmă de lovitură cu un corp dur, iar lovitura craniană a fost una unică, aspecte ce agravează neglijenţa profesională a pârâtului Institutul Medico-Legal Timişoara sub aspectul stabilirii concrete a numărului de loviri cu un corp dur pe care l-a primit victima şi care i-a generat, apoi, moartea.

Recurentul a arătat că astfel a ajuns să fie condamnat pentru uciderea victimei cu multiple lovituri de bâtă de baseball, iar B. a fost condamnată pentru uciderea victimei cu lovituri de picioare, fără ca judecătorul să menţioneze locul unde s-au constatat medico-legal aceste lovituri pe corpul victimei.

Eroarea de exprimare a medicilor legişti în cadrul concluziilor raportului medico-legal a fost identificată extrajudiciar de către profesorul doctor C., expert independent în domeniul medicinei legale, care a corectat exprimarea de leziuni de violenţă cu cea de unică lovire violentă.

În consecinţă, recurentul-reclamant susţine consideră că este vădit netemeinică şi nelegală reţinerea instanţei de apel potrivit căreia chestiunea litigioasă dedusă instanţei spre rejudecare ar fi aceea dacă fapta intimatului-pârât de a întocmi raportul medico-legal x/20.09.2007, în dosarul penal nr. x/2007 al Tribunalului Deva, se constituie într-o faptă ilicită în accepţiunea C. civ., întrucât, ceea ce a considerat ca fiind un aspect denaturat faţă de vătămarea cauzatoare a morţii victimei nu este conţinutul raportului medico-legal, ci discordanţa de exprimare a medicilor legişti din concluziile finale ale acestuia prin care s-a stabilit că victima a suportat o unică lovire ce i-a cauzat decesul, exclusiv asupra bolţii craniene.

Exprimarea medico-legală corectă, leziunea de violenţă în loc de leziunile de violenţă, nu are legătură cu dispoziţiile O.G. nr. 1/2000, care nu impun medicilor legişti o anume modalitate de exprimare în concluziile rapoartelor medico-legale întocmite.

Ca atare, recurentul a precizat că el nu s-a declarat nemulţumit de faptul că a fost condamnat ca urmare a concluziilor RML asupra cauzei decesului victimei ci de faptul că prin modalitatea lor de exprimare medicii legişti au creat o gravă confuzie pentru procurori, judecători şi avocaţi care, în grava lor neglijenţă şi superficialitate profesională nu au sesizat esenţa raportului medico-legal care atesta că victima a suportat o unică lovitură ce i-a cauzat decesul, adică o unică leziune.

În consecinţă, apreciază că este vădit netemeinică şi nelegală înlăturarea răspunderii civile a pârâtului în raport cu prevederile art. 1357-1358 C. civ., câtă vreme situaţia evocată a avut drept consecinţă o gravă eroare judiciară a sistemului judiciar în materie penală.

Recurentul-reclamant a mai arătat că raportul medico-legal nr. 489/A/20.09.2007 întocmit de către pârât nu este un fals, ci doar fals interpretat de sistemul judiciar din cauza exprimării false a medicului care l-a întocmit iar faptul că avocaţii săi nu au avut capacitatea de a sesiza această eroare de exprimare pentru a o pune în discuţia instanţelor nu poate înlătura răspunderea pârâtului.

Recurentul-reclamant a solicitat să se aibă în vedere că pârâtul, în niciuna dintre întâmpinările formulate în faţa instanţelor de fond, nu a adus nicio justificare de natură profesională care să motiveze fapta de natură ilicită a medicilor care au realizat raportul medico-legal, prin folosirea expresiei leziunile de violenţă în loc de leziunea de violenţă.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 mai 2025, în termen legal, intimatul-pârât Institutul de Medicină Legală Timişoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca temeinică şi legală.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat, faţă de obiecţiunile formulate de reclamant cu privire la modul în care a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală nr. x, că în cadrul acestei instituţii constatările şi expertizele medico-legale se efectuează după o metodologie unitară stabilită de Consiliul Superior de Medicină Legală şi Ministerul Sănătăţii, iar activitatea de medicină legală se desfăşoară într-un cadru legislativ riguros şi bine definit, în conformitate cu O.G. nr. 1/2000, cu dispoziţiile Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 şi ale Ordinului nr. 1134/C/255/2000 pentru aprobarea normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, cu modificările şi completările ulterioare.

A precizat că în atribuţiile institutelor de medicină legală nu este inclusă clarificarea, la solicitarea persoanelor fizice, a unor acte medicale emise, eventualele nemulţumiri sau obiecţii cu privire la modul în care a fost întocmit un act medico-legal fiind de competenţa organelor judiciare competente, care îi pot solicita lămuriri în cauză, printr-o încheiere.

În concluzie a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât în cauză nu se justifică o faptă culpabilă în sarcina intimatului-pârât.

I.2.2. Răspuns la întâmpinare:

Prin concluziile scrise depuse la 01 septembrie 2025, prin poştă, recurentul-reclamant a arătat că nu se prevalează de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare, în schimb, văzând modalitatea în care partea adversă a înţeles să formuleze apărări, care nu diferă substanţial de cele prezentate în etapele procesuale anterioare, a considerat că este necesar să supună atenţiei instanţei anumite aspecte ce se impun a fi avute în vedere la adoptarea deciziei asupra recursului.

În acest sens, a susţinut că trimiterile părţii adverse la anumite acte normative care reglementează funcţionarea acestei instituţii nu prezintă importanţă, relevanţă având doar conţinutul şi concluziile raportului medico-legal referitoare la folosirea noţiunii de "leziunile de violenţă" în loc de "leziunea de violenţă craniană", nuanţând pe acest aspect circumstanţele şi consecinţele săvârşirii faptei asupra victimei, ceea ce a dus la activarea neprofesionalismului procurorilor şi judecătorilor în interpretarea cauzei decesului şi la condamnarea recurentului la 20 de ani închisoare, expuse pe larg în motivele de recurs iniţiale.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 28 februarie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 23 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, pe excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind, şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfăşurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanţa de apel la situaţia concretă din speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor teoretice enunţate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurentul reclamant, dincolo de împrejurarea că nu indică niciun temei de drept, motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată, măcar din oficiu, în unul din cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul de legalitate asupra deciziei atacate.

Nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă (fie legea procesuală, fie legea substanţială), iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate, or, în cauză, recurentul reclamant nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la situaţia de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a normelor de drept material sau de drept procesual, în sensul art. 488 C. proc. civ.

În concret, reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin întocmirea defectuoasă a Raportului medico-legal nr. x/20.09.2007 ce a stat la baza condamnării sale în dosarul penal nr. x/2007, instanţa de apel a constatat că problema ce se impune a fi rezolvată cu precădere constă în a stabili, în baza probatoriului administrat, dacă fapta reclamată se constituie într-o faptă ilicită în accepţia C. civ.

În acest sens, pornind de la definiţia faptei ilicite ca fiind o acţiune sau inacţiune contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale altor persoane, instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, a apreciat că, atât timp cât raportul medico-legal contestat a fost întocmit de pârâtul-intimat în virtutea prerogativelor sale legale, după o metodologie unitară stabilită de Consiliul Superior de Medicină Legală şi Ministerul Sănătăţii şi în conformitate cu Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 774/2000 şi Ordinul nr. 1134/C/255/2000, nu se poate vorbi de o faptă ilicită în accepţia legii civile, împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile constatărilor experţilor din cuprinsul raportului nefiind de natură a conduce la o concluzie contrară.

Instanţa a mai constatat că, în realitate, apelantul-reclamant este nemulţumit de modul de interpretare a probatoriului administrat în procesul penal, or, este inadmisibil a se pune în discuţie, într-un litigiu ulterior (fie el şi civil), concluziile instanţelor penale întemeiate pe interpretarea probelor din dosarul penal în care a fost condamnat inculpatul, reclamant în speţa de faţă, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în materie penală, conform art. 28 din C. proc. pen.

Instanţa de apel a mai subliniat că raportul medico-legal putea fi combătut doar în dosarul penal, prin formularea de obiecţiuni sau solicitarea de a se efectua o nouă expertiză ori de a se administra alte probatorii şi că, în eventualitatea în care expertiza sau un alt înscris determinant în pronunţarea soluţiei din dosarul penal ar fi fost declarat fals, reclamantul avea la dispoziţie o cale extraordinară de atac împotriva hotărârii de condamnare.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că aprecierea instanţei de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale ar fi netemeinică şi nelegală, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate şi de modul în care acestea au fost valorificate în soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, recurentul considerând, în esenţă, că, atât timp cât moartea victimei a fost generată de o unică lovitură aplicată asupra capului iar în raportul de expertiză a fost folosită expresia leziuni de violenţă, este evidentă lipsa de profesionalism a celor care au întocmit raportul, eroarea comisă de aceştia având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare ce constituie o eroare judiciară gravă.

Însă, faptul că motivarea soluţiei criticate nu coincide cu aprecierile şi susţinerile formulate de reclamant pe parcursul procesului nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei atacate care să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., simpla afirmaţie în sensul că hotărârea este nelegală, neînsoţită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că în cauză ar fi incidentă una dintre ipotezele normative la care acest text legal se referă, nefiind suficientă pentru a justifica admiterea recursului şi casarea deciziei atacate. Încălcarea sau aplicarea greşită a legii presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. Or, în cauză, recurentul nu doar că nu a demonstrat dar nici nu a invocat în concret niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la modul în care, în aprecierea sa, instanţa ar fi trebuit să soluţioneze cauza, opunând argumentelor reţinute de aceasta propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului.

Aşa cum rezultă cu evidenţă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că în sarcina intimatului-pârât nu se poate reţine că întocmirea raportului medico-legal în discuţie, valorificat în procesul penal ce a avut ca finalitate condamnarea reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate, constituie o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., date fiind prerogativele conferite acestei instituţii prin dispoziţiile O.G. nr. 1/2000 şi Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 şi Ordinul nr. 1134/C/255/2000.

Faptul că recurentul este nemulţumit de concluziile raportului de expertiză, aducând drept argument existenţa unei opinii extrajudiciare, aparţinând altui expert, cu privire la eroarea de exprimare a experţilor, nu este de natură să atribuie caracter ilicit faptei reclamate din perspectiva normelor O.G. nr. 1/2000 pretins a fi fost în mod greşit aplicate, partea contestând, în realitate, modul de evaluare a materialului probator prin raportare la alte chestiuni de fapt decât cele reţinute de instanţa de apel şi care excedează analizei pe care o impune invocarea răspunderii civile delictuale. Însă, o atare chestiune nu priveşte legalitatea deciziei atacate, ci vizează doar aspecte de temeinicie care nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât stabilirea faptelor deduse judecăţii reprezintă prerogativa exclusivă a instanţelor de fond, revenind instanţei de recurs doar rolul de a verifica dacă dispoziţiile legale de drept material pretins încălcate au fost corect identificate şi aplicate în cauză, raportat la starea de fapt definitiv reţinută de curtea de apel, fără a mai avea posibilitatea de a o mai reevalua sau de a o modifica, fie şi pe cale de interpretare.

Cu atât mai puţin relevantă este susţinerea recurentului legată de interpretarea eronată a raportului medico-legal de către procurorii şi judecătorii care au soluţionat cauza penală, generată de exprimarea falsă a medicului care l-a întocmit, întrucât, dincolo de împrejurarea că şi această afirmaţie este legată de evaluarea unor chestiuni de fapt, ea depăşeşte cadrul legal al acţiunii de faţă în care nu pot fi puse în discuţie chestiuni ce ţin de modul în care a avut loc judecata în procesul penal finalizat cu o hotărâre definitivă de condamnare.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecaţii nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanţa de apel ar fi încălcat prin soluţia adoptată normele legale, recurentul fiind nemulţumită doar de modul în care instanţa a interpretat situaţia de fapt şi de concluzia la care a ajuns cu privire la pretenţiile formulate, chestiuni care, în mod evident, ţin de aprecierea instanţei, neputând fi verificate de instanţa de recurs întrucât constituie aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a soluţiei atacate.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că reclamantul nu a făcut nimic altceva decât să reitereze susţinerile formulate şi în faţa curţii de apel cu privire la hotărârea pronunţată în fond, deci critici formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, fără a arăta în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii.

Or, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii făcute în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv, cu privire la situaţia de fapt, susţineri care deja au fost analizate şi soluţionate prin decizia atacată, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.

În speţă, recurentul, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, a nesocotit, practic, existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, şi ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.

Simpla afirmare a împrejurării că raţionamentul instanţei de apel este eronat, urmată de solicitarea de a se reanaliza situaţia de fapt şi de prezentarea pe larg a acesteia, nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, nelegalitatea trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt.

Cum succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al acestui text legal, iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.