Delictual liability of individual bailiff distinct from bureau patrimony; res judicata and statute of limitations for civil action following criminal dismissal

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, la 07 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciu, astfel cum a fost stabilit în cadrul dosarului penal nr. x/2017, care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, sumă actualizată cu indicele de inflaţie până la data plaţii efective, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plăţii efective, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 25 aprilie 2023, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei, invocată de reclamant, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Vrancea.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vrancea, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 13 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii şi excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate; a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., având ca obiect pretenţii; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 653.109,58 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data formulării cererii şi până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală de la data formulării cererii şi până la data plăţii efective; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în apel:

Prin decizia civilă nr. 4/A din 17 ianuarie 2025, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 283 din 13 iunie 2024, pronunţate de Tribunalul Vrancea.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 4/A din 17 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 17 martie 2025, sub nr. x/2022*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 21 martie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a constatat că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât B. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii apelului, modificării sentinţei civile nr. 283 din 13 iunie 2024, pronunţate de instanţa de fond, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes şi respingerii acţiunii ca fiind lipsită de interes, iar, în subsidiar, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat ori a prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii pentru autoritate de lucru judecat ori ca fiind prescrisă. În ipoteza menţinerii soluţiilor asupra excepţiilor, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în raport cu situaţia de fapt şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi ale art. 33 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, sub un prim aspect, că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamanta justifică interes în cauză în obţinerea unui titlu executoriu faţă de persoana fizică B., câtă vreme, pentru aceeaşi despăgubire, aceasta deţine titluri executorii anterioare faţă de BEJ B. precum şi faţă de alţi debitori în solidar cu BEJ B..

Recurentul-pârât a menţionat că neexecutarea integrală a titlurilor executorii deja existente nu poate conduce la exercitarea unei alte acţiuni, întemeiată pe alte dispoziţii de drept, în scopul obţinerii unor noi titluri executorii pentru aceeaşi creanţă. Interesul trebuie să aibă în vedere realizarea dreptului pretins şi nu să fie justificat pe imposibilitatea de executare a unor titluri deja existente. Dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi ale art. 33 C. proc. civ. nu dau dreptul iniţierii unei alte acţiuni, întemeiate pe alte dispoziţii de drept, dar având acelaşi scop cu cel deja realizat.

În consecinţă, consideră că intimata-reclamantă nu justifică un interes personal, actual în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti privind această despăgubire, doar în considerarea faptului că temeiul de drept al acţiunii ar fi altul decât cel avut în vedere la data formulării cererilor de întoarcere a executării silite şi că este imposibilă executarea silită a titlurilor deja existente.

Recurentul-pârât a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, nesocotind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, în speţă, chestiunea litigioasă constă în recuperarea unei creanţe de 653,109,58 RON, neavând relevanţă mijlocul legal utilizat pentru realizarea dreptului pretins.

Însă, prin hotărârile de întoarcere a executărilor silite, BEJ/BEJA a fost obligat fie individual, fie în solidar cu foştii angajaţi A. S.A., faţă de care, ulterior, s-a renunţat la a mai fi executaţi, la plata către A. S.A. a sumei de 653.109,58 RON, nerecuperată de la BEJ/BEJA, urmare a desfiinţării titlurilor executării în baza cărora s-au pornit executările silite.

Or, obligaţia impusă BEJ B., de întoarcere a executărilor silite şi de plată către intimata-reclamantă a sumei de 653.109,58 RON, incumbă şi recurentului, asupra veniturilor aparţinând acestuia, ca persoana fizică, chiar dacă activează ca profesionist în cadrul unei profesii liberale.

Liber profesionist este persoana care desfăşoară în mod independent o activitate reglementată de un organism profesional în baza unei legislaţii specifice, activitatea nefiind supusă înregistrării la ORC, astfel că nu se poate face distincţie între persoana juridică-BEJ şi persoană fizică a recurentului care are calitatea de executor judecătoresc.

În consecinţă, recurentul solicită să se constate că, în cauză, există autoritate de lucru judecat.

Cu referire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 6 septembrie 2022, când a rămas definitivă sentinţa penală nr. 91/20.07.2022 a Curţii de Apel Galaţi. Instanţa de apel nu a avut în vedere că, odată desfiinţate titlurile executorii puse în executare, s-a născut dreptul material la acţiune în recuperarea creanţelor şi tocmai de aceea intimata-reclamantă a solicitat, în cadrul cererilor de întoarcere a executării silite, şi obligarea BEJ B. la restituirea sumelor încasate în baza titlurilor executorii defiinţate.

Argumentul instanţei de apel potrivit căruia, abia când a văzut că nu pot fi executate titlurile, intimata şi-a pus problema persoanei fizice vinovate şi a formulat plângerea penală, constituie, în opinia recurentului, o prezumţie a instanţei fără suport probator şi un argument străin cauzei. Aceasta cu atât mai mult mult cu cât, din sentinţele civile depuse la dosar, vizând întoarcerea executării silite, rezultă că intimata-reclamantă a solicitat întoarcerea executării silite şi în contradictoriu cu recurentul în calitate de executor judecătoresc în cadrul BEJ B., astfel că acela este momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv, momentul la care reclamanta cunoştea atât întinderea pagubei, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, privind răspunderea civilă a executorului judecătoresc, în raport cu care întoarcerea executării silite a vizat nu doar creditorii titlurilor executorii desfiinţate, ci şi pe recurent, în calitate de executor judecătoresc care îşi exercita activitatea în cadrul formei de organizare a profesiei ca BEJ. În cazul în care intimata-reclamantă nu cunoştea persoana care i-a produs prejudiciul pretins, întoarcerea executării silite i-ar fi vizat doar pe creditorii titlulurilor executorii desfiinţate, având în vedere prevederile art. 637 C. proc. civ.

Or, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 şi pe cele ale art. 637 C. proc. civ., apreciind greşit că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este dat de data pronunţării definitive a soluţiei penale faţă de recurent. Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă în anul 2012, când intimata-reclamantă a obţinut titlurile executorii faţă de recurent în calitate de executor judecătoresc, termen care s-a împlinit în anul 2015.

În opinia recurentului, nu se poate pune problema incidenţei art. 13 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la suspendarea termenului de prescripţie, întrucât plângerea penală formulată în 2017 împotriva sa nu o poate repune pe intimată în termenul de prescripţie. La data formulării plângerii termenul de prescripţie de 3 ani era depăşit, neputând fi nici intrerupt şi nici suspendat un termen de prescripţie care s-a împlinit.

Recurentul-pârât a menţionat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit jurisprudenţa C.E.D.O. invocată în cauză, nesocotind faptul că situaţia analizată vizează cauze penale în care cercetările au început înainte de împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii civile, neputându-se accepta că partea vătămată poate obţine o despăgubire chiar dacă dreptul material la acţiune este prescris, folosindu-se de formularea unei plângeri penale în cadrul căreia să se constituie parte civilă, după împlinirea termenului general de prescripţie în care putea exercita acţiunea civilă.

A precizat că instanţa a reţinut greşit că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 1394 C. civ., întrucât faţă de recurent s-a dat o soluţie de clasare, fără a avea în vedere că soluţia de clasare nu a înlăturat vinovăţia pe latura penală, ci imposibilitatea de a mai fi sancţionat.

Or, în raport de dispoziţiile art. 1394 C. civ. şi faptele imputate în cadrul dosarului penal (2009-2010 - abuzul în serviciu si 4.01.2012-24.02.2012- delapidarea), constatate a fi infracţiuni săvârşite de recurent, dar imposibil de sancţionat, termenul de prescripţie s-a împlinit cel mai târziu la data de 24 februarie 2020, cu mult înainte de formularea prezentei acţiuni. Recurentul consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1394 C. civ., reţinând eronat că acestea pot fi incidente doar în cazul unor condamnări şi nu al unor soluţii de clasare.

În consecinţă, recurentul-pârât a menţionat că, la data introducerii acţiunii, dreptul material la acţiune al intimatei-reclamante era prescris, soluţia instanţei de apel asupra acestei excepţii fiind nelegală.

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1357 C. civ. (art. 998-999 C. civ. de la 1864), prin invocarea unor fapte ale BEJ B. şi nu ale persoanei fizice B., în condiţiile în care, anterior, în analizarea excepţiilor, s-a reţinut că BEJ B. şi B. sunt două persoane distincte, astfel că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală a recurentului, ci a BEJ B. faţă de care s-a pretins fapta ilicită şi persoana care a prejudiciat-o pe intimata-reclamantă.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 336 C. proc. civ. în ce priveşte raportul de expertiză efectuat în cauza penală, nesocotind că aceste prevederi nu instituie caracterul de probă judiciară a unei expertize efectuate într-o altă cauză. În analizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport cu dispoziţiile art. 1357 C. civ., instanţa de apel a reţinut greşit că suma pretinsă este individualizată şi datorată, fără a verifica dacă sumele recuperate din 2012 şi până în prezent sunt în cuantumul indicat de intimata-reclamantă, dând valoarea probatorie raportului de expertiză extrajudiciară, contrar art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la mărturisirea recurentului din cursul urmăririi penale, asupra întinderii pagubei pretinse de intimata-reclamantă, în mod nelegal, a reţinut instanţa de apel că aceasta a fost pură şi simplă, fără a avea în vedere că la filele x din precizările intimatei se menţionează că recurentul a fost de acord să restituie sumele reclamantei după clarificarea situaţiei titlurilor pe care ei le deţin în plus, precum şi că este de acord să acopere acest prejudiciu solicitat de către A., dar într-un cuantum care se va lămuri în urma analizei titlurilor executorii. Astfel, au fost nesocotite prevederile art. 350 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale faţă de recurent, în ceea ce priveşte fapta ilicită, prejudiciul şi persoana vinovată, iar instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1357 C. civ., atunci când a argumentat îndeplinirea condiţiilor prin raportare la BEJ B. şi nu la persoana fizică B., iar valoarea prejudiciului a fost stabilită de intimata-reclamanta în mod arbitrar, fără nicio dovadă în ceea ce priveşte sumele încasate în dosarele vizând întoarcerea executărilor silite, sumele încasate de creditori, dar şi valoarea celor restituite, recurentul consideră că decizia instanţei de apel este nelegală, impunându-se casarea ei.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 25 aprilie 2025, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-reclamată A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, pe cale de excepţie, anularea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca nefondată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), art. 486 alin. (3), art. 488 alin. (2), art. 487 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă a susţinut că recurentul a reiterat aceleaşi apărări invocate în primele două cicluri procesuale, respectiv excepţia lipsei interesului intimatei în promovarea acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Or, prin invocarea aceloraşi excepţii procesuale de fond ridicate atât în primă instanţă, cât şi în apel, se încalcă prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că nu poate fi primită o cerere de recurs întemeiată pe aceleaşi aspecte, invocate în apel, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat, deja, prin respingerea lor. În plus, intimata susţine că recurentul a invocat, în mod generic, în finalul cererii, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fără a dezvolta şi a indica regulile de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei ce fundamentează soluţia instanţei de apel şi nici normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greşit în soluţionarea cauzei.

Având în vedere scopul formulării unei cereri de recurs, respectiv, examinarea de către instanţa de recurs a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, intimata a solicitat să se constate că recurentul nu a identificat în motivele de recurs eventuale încălcări ale regulilor de drept aplicabile, neindicând, astfel, în ce constau motivele de nelegalitate ce ar conduce la casarea soluţiei instanţei de apel, aspect ce conduce la anularea cererii de recurs în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la excepţia lipsei de interes, pe care a considerat-o ca fiind nefondată, intimata-reclamantă a susţinut că instanţele de fond, în mod temeinic, au reţinut existenţa interesului de a acţiona al acesteia, apreciind că sumele executate silit de recurent au fost folosite parţial în interes personal, nefiind restituite intimatei, deşi titlurile executorii care au generat demararea executării silite au fost desfiinţate, ulterior, în căile de atac formulate de intimată.

Raportându-se la dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., intimata-reclamantă a precizat că interesul acesteia constă în acoperirea prejudiciului în valoare de 653.109,58 RON, calculat de către expertul numit în dosarul penal nr. x/2017 prin raportul de expertiză ce nu a fost contestat de către recurent în cadrul dosarului penal, ci a fost recunoscut prin declaraţia dată de recurent în calitatea sa de inculpat în data de 11 octombrie 2021, prin care a recunoscut săvârşirea infracţiunilor şi a acceptat încadrarea juridică a faptelor.

A menţionat că interesul său este legitim, deoarece se bazează pe normele materiale care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. proc. civ.) şi normele procesuale privitoare la recuperarea pe cale civilă a prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte penale, în cazul în care organele judiciare penale lasă nesoluţionată acţiunea civila - art. 27 alin. (1) C. proc. pen.

În schimb, interesul intimatei de continuare a executării hotărârilor judecătoreşti obţinute împotriva creditorilor (foşti salariaţi ai intimatei) nu se mai putea justifica a fi legitim din momentul în care a descoperit că nu creditorii (foşti salariaţi ai intimatei) sunt vinovaţi de prejudicierea intimatei, aceştia neîncasând efectiv debitele din dosarele de executare silită, ci recurentul, prin acţiunile sale frauduloase, ce au constat în folosirea calităţii de executor judecătoresc în vederea obţinerii unor sume de bani prin executări silite ilegale ca, mai apoi, să şi le însuşească în nume personal.

Intimata a mai arătat că instanţele de fond, în mod legal, au respins excepţia autorităţii de lucru judecat, stabilind că nu există identitate de părţi şi cauză între dosarele având ca obiect întoarcerea executării silite în care s-au pronunţat hotărârile la care a făcut referire recurentul şi prezenta cauză. Pe acest aspect, a arătat că cererile de întoarcere a executării au fost iniţiate doar în cazul dosarelor de executare gestionate în mod abuziv de BEJ B. şi doar în situaţiile în care existau sume datorate către intimată de către creditori. În conformitate cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste dosare, creanţa intimatei a însumat valoarea de 760.093,05 RON, din care, până în prezent, a fost recuperată suma de 106.983,47 RON, rămânând de recuperat un prejudiciu în valoare de 653.109,58 RON de la recurentul B., prejudiciu care nu a fost recuperat până în prezent, fiind imputat recurentului, atât în calitate de executor judecătoresc, cât şi în calitate de persoană fizică.

De asemenea, a menţionat că hotărârile judecătoreşti aferente dosarelor cu obiectul întoarcere a executării au fost pronunţate şi împotriva creditorilor cărora nu li s-au distribuit sumele de bani executate silit, instanţele civile neavând, la acel moment, la dispoziţie toate datele necesare stabilirii situaţiei de fapt reale.

Intimata-reclamantă a reliefat caracterul nefondat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de recurent şi calificată ca apărare de fond de către instanţa de judecată, arătând că instanţele anterioare în mod corect au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ridicată de recurent, apreciind că momentul de început al termenului de prescripţie este marcat de finalizarea procedurilor penale prin care s-a constatat că recurentul se face vinovat de săvârşirea faptelor penale şi de producerea prejudiciului.

Mai mult, instanţa de apel a apreciat că intimatei nu i se poate imputa rămânerea în pasivitate privitor la introducerea acţiunii civile, din moment ce a ales calea procedurilor penale în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului B., având, totodată, aşteptarea legitimă că organele judiciare se vor pronunţa în dosarul penal şi asupra acoperirii prejudiciului constând în urmarea imediată a săvârşirii faptelor penale.

Astfel, în mod corect, instanţele au reţinut faptul că recurentul B. nu a fost parte în dosarele de contestaţii la executare, ci BEJ B., că obiectul prezentului dosar este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, ca urmare a refuzului recurentului de a restitui sumele încasate de BEJ B., în calitatea sa de executor judecătoresc, că termenul de prescripţie a acţiunii în răspundere civilă delictuală a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 91/20.07.2022 şi că existenţa acordului de recunoaştere a vinovăţiei se impune cu autoritate de lucru judecat.

A precizat că prescripţia dreptului la acţiune s-a întrerupt ultima dată la 11 octombrie 2021, data ultimei declaraţii de recunoaştere, prezentul dosar fiind înregistrat pe rolul instanţei în data de 07 octombrie 2022, cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, care se calculează de la ultima întrerupere a termenului de prescripţie şi care s-ar fi împlinit cel mai devreme în data de 11 octombrie 2024, conform art. 2537 pct. 1 C. civ.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, în accepţiunea art. 1357 alin. (1) C. civ., reprezentate de refuzul BEJ B. de a restitui intimatei sumele de bani nedistribuite creditorilor şi de însuşirea acestora în scopul dobândirii unui folos material injust în nume personal (nu în calitate de executor judecătoresc), astfel cum au fost prezentate în cuprinsul acordului de recunoaşte a vinovăţiei încheiat în data de 28 octombrie 2022 şi recunoscute prin declaraţia dată în calitate de inculpat dată cu ocazia încheierii acordului.

În plus, faptele ilicite sunt statuate şi prin sentinţa penală nr. 91/20.07.2022 din dosarul x/2021, definitivă, aceasta având autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptelor şi a persoanei care le-a săvârşit, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la prejudiciu, a menţionat că existenţa acestuia a fost recunoscută prin declaraţiile repetate date în faţa organelor de urmărire penală de către B. în calitatea sa de suspect/inculpat, iar întinderea prejudiciului a fost evidenţiată în cuprinsul raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar contabil desemnat în dosarul penal nr. x/2017, care nu a fost contestat de B. în dosarul penal, respectiv suma de 653.109,58 RON.

Referitor la existenţa vinovăţiei, intimata-reclamantă a susţinut că, din conţinutul întregului material probator ce a fundamentat încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reiese faptul că recurentul, în calitatea sa de executor judecătoresc şi de persoana fizică, a săvârşit cu intenţie directă faptele ilicite ce stau la baza încadrării juridice, infracţiunea de delapidare şi abuz în serviciu, aceleaşi fapte care au produs şi prejudiciul a cărui acoperire face obiectul prezentei cauze.

Aşadar, instanţele de fond au apreciat, în mod legal şi temeinic, faptul că recurentul trebuie să restituie suma de 653.109,58 RON, având în vedere ca sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-pârât B. nu a depus răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată la 02 mai 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 07 octombrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 29 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza spre soluţionare, în principal, pe excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, pe fondul căii de atac.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, argumentată de intimata reclamantă prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurentul pârât în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dar şi a reiterării aceloraşi apărări invocate în primele două cicluri procesuale, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat deja, în sensul respingerii lor, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurentul nu a făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră imprecisă şi, uneori, improprie şi fără a expune întotdeauna un raţionament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăşi, la aplicarea sancţiunii nulităţii acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", reiese obligaţia instanţei de a verifica dacă şi în ce măsură motivele expuse de parte, în susţinerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conţine.

Or, din analiza conţinutului motivelor de recurs expuse de recurentul pârât, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul lor se regăsesc şi susţineri ce au fost formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, precum şi susţineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici în a căror dezvoltare recurentul s-a raportat la însăşi motivarea deciziei atacate, combătând argumenetele reţinute de instanţa de apel în considerentele ce susţin soluţia adoptată, şi care pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pot face obiectul controlului judiciar în recurs.

În concret, recurentul reproşează instanţei de apel, între altele, modul de soluţionare a excepţiilor invocate şi, implicit, încălcarea unor norme de drept procesual, precum şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecăţii din apel şi care, din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1), indicate, de altfel, şi în memoriul de recurs.

În aceste circumstanţe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul pârât, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurentul a criticat atât modul de soluţionare a excepţiilor invocate în apărare, respectiv, a excepţiilor lipsei de interes în promovarea acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat, cât şi soluţia dată pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, susţinând că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat în mod greşit normele de drept material şi pe cele de drept procesual incidente în cauză.

Analiza acestor critici impune, cu prioritate, prezentarea prealabilă a elementelor esenţiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă toate reperele necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunilor litigioase pe care le implică soluţionarea respectivelor excepţii dar şi a fondului cauzei.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, obiectul cererii deduse judecăţii în prezenta cauză îl constituie solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin faptele ilicite săvârşite de acesta din urmă, astfel cum a fost stabilit în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

În concret, aşa cum s-a reţinut de către instanţele de fond, în cursul anilor 2008-2009, angajaţi ai societăţii reclamante, A. S.A., au promovat mai multe acţiuni împotriva acesteia, având ca obiect drepturi băneşti, care au fost admise în primă instanţă, sentinţele civile pronunţate în respectivele cauze fiind puse în executare de către salariaţi, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc B., de către pârâtul B., în calitate de executor judecătoresc.

În baza adreselor de poprire întocmite de acesta, terţul poprit, C. S.A., a virat din contul reclamantei, în conturile de consemnaţiuni ale BEJ B., suma totală de 4.834.833,68 RON.

Având în vedere că, în recurs, acţiunile angajaţilor reclamantei au fost respinse, reclamanta A. S.A. a formulat cereri de întoarcere a executării silite, cereri care au fost admise, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare, în sensul că BEJ B. a fost obligat să restituie reclamantei sumele de bani pe care ar fi trebuit să le elibereze fiecărui pretins creditor, sume care se aflau, încă, în contul de consemnaţiuni al BEJ B., ca urmare a suspendării executării silite dispuse la cererea reclamantei.

Deşi BEJ B. a fost obligat, în mod individual sau în solidar cu foşti sau actuali angajaţi ai A., la restituirea sumelor de bani poprite, respectiv, 760.093,05 RON, reclamanta a reuşit să recupereze doar suma de 106.983,47 RON, rămânând neacoperit un prejudiciu în valoare de 653.109,58 RON, respectiv, suma ce formează obiectul prezentei cauze.

Ca urmare a refuzului pârâtului de a restitui banii, la data de 22.03.2017, reclamanta a formulat plângere penală împotriva acestuia, reclamând faptul că, în calitate de executor judecătoresc, refuză să restituie sumele de bani executate silit prin poprire, deşi titlurile executorii au fost desfiinţate, ulterior, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Plângerea a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, în care pârâtul B. a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi delapidare.

La data de 28.10.2021, acesta a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, în cuprinsul căruia a declarat că recunoaşte săvârşirea infracţiunilor ce i se impută, acceptă încadrarea juridică în normele de drept penal substanţial şi recunoaşte producerea prejudiciului în cuantum de 653.109,58 RON.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost confirmat prin sentinţa penală nr. 91/20.07.2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia penală nr. 158/06.09.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâtul B. fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, cu suspendarea sub supraveghere a executării.

Împotriva acestei decizii penale a fost formulată contestaţie în anulare iar, în urma admiterii acesteia prin decizia penală nr. 74A/21.02.202 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în rejudecare, constatând intervenirea prescripţiei răspunderii penale, instanţa penală a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi cu inculpatul B..

Ulterior, a fost emisă ordonanţa de clasare din 30.06.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, prin care s-a dispus clasarea cauzei privind pe inculpatul B., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi delapidare, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluţionată, iniţial, ca urmare a acordului de recunoaştere a faptelor, iar apoi, ca urmare a clasării cauzei penale.

Ca urmare, la data de 07.10.2022, reclamanta a promovat prezenta acţiune, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând instanţei civile obligarea pârâtului B. la repararea prejudiciului stabilit în procesul penal, prejudiciu ce a fost recunoscut, ca atare, de către pârât în cadrul acelei proceduri.

Pârâtul s-a apărat în proces invocând, sub un prim aspect, excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, în susţinerea căreia a arătat că, atât timp cât reclamanta deţine deja titluri executorii faţă de BEJ B., pentru creanţa în sumă de 653.109,58 RON, titluri care nu au fost desfiinţate, nu are interes în obţinerea unui nou titlu, pentru aceeaşi creanţă, folosul practic urmărit fiind acelaşi.

Soluţia de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, pronunţată de instanţa de fond, a fost menţinută în apel cu motivarea că, deşi este adevărat că reclamanta deţine titluri executorii constând în hotărârile judecătoreşti de întoarcere a executării şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară executării silite, sumele nu au fost recuperate, iar, pe de altă parte, prejudiciul a cărui recuperare se încearcă pe calea prezentei acţiuni nu a fost creat de foştii creditori, angajaţi ai reclamantei, ci de acţiunile pârâtului, săvârşite în exercitarea profesiei de executor judecătoresc.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că obţinerea titlului şi recuperarea prejudiciului de la cel considerat răspunzător de producerea acestuia justifică interesul în promovarea acţiunii.

Pe calea prezentului recurs, reluând susţinerile ce au fundamentat excepţia invocată în faţa primei instanţe, pârâtul pretinde că soluţia astfel adoptată contravine dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi ale) art. 33 C. proc. civ., care nu dau dreptul iniţierii unei alte acţiuni, întemeiate pe alte dispoziţii de drept, dar având acelaşi scop cu cel deja realizat.

Deşi nu au fost întemeieate în drept, criticile privitoare la modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei de interes pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziţii legale.

Condiţia justificării unui interes este stabilită de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce reglementează cerinţele de exercitare a acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că excepţia lipsei de interes este una de fond, absolută şi peremptorie, iar interesul, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană pentru a justifica punerea în mişcare a acţiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie: legitim, respectiv, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv, să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi, nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

În lipsa oricăreia dintre condiţiile mai sus arătate, se poate invoca excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, care, atunci când este găsită ca fiind întemeiată, are drept consecinţă respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes.

În speţă, obiectul acţiunii deduse judecăţii de către reclamantă este reprezentat de solicitarea acesteia de obligare a pârâtului la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a acţiunilor săvârşite de către acesta din urmă, în calitate de executor judecătoresc.

Temeiul acţiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului, interesul reclamantei fiind acela de a recupera sumele de bani cu care a fost prejudiciată prin faptele pârâtului.

În raport cu aceste aspecte şi în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, astfel, interesul reclamantei este determinat pentru că, pe calea prezentului demers judiciar, urmăreşte recuperarea unui prejudiciu suferit ca urmare a faptelor pârâtului, este legitim, întrucât este în concordanţă cu legea, nu contravine niciunei norme legale sau regulilor de convieţuire socială, este personal, pentru că reclamanta este titulara dreptului subiectiv material invocat, urmărind realizarea unui folos practic pentru ea însăşi, şi este născut şi actual, cerinţă ce era îndeplinită atât la data introducerii acţiunii, cât şi pe parcursul derulării procesului, fiind evident că dacă reclamanta nu ar fi recurs la acţiunea de faţă, pe care o avea la îndemână pentru valorificarea dreptului său, s-ar fi expus la un prejudiciu.

Or, câtă vreme toate aceste condiţii sunt îndeplinite, recurentul nu poate pretinde cu temei că soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes ar fi contrară dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi ale) art. 33 din C. proc. civ., simpla afirmaţie făcută în acest sens nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăşi, nelegalitatea deciziei atacate şi incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Recurentul contestă interesul reclamantei în promovarea acţiunii doar din perspectiva faptului că, pentru aceeaşi sumă de bani ce face obiectul cauzei de faţă, reclamanta mai deţine şi alte titluri executorii, constând în hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în cererile de întoarcere a executării silite soluţionate în contradictoriu cu BEJ B., în mod individual sau în solidar cu foşti sau actuali angajaţi ai societăţii reclamante, împrejurare în raport cu care apreciază că aceasta nu mai justifică niciun interes în obţinerea unui titlu executoriu nou.

Recurenta pretinde, astfel, că interesul nu îndeplineşte condiţia de a fi actual, susţinând, totodată, că neexecutarea integrală a titlurilor executorii deja existente nu poate justifica demersul reclamantei de a promova o altă acţiune, întemeiată pe alte dispoziţii de drept material, în scopul obţinerii unui nou titlu executoriu pentru aceeaşi creanţă.

Deşi este adevărat că reclamanta A. S.A. deţine deja titluri executorii pentru recuperarea sumei totale de 653.109,58 RON, titluri constând în hotărârile judecătoreşti de întoarcere a executării şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară executării silite, aspectul relevat de recurent nu poate fi reţinut ca argument pentru justificarea lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de faţă, întrucât interesul afirmat la data introducerii acţiunii nu este legat de conduita debitorilor acelor titluri executorii, foşti sau actuali angajaţi ai A. S.A., respectiv, BEJ B., a căror răspundere a fost stabilită în mod individual sau solidar, pentru sume defalcate ce au compus creanţa totală, ci de faptele proprii ale pârâtului B., săvârşite în exercitarea profesiei de executor judecătoresc şi care au avut drept consecinţă crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în sumă de 653.109,58 RON, ca urmare a refuzului acestuia de a restitui sumele poprite, în ciuda hotărârilor judecătoreşti care îl obligau la aceasta.

Prin urmare, interesul reclamantei de a promova prezenta acţiune derivă din necesitatea obţinerii unui titlu executoriu împotriva pârâtului B., persoană distinctă de debitorii din titlurile executorii anterioare, în vederea recuperării prejudiciului ce i-a fost cauzat prin faptele proprii ale acestuia, săvârşite în calitate de executor judecătoresc, fapte care au făcut imposibilă executarea titlurilor executorii anterioare pe care reclamanta le deţinea în contradictoriu cu BEJ B. şi cu salariaţii societăţii, astfel că susţinerile recurentului referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsi de interes urmează a fi înlăturate, fiind vădit neîntemeiate.

Faptul că pentru aceeaşi creanţă în sumă de 653.109,58 RON există titluri executorii, defalcate pe diverse componente şi care îl vizează fie pe BEJ B. în mod individual, fie pe acelaşi BEJ B. în solidar cu foşti sau actuali angajaţi ai societăţii reclamante, nu justifică concluzia pe care recurentul încearcă să o acrediteze, în sensul că acţiunea ce formează obiectul prezentai cauze ar fi lipsită de interes întrucât, potrivit celor deja arătate, acţiunea de faţă are un alt obiect, o altă cauză şi, în mod evident, este formulată în contradictoriu cu o altă persoană decât cele care au figurat în litigiile anterioare, soluţionate prin hotărârile definitive invocate de recurent, astfel că interesul trebuie analizat prin raportare la elementele particulare ale acesteia şi la circumstanţele care au condus la declanşarea litigiului de faţă, existenţa titlurilor executorii anterioare fiind, din această perspectivă, lipsită de relevenţă.

Interesul în promovarea acţiunii nu are legătură cu simpla împrejurare că titlurile executorii nu au putut fi executate, ci cu faptele culpabile ale pârâtului, săvârşite în calitate de executor judecătoresc, care au avut drept consecinţă imposibilitatea executării acelor titluri, context în care afirmaţia recurentului potrivit căreia dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi ale) art. 33 C. proc. civ. nu dau dreptul iniţierii unei alte acţiuni, întemeiate pe alte dispoziţii de drept, dar având acelaşi scop cu cel deja realizat, apare ca fiind lipsită de orice fundament, astfel că va fi înlăturată.

Nici criticile ce vizează soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat nu pot fi primite.

În esenţă, în motivarea acestei excepţii pârâtul a susţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus întoarcerea executării silite au autoritate de lucru judecat şi împiedică soluţionarea pe fond a cauzei de faţă, că reclamanta trebuia să uzeze de procedura executării silite, astfel că nu poate obţine o nouă hotărâre judecătorească de obligare a lui la plata aceloraşi sume de bani.

Respingând excepţia, instanţa de fond a reţinut că, în litigiile anterioare, soluţionate prin hotărârile pronunţate până la momentul declanşării procesului penal, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite, pârâtul nu a avut calitatea de parte, astfel că acesta nu poate opune lucrul anterior judecat, împotriva ori în favoarea sa nefiind oferite nici dezlegări şi nici stabilite drepturi ori obligaţii în legătură cu prezenta pricină.

În apel, pârâtul a combătut aceste statuări ale instanţei de fond, susţinând că există identitate între BEJ B. şi persoana fizică B., ce a exercitat profesia de executor judecătoresc, veniturile executorului judecătoresc fiind veniturile persoanei fizice ce exercită respectiva profesie liberală.

Prin decizia recurată, soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat a fost menţinută, instanţa de apel reţinând, la rândul său, că nu există identitate de obiect, cauză şi părţi între litigiul de faţă şi procesele anterioare, şi că, în raport cu prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, ideea de confuziune de patrimonii în ceea ce priveşte veniturile şi datoriile biroului executorului judecătoresc şi cele aparţinând persoanei fizice care îndeplineşte funcţia de executor judecătoresc este exclusă, astfel că, eventuala existenţă a unor titluri executorii îndreptate împotriva biroului executorului judecătoresc nu îl îndreptăţeşte pe creditorul lor să procedeze la executarea dispoziţiilor acestora în raport cu patrimoniul persoanei fizice care exercită profesia şi atribuţiile de executor judecătoresc.

Pe calea prezentului recurs, reiterând aspectele susţinute în faţa instanţelor de fond, recurentul pârât solicită să se constate că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, nesocotind prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, contrar celor reţinute de aceasta, obligaţia de plată impusă BEJ B., fie în mod individual, fie în solidar cu foşti angajaţi ai societăţii reclamante, prin hotărârile de întoarcere a executării silite, incumbă şi persoanei fizice B., veniturile biroului executorului judecătoresc aparţinând, deopotrivă, şi persoanei fizice care exercită funcţia de executor în cadrul biroului.

Prin urmare, câtă vreme chestiunea litigioasă constând în recuperarea creanţei de 653.109,58 RON a fost rezolvată în procesele anterioare, recurentul consideră că reclamanta nu putea formula o nouă acţiune împotriva sa, ca persoană fizică, întrucât nu există distincţie între patrimoniul personal şi cel aparţinând biroului executorului judecătoresc, profesia de executor fiind una liberală, nesupusă înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului, astfel că nu se poate vorbi despre o persoană juridică - BEJ - şi o persoană fizică - pârâtul - care exercită funcţia de executor în cadrul biroului.

Criticile formulate de recurent sunt vădit neîntemeiate.

Este adevărat că biroul executorului judecătoresc nu este o persoană juridică, însă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, acesta este o formă de organizare profesională, cu un patrimoniu profesional afectat exclusiv exercitării activităţii, distinct de bunurile personale ale executorului, primul referindu-se la bunurile, drepturile şi obligaţiile legate de activitatea profesională, în timp ce al doilea cuprinde bunurile personale, separate de cele profesionale, care nu pot fi utilizate pentru satisfacerea datoriilor biroului.

În timp ce patrimoniul biroului executorului judecătoresc serveşte la desfăşurarea activităţilor specifice, cum ar fi executarea silită a obligaţiilor, recuperarea datoriilor şi îndeplinirea altor atribuţii legale, patrimoniul propriu al executorului judecătoresc, cuprinzând totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor de natură personală, care nu sunt legate de activitatea profesională, servesc la îndeplinirea nevoilor personale ale executorului şi ale familiei sale.

Prin urmare, există o separare clară între cele două patrimonii, în virtutea principiului separaţiei dintre patrimoniul profesional şi cel personal, ceea ce înseamnă că datoriile şi obligaţiile biroului aparţin exclusiv acestuia şi se acoperă din patrimoniul profesional, iar nu persoanei fizice care îndeplineşte funcţia de executor.

În aceste circumstanţe, este evident că obligaţia de plată stabilită în sarcina Biroului executorului judecătoresc B., prin hotărârile definitive pronunţate în procedura întoarcerii executării silite, reprezintă o datorie proprie a acestui debitor ce nu poate fi transferată în sarcina pârâtului B. şi, implicit, nu poate fi executată în raport cu patrimoniul personal al acestuia din urmă, astfel că susţinerile recurentului referitoare la autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri, în raport cu care prezentul demers judiciar al reclamantei nu ar mai fi fost posibil, apar ca fiind neîntemeiate şi vor fi înlăturate ca atare.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată prin dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ., ca principal efect al hotărârii judecătoreşti, dar şi ca excepţie absolută, are la bază două reguli fundamentale, şi anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, respectiv, soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Art. 431 C. proc. civ. consacră formele de manifestare a autorităţii lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv, care este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicţie între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, şi efectul pozitiv sau normativ, în înţelesul de normă particulară, în relaţia dintre părţi, aplicabilă cauzei concrete, care presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În acest din urmă caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente. Însă, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este necesară existenţa identităţii de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

Or, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile legale necesare pentru a opera autoritatea de lucru judecat, în niciuna dintre formele anterior prezentate.

Deşi este adevărat că pretenţiile ce formează obiectul prezentei cauze au legătură cu creanţa stabilită cu caracter definitiv în procesele anterioare, este evident că, din punct de vedere al elementelor raportului juridic transpus pe plan procesual, litigiul de faţă diferă de litigiile anterioare, fiecare dintre ele având un obiect, o cauză şi părţi distincte. Astfel, în timp ce, în cauza de faţă, demersul reaclamantei are drept scop obligarea pârâtului B., în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciul stabilit în dosarul penal în care acesta a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi delapidare, în litigiile anterioare reclamanta a solicitat şi a obţinut întoarcerea executării şi restabilirea situaţiei anterioare executării silite, în contradictoriu cu foşti sau actuali angajaţi ai societăţii, care obţinuseră pe cale judecătorească diverse drepturi salariale, şi Biroul executorului judecătoresc B., care iniţiase şi efectuase procedura de executare silită, prin poprire, a hotărârilor judecătoreşti obţinute de aceştia, hotărâri care, ulterior executării, au fost desfiinţate în calea de atac.

Ca urmare, hotărârile judecătoreşti de întoarcere a executării şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară executării silite, care constituie titluri executorii pentru recuperarea de la BEJ B., individual sau în solidar cu foşti sau actuali angajaţi ai reclamantei, a sumei totale de 653.109,58, nu se opun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, întrucât acţiunea de faţă este una personală, ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., persoană distinctă de BEJ B., pentru fapte săvârşite în exercitarea profesiei de executor judecătoresc şi care au avut drept consecinţă crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în sumă de 653.109,58 RON, ca urmare a refuzului acestuia de a restitui sumele poprite, în ciuda hotărârilor judecătoreşti care îl obligau la aceasta.

În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală şi din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident nici în acest caz.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în esenţă, recurentul pârât pretinde, sub un prim aspect, că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, din perspectiva modului de determinare a momentului de la care instanţa devolutivă a apreciat că a început să curgă termenul de prescripţie, recurentul considerând că acesta este reprezentat nu de data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în procesul penal, cum în mod eronat au reţinut instanţele de fond, ci de data la care au fost desfiinţate hotărârile judecătoreşti puse în executare, dată la care reclamanta a şi solicitat, în cadrul cererilor de întoarcere a executării, restituirea sumelor încasate în baza titlurilor executorii desfiinţate, cererea fiind îndreptată nu numai împotriva angajaţilor cu care se judecase, ci şi împotriva BEJ B., implicit, împotriva lui, a pârâtului, în calitate de executor judecătoresc ce îşi desfăşura activitatea în cadrul biroului respectiv.

Recurentul pretinde că acesta este momentul la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei şi pe cel care răspunde de ea, acţionând în consecinţă, aprecierile în sens contrar ale instanţei de apel nesocotind dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind răspunderea civilă a executorului judecătoresc, şi pe cele ale art. 637 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul susţine că în cauză nu se poate pune problema incidenţei art. 13 din Decretul nr. 167/1958 referitor la suspendarea prescripţiei, întrucât, la data formulării plângerii penale, termenul de prescripţie de 3 ani era deja împlinit, nemaiputând fi nici întrerupt şi nici suspendat, astfel încât plângerea penală formulată în anul 2017 nu o poate repune pe reclamantă în termenul de prescripţie.

Criticile astfel formulate pun în discuţie aplicarea normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, putând fi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, însă, că acestea sunt vădit neîntemeiate, câtă vreme în formularea lor recurentul porneşte de la aceeaşi premisă greşită, anume că biroul executorului judecătoresc şi executorul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestuia sunt una şi aceeaşi persoană, ignorând, totodată, obiectul concret şi temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii în cauza de faţă.

Cu privire la primul aspect, nu se impune o analiză suplimentară, fiind valabile aspectele deja expuse în cadrul analizei ce a vizat excepţia autorităţii de lucru judecat.

Cu referire la cea de-a doua chestiune, astfel cum s-a arătat şi anterior, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamanta a dedus judecăţii o acţiune personală, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, pretenţiile formulate fiind în legătură cu fapte personale săvârşite de pârât în activitatea de executor judecătoresc, începând cu anul 2009, fapte care au făcut imposibilă recuperarea de către reclamantă a sumei de 653.109,58 RON, deşi pentru aceasta deţinea titluri executorii împotriva Biroului executorului judecătoresc, individual sau în solidar cu alte persoane.

Raportat la aceste elemente, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că, în speţă, faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), se impune analizarea prescripţiei extinctive prin raportare la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

În reglementarea acestui act normativ, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin. (1).

Textul citat trebuie interpretat în contextul principiilor generale referitoare la prescripţia extinctivă. Ca instituţie juridică, prescripţia sancţionează atitudinea pasivă culpabilă a titularului dreptului la acţiune, care neglijează să acţioneze, deşi deţine ori, în mod rezonabil, poate să deţină datele necesare pentru a-şi exercita dreptul la acţiune, date care, în materie delictuală, sunt expres circumstanţiate de lege, acestea referindu-se la făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv, la paguba produsă. Dimpotrivă, prescripţia nu curge împotriva celui care nu este în măsură să acţioneze (contra non valentem agere non currit prescriptio).

Particularităţile prezentei cauze relevă faptul că, în speţă, termenul de prescripţie extinctivă nu s-a împlinit anterior introducerii acţiunii, cum în mod eronat susţine recurentul, întrucât, deşi evenimentele care au generat pretenţiile deduse judecăţii s-au derulat pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, mult anterioare momentului introducerii acţiunii, iar reclamanta a cunoscut paguba încă de la data pronunţării hotărârilor de întoarcere a executării silite, aceasta nu a cunoscut şi persoana care răspunde de ea, motivul pentru care titlurile executorii nu au putut fi valorificate de către societatea reclamantă şi, implicit, persoana răspunzătoare, fiind elucidate abia în urma cerecetărilor penale demarate la plângerea sa, în cadrul dosarului nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, soluţionat definitiv prin Ordonanţa din 30.06.2023.

Prin urmare, recurentul nu poate pretinde cu temei că dreptul la acţiune al reclamantei pentru recuperarea sumei de 653.109,58 RON s-a născut încă de la momentul l-a care s-a dispus întoarcerea executării silite.

Recurentul omite elementul esenţial al raporturilor dintre el şi reclamantă, anume faptul că promovarea prezentei acţiuni nu are legătură cu simpla împrejurare că titlurile executorii pe care reclamanta le deţinea cu privire la suma de 653.109,58 RON nu au putut fi executate, şi nici cu debitorii acestor titluri, BEJ B. şi foşti sau actuali salariaţi ai societăţii, ci cu faptele culpabile săvârşite de pârât în calitate de executor judecătoresc, subiect de drept distinct, fapte care au avut drept consecinţă imposibilitatea executării acelor titluri, context în care prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei trebuie analizată în raport cu data la care reclamanta a cunoscut efectiv pe cel care răspunde de paguba ce i-a fost cauzată prin faptul că nu a putut recupera de la debitorii săi (BEJ B. şi salariaţi ai societăţii reclamante), suma anterior menţionată.

Prin urmare, în acord cu instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, până la finalizarea cercetărilor penale, nu erau încă îndeplinite condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru ca reclamanta să poată acţiona, acesteia neputându-i-se reproşa starea de pasivitate câtă vreme nu avusese loc o identificare completă a persoanei responsabile de imposibilitatea recuperării sumelor ce făceau obiectul titlurilor executorii, respectiv a celui care răspunde de pagubă, în sensul textului legal menţionat.

De altfel, de la obţinerea titlurilor executorii de întoarcere a executărilor silite şi repunere în situaţia anterioară executării, reclamanta A. S.A., în calitate de creditor în raport cu angajaţii săi, BEJA B. şi D. şi BEJ B., nu a stat în pasivitate ci a încercat punerea în executare a acestora, ocazie cu care a aflat, de la angajaţii obligaţi la restituire alături de biroul executorului judecătoresc, că sumele de bani sunt încă în conturile acestuia din urmă.

Abia la acel moment reclamanta a putut bănui că răspunzător de refuzul de restituire şi, deci, de producerea prejudiciului, ar putea fi însuşi executorul judecătoresc, adică persoana care exercita profesia şi care gestiona banii şi conturile bancare ale biroului executorului judecătoresc, bănuială confirmată la momentul soluţionării definitive a dosarului penal constituit în urma plângerii pe care reclamanta a făcut-o împotriva pârâtului.

Prin urmare, sunt întemeiate statuările instanţei de apel în sensul că dreptul reclamantei de a învesti instanţa civilă, pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale, s-a născut la data admiterii acordului de recunoaştere încheiat între Parchet şi B., respectiv, odată cu pronunţarea sentinţei penale nr. 91/20.07.2022 a Curţii de Apel Galaţi, definitivă prin decizia penală nr. 158/06.09.2022 a ÎCCJ, care a consfinţit cu caracter definitiv faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată, acela fiind momentul la care reclamanta a avut toate datele necesare pentru a-şi exercita dreptul la acţiune, în sensul că a putut cunoaşte atât prejudiciul cât şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia, susţinerile în sens contrar formulate de pârât prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Dintr-o altă perspectivă, în aprecierea atitudinii manifestate de reclamantă până la data introducerii acţiunii în răspundere civilă delictuală prezintă relevanţă şi împrejurarea că aceasta s-a constituit parte civilă în procesul penal, cu respectarea dispoziţiilor procedurale în materie.

Or, promovarea acţiunii civile în procesul penal a avut ca efect întreruperea prescripţiei extinctive, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (iar nu suspendarea, cum s-a reţinut prin decizia atacată), ceea ce înseamnă că, la data soluţionării definitive a procesului, un nou termen de prescripţie a început să curgă, statuările instanţei de apel în acest sens fiind întemeiate.

Nici criticile ce susţin încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 nu pot fi primite câtă vreme se întemeiază pe ipoteza eronată a identităţii dintre biroul executorului judecătoresc şi executorul însuşi, chestiunea fiind deja tranşată în cadrul analizei ce a vizat motivele de recurs anterioare, astfel că nu impune nicio altă analiză suplimentară.

Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 637 C. proc. civ., Înalta Curte constată, dincolo de împrejurarea aceasta a fost invocată pentru prima dată în recurs, omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., că norma legală pretins încălcată nici nu are legătură cu cauza, cu obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii şi cu temeiul de drept al acestora, cu atât mai puţin cu problema litigioasă supusă analizei, anume prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, astfel că nu poate fi analizată.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, faţă de modalitatea în care a fost argumentată, nici critica ce susţine inaplicabilitatea prevedrilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 nu se impune a fi analizată întrucât, pe de o parte, în cauză nu s-a pus problema repunerii reclamantei în termenul de prescripţie ca urmare a plângerii penale formulate, cum greşit susţine recurentul, iar, pe de altă parte, recurentul ignoră şi de această dată cadrul procesual al cauzei, obiectul pretenţiilor şi partea în raport cu care reclamanta a înţeles să se judece, ceea ce a condus la concluzii eronate, ce nu au legătură cu chestiunea în discuţie.

De altfel, aprecierile instanţei de apel cu privire la suspendarea cursului termenului de prescripţie de la momentul formulării plângerii penale, pe durata întregii cercetării penale, ca urmare a constituirii A. S.A. ca parte civilă în dosarul penal pentru recuperarea prejudiciului pretins şi în dosarul de faţă, precum şi trimiterile la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, au caracterul unor considernte supraabundente, care aduc în discuţie aspecte ce nu au intrat în sfera dezbaterilor din proces şi care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, putând, deci, să lipsească din cuprinsul motivării, astfel că, o dată în plus, criticile recurentului formulate în legătură cu acestea sunt lipsite de relevanţă şi nu se impune a fi analizate.

Cât priveşte critica referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1394 C. civ., Înalta Curte constată că şi aceasta este neîntemeiată.

În concret, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a considerat că norma legală menţionată este incidentă doar în cazul unor condamnări, nu şi în cazul unor soluţii de clasare, solicitând să se constate că, atât timp cât faptele ce i-au fost reţinute în sarcină în dosarul penal sunt infracţiuni, dar imposibil de sancţionat, în raport cu dispoziţiile art. 1394 C. civ., termenul de prescripţie s-a împlinit cel mai târziu la data de 24.02.2020, astfel că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul la acţiune al reclamantei era prescris.

Înalta Curte reţine că art. 1394 C. civ. instituie o regulă specială în materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt penal. Concret, textul prevede că: "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt penal supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea civilă."

Din interpretarea normei de drept în discuţie rezultă că termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică doar unei infracţiuni, neexistând niciun alt fapt penal care să fie supus prescripţiei răspunderii penale, ceea ce presupune cu necesitate existenţa unei hotărâri definitive care să statueze asupra împrejurării că fapta prejudiciabilă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În absenţa unei astfel de hotărâri, care să constate că pârâtul dintr-un dosar civil a săvârşit o faptă ilicită care este infracţiune, textul art. 1394 C. civ. este inaplicabil, întrucât nu se mai poate discuta despre o despăgubire ce derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, ci doar despre o simplă faptă ilicită, pentru care se aplică normele generale privind prescripţia, prevăzute, după caz, de art. 2528 C. civ. sau de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În raport cu aceste aspecte, corect reţinute şi de către instanţa de apel, este evident că, în speţă, faţă de împrejurarea că, în procesul penal, a fost pronunţată o soluţie de clasare ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a pârâtului pentru infracţiunile ce-i fuseseră reţinute în sarcină (Ordonanţa de clasare din 30.06.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi), nu se poate face aplicarea art. 1394 C. civ., instanţa civilă fiind chemată să se pronunţe doar asupra existenţei răspunderii civile delictuale a pârâtului ce derivă din fapte ilicite simple, ce nu constituie infracţiuni şi pentru care se aplică dispoziţiile de drept comun în materie de prescripţie.

Susţinerea recurentului în sensul că soluţia de clasare nu a înlăturat vinovăţia sa pe latură penală ci doar posibilitatea de a mai fi sancţionat penal, ceea ce nu exclude, deci, existenţa infracţiunii şi, implicit, nici posibilitatea aplicării art. 1394 C. civ., este lipsită de orice fundament câtă vreme, potrivit celor deja arătate, doar hotărârea judecătorească de condamnare statuează asupra existenţei unei infracţiuni şi a vinovăţiei unei persoane.

O instanţă civilă nu se poate substitui rolului unei instanţe penale pentru a hotărî dacă o faptă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, ci poate doar să folosească cu autoritate de lucru judecat o hotărâre penală definitivă, în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, pentru a stabili, apoi, valoarea prejudiciului şi modul de reparare a acestuia de către persoana condamnată de instanţa penală.

Prin urmare, numai atunci când s-a constatat cu autoritate de lucru judecat de către o instanţă penală existenţa infracţiunii sunt aplicabile prevederile art. 1394 C. civ., în caz contrar, instanţa civilă urmând a se pronunţa doar asupra existenţei răspunderii civile delictuale ce derivă dintr-un fapt ilicit simplu, nefiind competentă legal să aprecieze dacă faptul ilicit întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, pentru a putea face aplicarea normei legale anterior menţionate.

În consecinţă, raportat la aspectele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că este lipsită de temei susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1394 C. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind, astfel, incident.

Pe fondul cauzei, invocând greşita aplicare a normelor de drept material, recurentul pârât susţine, în esenţă, că în mod greşit s-a reţinut întrunirea condiţiilor necesare antrenării răspunderii sale civile delictuale, câtă vreme instanţa de apel s-a raportat la fapte aparţinând BEJ B. şi nu persoanei fizice B., iar valoarea prejudiciului a fost stabilită în mod arbitrar, fără nicio dovadă în ceea ce priveşte sumele încasate în dosarele vizând întoarcerea executărilor silite, sumele încasate de creditori, dar şi valoarea celor restituite, dând valoare probatorie raportului de expertiză extrajudiciară, contrar art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, consideră că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 336 C. proc. civ. în ceea ce priveşte raportul de expertiză efectuat în cauza penală, nesocotind că aceste prevederi nu instituie caracterul de probă judiciară a unei expertize efectuate într-o altă cauză.

În plus, referitor la mărturisirea făcută în cursul urmăririi penale asupra întinderii pagubei pretinse de intimata-reclamantă, recurentul susţine că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că aceasta a fost pură şi simplă, fără a avea în vedere că la filele x din precizările intimatei se menţionează că recurentul a fost de acord să restituie sumele reclamantei, după clarificarea situaţiei titlurilor pe care le deţin în plus, precum şi că este de acord să acopere prejudiciul solicitat de către A., dar într-un cuantum care se va lămuri în urma analizei titlurilor executorii, fiind nesocotite, astfel, prevederile art. 350 alin. (1) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a constatat în mod corect că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1357 C. civ., necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv, dacă raportat la ceea ce se invocă prin acţiunea dedusă judecăţii, pârâtul este răspunzător de producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită, ca urmare a săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite.

Or, din cuprinsul deciziei recurate, rezultă că soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii a avut la bază constatarea împrejurării că pârâtul, în calitate de executor judecătoresc, nu a restituit sumele de bani încasate şi reţinute de la reclamantă, încălcându-şi atribuţiile de serviciu, susţinerile recurentului potrivit cărora instanţa de apel s-ar fi raportat la fapte imputabile Biroului executorului judecătoresc, iar nu executorului însuşi, fiind vădit neîntemeiate.

În concret, raportându-se la probele administrate în cursul procesului penal, respectiv, la propriile declaraţii ale pârâtului precum şi la raportul de expertiză întocmit în dosarul de cercetare penală, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu a respectat normele de procedură în activitatea profesională desfăşurată şi nu şi-a îndeplinit atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de executor judecătoresc, în sensul că nu a înregistrat în registrul-jurnal de încasări şi plăţi pentru anii 2008-2010 sumele încasate prin executare de BEJ B., deşi avea această obligaţie, de a ţine şi de a completa registrul, şi, mai ales, şi-a însuşit şi a folosit fără drept, în interes personal, sume din conturile BEJ ce proveneau din consemnaţiuni, respectiv din popririle efectuate faţă de A. S.A..

Ca urmare, reţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale, instanţa de apel a apreciat că toate aceste încălcări ale atribuţiilor de serviciu au valenţele unor fapte ilicite ce au condus la prejudicierea reclamantei cu suma a cărei recuperare se încearcă pe calea prezentului proces, justificând antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

În continuare, instanţa de apel a verificat şi celelalte condiţii a căror îndeplinire este necesară pentru atragerea răspunderii pe tărâm delictual, reţinând că vinovăţia făptuitorului este evidentă, rezultând atât din mărturisirea pârâtului din cuprinsul declaraţiilor date în cursul cercetării penale şi al acordului de recunoaştere încheiat, cât şi din raportul de expertiză şi alte înscrisuri, respectiv ordonanţa de clasare din 30.06.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, unde s-a reţinut existenţa faptelor săvârşite cu vinovăţie de B. în activitatea profesională dar şi intervenirea prescripţiei răspunderii penale, că prejudiciul a fost clar stabilit pe baza unei expertize contabile, care a verificat, între altele, inclusiv ipoteza afirmată de pârât referitoare la existenţa unei duble executări din partea A. S.A., în raport de evidenţele contabile şi extrasele depuse de aceasta la dosarul de urmărire penală, concluzia fiind în sens negativ, şi că legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite ale pârâtului şi prejudiciul produs reclamantei este evidentă pentru că, în lipsa faptelor pârâtului, care a acţionat folosindu-se de calitatea sa de executor judecătoresc, încălcându-şi atribuţiile profesionale, prejudiciul nu s-ar fi produs.

Rezultă cu prisosinţă din aceste considerente că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtului ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor patrimoniale ale reclamantei, soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii fiind menţinută în urma unei analize judicioase şi amănunţite a comportamentului manifestat de pârât în relaţia cu reclamanta, a modului concret în care acesta şi-a exercitat atribuţiile şi şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în calitate de executor judecătoresc, cu luarea în considerare atât a aspectelor rezultate din analiza materialului probator administrat, cât şi a dispoziţiilor legale aplicabile litigiului, concluzia instanţei de apel cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale fiind perfect legală.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel ar fi invocat fapte ale Biroului executorului judecătoresc şi nu ale executorului însuşi, în condiţiile în care, potrivit celor anterior arătate, faptele ce îi sunt imputate pârâtului au fost clar expuse, cu indicarea în concret a modului în care acesta a acţionat, încălcându-şi obligaţiile profesionale, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modalitatea în care au fost analizate elementele de fapt ale cauzei şi probele administrate şi faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, or, aceasta nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nici criticile referitoare la întinderea prejudiciului nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul limitându-se la a face consideraţii cu privire la modul în care instanţa devolutivă a analizat declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale şi raportul de expertiză efectuat în dosarul penal şi la valoarea probatorie pe care instanţa a acordat-o acestora, opunând aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele şi concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidenţa cazului de casare anterior menţionat, care presupune existenţa unor încălcări ale normelor de drept material, ipoteză ce nu a fost demonstrată în cauză.

Înalta Curte subliniază că aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea probelor nu pot fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanţa devolutivă a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviinţarea şi analiza probelor.

Este adevărat că recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 336, ale art. 261 şi ale art. 350 C. proc. civ., însă, în concret, nu a formulat nicio critică de nelegalitate a deciziei atacate, limitându-se la a face trimitere la aceste norme procedurale fără a arăta modalitatea în care au fost nesocotite.

Or, această simplă afirmaţie nu demonstrează prin ea însăşi caracterul nelegal al deciziei atacate, din perspectiva încălcării normelor de drept procesual referitoare la administrarea probelor, şi nu justifică incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., după cum nu obligă instanţa de control judiciar la efectuarea vreunei analize câtă vreme recurentul nu a arătat modalitatea în care instanţa de apel a încălcat textele legale invocat.

Nemulţumirea recurentului rezultată din aceea că instanţa de apel a valorificat în cauză probele administrate în procesul penal, în special expertiza contabilă, este neîntemeiată în condiţiile în care, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, textul art. 261 C. proc. civ. permite folosirea în cadrul procesului civil a mijloacelor de probă extrajudiciare, atunci când nu pot fi administrate probe judiciare.

Astfel, deşi este real că, potrivit dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, şi că, în virtutea principiului nemijlocirii, instituit prin dispoziţiile art. 16 C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a cerceta în mod direct întregul material probator, ceea ce implică folosirea dovezilor judiciare, semnificaţia acestui principiu nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii posibilităţii folosirii acelor probe care nu au fost administrate efectiv de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, întrucât, în procesul civil nemijlocirea nu este atât de strictă ca în procesul penal, nefiind impusă de o regulă cu valoare supralegislativă.

Dintr-o altă perspectivă, atunci când în discuţie sunt proba cu înscrisuri sau proba cu expertiza, ca în speţa de faţă, principiul nemijlocirii îşi pierde din semnificaţie, acesta fiind relevant în special în cazul probei testimoniale, al cercetării la faţa locului şi al interogatoriului, respectiv, în toate acele cazuri în care este importantă impresia pe care instanţa şi-o poate forma în mod direct prin administrarea probei.

Or, raportat la aceste aspecte şi la circumstanţele concrete ale speţei, nu se poate susţine cu temei că, luând în considerare raportul de expertiză efectuat în procesul penal în care pârâtul a fost cercetat pentru săvârşirea unor fapte în legătură cu exercitarea atribuţiilor sale profesionale, instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 261 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât expertiza nu a fost contestată la momentul efectuării ei iar, pe de altă parte, ea nu a constituit singura probă avută în vedere în soluţionarea cauzei.

Instanţa de apel a prezentat pe larg probele în raport cu care a invalidat apărările formulate de pârât, context în care nu se poate aprecia că deciziei instanţei de apel îi lipseşte fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care au fost aplicate dispoziţiile art. 1357 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impune menţinerea soluţiei adoptate la fond, pe baza unei analize amănunţite a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine nici o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 4/A din 17 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.