Recession of State liability under Law 10/2001 for nullified commercial property sales: insufficiency of recurring arguments to satisfy cassation requirements

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 22 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la restituirea către A. a sumei de 517.588,29 RON, reprezentând valoarea actualizată a părţii preţului plătit de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de Biroul Notarului Public B. ("Contractul de Vânzare"), corespunzătoare părţii din contractul de vânzare a cărui nulitate absolută a fost constatată, cu titlu definitiv, prin decizia civilă nr. 2184/21.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021. De asemenea, a solicitat obligarea părţii căzute în pretenţii la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi pe toate celelalte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, tribunalul a disjuns capetele de cerere având ca obiect plată nedatorată şi îmbogăţire fără justă cauză, care se judecă doar în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, şi a dispus formarea unui dosar distinct.

Prin încheierea din 18 iulie 2023, tribunalul a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind o apărare de fond; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 437 din 16 aprilie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 736.737 RON, reprezentând valoarea actualizată a părţii preţului plătit.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 145A din 26 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 437 din 16 aprilie 2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 145A din 26 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 29 aprilie 2025, sub nr. x/2022*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale, în raport de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., având în vedere că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc competenţa Ministerului Finanţelor cu privire la restituirea preţului actualizat al imobilelor; societatea reclamantă, cumpărător al imobilului, considerând că a fost evinsă, se putea îndrepta exclusiv împotriva vânzătorului imobilului, şi anume Municipiul Bucureşti.

Dispoziţiile art. 1337 C. civ. nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu, întrucât în discuţie este situaţia unei tulburării de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, faţă de pretenţiile intimatei-reclamante, neexistând culpa recurentului.

Mai mult, instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanta a achiziţionat imobilul-spaţiu comercial cu o suprafaţa utilă totală de 1.142 mp. situat în Bucureşti, str. x et. 1, de la Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul prevederilor H.G. nr. 389/1996, în acest caz situaţia cumpărătorilor fiind diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, adică la valoarea de piaţă.

Recurentul consideră că suma la care a fost obligat este exagerată şi nu este legal ca intimata-reclamantă să încaseze o astfel de diferenţă faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult valoarea de piaţă a imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte obligarea recurentului la plata sumei de 736.737 RON, reprezentând valoarea actualizată a preţului plătit, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, a arătat că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă doar la o anumită categorie de contracte de vânzare-cumpărare, pentru a căror desfiinţare se poate formula o astfel de acţiune.

Or, pentru a fi eludate prevederile Legii nr. 112/1995, este necesar ca respectivul contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat în temeiul dispoziţiilor acestei legi, în temeiul căreia nu se puteau încheia contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect spaţii comerciale. De altfel, din capitolul II "Norme legale aplicabile" al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător, rezultă că acest contract a fost încheiat în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 389/1996 privind vânzarea către actualii deţinători a unor spaţii comerciale construite din fondurile statului şi aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome de interes local, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Prin urmare, legislaţia aplicabilă vânzării spaţiilor comerciale era distinctă de aceea în baza căreia se vindeau spaţiile cu destinaţia de locuinţă. Pe cale de consecinţa, dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cumpărătorilor spaţiilor comerciale, nefiind incidente în prezenta cauză, neavând relevanţă dacă imobilul a fost sau nu preluat prin naţionalizare de stat.

A precizat că aceste texte de lege nu au făcut parte din textul iniţial al Legii nr. 10/2001, fiind introduse ulterior, prin Legea nr. 1/2009, în vederea reglementării unor situaţii juridice apărute între timp, reglementare distinctă de restul Legii nr. 10/2001, nefiind aplicabilă tuturor imobilelor preluate de stat prin naţionalizare şi introducând competenţe speciale ale Ministerului Finanţelor, strict cu privire la imobilele care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, desfiinţate ulterior prin hotărâri judecătoreşti.

Este eronată generalizarea acestei situaţii distincte, astfel cum a făcut-o instanţa de apel, dar şi trimiterea la decizia civilă nr. 2184/21.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre ce ar avea autoritate de lucru judecat în speţă, deoarece prin această decizie nu a fost soluţionată o cerere de despăgubire formulată în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici nu se raportează în vreun fel la acest temei de drept.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 12 iunie 2025, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că Ministerul Finanţelor a reluat în parte susţinerile pe care le-a formulat prin întâmpinarea depusă în cursul judecăţii în primă instanţă şi prin cererea de apel, fără a dezvolta niciun raţionament critic, nici măcar la nivel formal, cu privire la fundamentul soluţiei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva motivelor de casare strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pretinsele critici formulate împotriva deciziei atacate, în susţinerea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, fiind neîntemeiate şi contrare jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel în materie.

A precizat că dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile inclusiv contractelor de vânzare încheiate în temeiul H.G. nr. 389/1996, cu chiriaşii-societăţi care au cumpărat imobile cu destinaţie de spaţii comerciale, ce au fost preluate în mod abuziv în proprietatea statului, prin efectul Decretului nr. 92/1950, precum este contractul de vânzare încheiat între Municipiul Bucureşti şi A., conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

A menţionat că instanţa supremă a statuat expres şi în repetate rânduri că prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cazul tuturor contractelor de vânzare care au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sau a altor acte normative similare, iar în aplicarea principiilor de interpretare stabilite prin jurisprudenţa instanţei supreme, curţile de apel au stabilit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 şi în cazul contractelor de vânzare încheiate în baza H.G. nr. 389/1996, cum este cel din prezenta cauză.

Or, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, faţă de cererea de chemare în judecată a A. întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, este stabilită ex lege, concluzie statuată şi prin considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/19.01.2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Contrar susţinerilor Ministerului Finanţelor, împrejurarea că dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu au inclus expres în domeniul lor de aplicare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al contractelor de vânzare având ca obiect astfel de imobile, nu înseamnă exceptarea lor de la incidenţa acestora. Acceptarea unei asemenea interpretări implică admiterea încălcării de către Statul Român a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţie, referitoare la protecţia dreptului la un proces echitabil, la interdicţia discriminării şi la protecţia dreptului de proprietate.

Făcând trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme care a confirmat aplicabilitatea soluţiei legislative prevăzute de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 în cazul contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 85/1992, intimata-reclamantă a susţinut că scopul răspunderii speciale a Statului Român reglementată prin aceste texte de lege are în vedere protecţia juridică a tuturor chiriaşilor persoane fizice sau juridice care au cumpărat imobile ce au fost preluate abuziv de Statul Român şi care, ulterior, au pierdut respectivele imobile, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, inclusiv a chiriaşilor-societăţi, care au cumpărat imobile cu destinaţie de spaţii comerciale, în baza H.G. nr. 389/1996, precum este cazul A..

Cu privire la caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată, în raport de aceste texte de lege reţinute prin decizia recurată, intimata-reclamantă a arătat că a cumpărat imobilul, în calitate de fost chiriaş, prin încheierea contractului de vânzare, în baza H.G. nr. 389/1996, care conţine o reglementare similară celei incluse în Legea nr. 112/1995, imobil pe care l-a pierdut ca urmare a pronunţării deciziei instanţei supreme prin care a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare cu privire la partea revendicată din imobil de către doamna C. (succedată de domnul D.), care şi-a dovedit calitatea de fost proprietar, ce a fost deposedat în mod abuziv de Statul Român de imobil, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

A precizat că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă faţă de cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, reiterând faptul că legiuitorul a instituit ex lege o răspundere specială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de chiriaşii-cumpărători ai imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 ale căror titluri de proprietate au fost desfiinţate, prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta fiind şi situaţia din speţă, făcând trimitere la decizia nr. 1/19.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii şi la alte decizii ale aceleiaşi instanţe (decizia nr. 2432/30.10.2015, nr. 1336/20.05.2015, 5257/14.11.2013).

Astfel, soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, este legală şi temeinică.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea i-a fost comunicată la 24 iunie 2025, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 22 noiembrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 20 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând, cu prioritate, excepţiei nulităţii recursului, invocată din oficiu, în condiţiile prevăzute de art. 248 alin. (1), coroborat cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfăşurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanţa de apel la situaţia concretă din speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Totodată, cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Verificând, în aceste repere cererea de recurs formulată de pârât, Înalta Curte constată că, deşi în mod formal, aceasta a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din cuprinsul său nu rezultă nicio critică concretă de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul pârât limitându-se la a relua susţinerile formulate şi în faţa instanţei devolutive cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc competenţa Ministerului Finanţelor cu privire la restituirea preţului actualizat al imobilelor, fără a se raporta în niciun fel la cele deja statuate de instanţa de apel cu privire la aceste aspecte şi fără a indica, în concret, eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţa anterioară în legătură cu interpretarea şi aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale.

Astfel, în evaluarea criticii relative la soluţia dată lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în acord cu prima instanţă, curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, deşi fac trimitere în mod expres la Legea nr. 112/1995, se aplică şi imobilului în discuţie, pe care statul l-a preluat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, şi pe care, ulterior, l-a înstrăinat către reclamantă, imobilul în litigiu, prin natura lui, intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Totodată, a constatat că prima instanţă a reţinut legitimarea procesuală pasivă în cauză a pârâtului-apelant Ministerul Finanţelor Publice, printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, în baza cărora obligaţia de a restitui preţul solicitat prin cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului actualizat revine Ministerului Finanţelor, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare.

Fară a combate în niciun fel raţionamentul instanţei de apel, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reluând întocmai, în susţinerea acestuia, aspectele susţinute în faţa instanţei anterioare, deşi acestea fuseseră analizate în considerentele deciziei atacate, potrivit celor mai sus arătate.

Motivul de casare reglemantat de punctul 8 al art. 488 vizează situaţia în care instanţa aplică un text de lege străin situaţiei de fapt, extinde normele legale peste ipotezele la care acestea se aplică ori restrânge în mod nejustificat aplicarea acestora, interpretează greşit o normă de drept corespunzătoare situaţiei de fapt sau încalcă textul legal incident, ceea ce înseamnă că, pentru invocarea lui, ar fi fost necesar ca recurentul-pârât Ministrul Finanţelor Publice să indice una dintre aceste ipoteze şi să demonstreze incidenţa ei, în sensul formulării unor critici concrete relative la considerentele instanţei de apel ce fundamentează concluzia legitimării procesuale pasive a pârâtului într-un astfel de litigiu.

Or, în cauză, recurentul nu s-a conformat acestor rigori de motivare a recursului şi, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, a nesocotit, practic, existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului, reiterând doar susţineri făcute în faţa instanţei de prim control judiciar .

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept şi, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel. Cum argumentele critice legate de modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice au făcut obiectul controlului instanţei de apel, fiind analizate prin prisma aplicabilităţii dispoziţiilor art. 501 şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurentul nu mai poate beneficia de o reevaluare a aceloraşi susţineri prin promovarea prezentului recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, instanţa nu rejudecă pricina, ci doar verifică dacă instanţa de apel a aplicat corect legea, cu condiţia ca recurentul să indice întocmai aspectele de nelegalitate pe care decizia atacată le cuprinde.

Aşadar, nu orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată poate constitui motiv de recurs, instanţa de control judiciar fiind ţinută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile menţionate, astfel de critici nefiind identificate în cererea de recurs dedusă judecăţii.

Nici susţinerea referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1337 C. civ. nu relevă vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul necombătând în niciun fel aserţiunile instanţei de apel în sensul că normele speciale derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicţiunii (art. 1337 şi urm. C. civ.), potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, astfel că situaţia dedusă judecăţii în litigiu şi cadrul procesual în care acesta se derulează nu puteau fi evaluate prin prisma regulilor dreptului comun (art. 1334 si urm. C. civ.) relative la răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului Municipiul Bucureşti.

Din contră, reiterând susţinerile formulate în faţa instanţelor anterioare cu privier la incidenţa dispoziţiilor art. 1337 C. civ., recurentul-pârât readuce în discuţie condiţiile răspunderii contractuale, precum şi persoana căreia îi revine obligaţia de a răspunde pentru evicţiune, prin reconsiderarea circumstanţelor achiziţionării imobilului-spaţiu comercial şi a cuantumului disproporţionat al sumei la care a fost obligat în raport cu cea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, solicitând instanţei de recurs să reaprecieze starea de fapt reţinută cu putere de lucru judecat în apel şi, prin reevaluarea probelor, să ajungă la concluzia inexistenţei culpei recurentului în legătură cu pretenţiile reclamantei.

Dincolo de faptul că aceste susţineri nu se raportează în concret la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că, prin intermediul lor, recurentul încearcă să readucă în discuţie chestiuni de fapt a căror analiză execedează, însă, cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al unei hotărâri în recurs.

Trimiterea la dispoziţiile art. 1337 C. civ., fără a fi însoţită de o minimă argumentaţie în drept care să demonstreze eventuala greşeala săvârşită de instanţa de apel în refuzul de a evalua răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului Municipiul Bucureşti, nu justifică prin ea însăşi concluzia nelegalităţii deciziei atacate şi nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, stabilirea inexistenţei culpei recurentului de natură a atrage răspunderea acestuia în ceea ce priveşte restituirea către cumpărători a preţului ce a fost achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza H.G. nr. 389/1996, contract ce a fost, ulterior, anulat printr-o hotărâre judecătoresacă definitivă, reprezintă o chestiune de fapt, a cărei stabilire şi evaluare constituie atribute exclusive ale instanţelor de fond, astfel că nici aceasta nu mai poate face obiectul unei reevaluări în recurs.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi susţinerile prin care recurentul-pârât încearcă să repună în discuţie chestiuni de fond legate de obligarea sa la plata sumelor solicitate de reclamantă, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât şi acestea reprezintă o reiterare a criticilor deduse judecăţii apelului prin care partea a făcut trimitere tot la condiţiile răspunderii contractuale şi la persoana căreia îi revine obligaţia de a răspunde pentru evicţiune, critici respinse de instanţa de apel cu aceleaşi argumente ce a justificat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, potrivit dispoziţiei speciale în vigoare.

Astfel, reţinând că, în cauză, s-a solicitat restituirea către reclamantă a sumei de 517.588,29 RON, reprezentând valoarea actualizată a părţii preţului plătit de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de Biroul Notarului Public B., corespunzătoare părţii din contractul de vânzare a cărei nulitate absolută a fost constatată, cu titlu definitiv, prin decizia civilă nr. 2184/21.11.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, curtea de apel a validat raţinamentul primei instanţe în legătură cu puterea de lucru judecat a aspectelor reţinute prin această hotărâre în sensul că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, chiar dacă imobilul a fost înstrăinat în temeiul H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale.

Or, fără să combată în vreun fel aceste argumente, recurentul-pârât reia susţinerile exprimate în cadrul motivelor de apel, ignorând şi de această dată existenţa judecăţii anterioare şi considerentele deciziei atacate, cererea de recurs astfel formulată neputând fi analizată nici sub acest aspect.

Această manieră de motivare a recursului nu se circumscrie rigorilor impuse de legiuitor, câtă vreme recurentul-petent nu a indicat în concret greşelile de judecată ce pot fi imputate curţii de apel în fundamentarea soluţiei adoptate, ci s-a prevalat de chestiuni străine considerentelor ce o susţin, respectiv de aceleaşi susţineri formulate în fazele procesuale anterioare, care şi-au găsit, deja, o rezolvare jurisdicţională ce nu a fost combătută în niciun fel, aşa încât, neîncadrându-se în limitele stabilite de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ce reglementează sfera motivelor de nelegalitate a unei hotărârii judecătoreşti, criticile formulate nu pot fi analizate, sancţiunea care intervine, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., fiinde cea a nulităţii recursului,

Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 145A din 26 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 145A din 26 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.