Proof of collateral delivery in security loan; inadmissibility of first-raised legal arguments in cassation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, la 09 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la predarea către reclamantul A. a 135 monezi de aur (galbeni) sau plata echivalentului valoric, respectiv 75.333 euro şi către reclamanta B. a 13 galbeni, un pandantiv în formă de inimă de aur de dimensiuni mari, un lanţ de aur şi un galben tăiat pe jumătate, sau echivalentul lor, respectiv suma de 27.000 RON şi 6.000 euro.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 15 februarie 2024, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C.; fără cheltuieli de judecată; sumele de 2.238,40 RON, respectiv de 7.330 RON acordate reclamanţilor B., respectiv, D., cu titlul de ajutor public judiciar prin încheierea pronunţată în camera de consiliu din 12 septembrie 2022, au rămas în sarcina statului.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în apel:

Prin decizia civilă nr. 632 din 05 martie 2025, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 114 din 15 februarie 2024, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă; a obligat apelanţii A. şi B. să plătească intimatului C. suma de 2.500 RON, cu titlul cheltuieli de judecată în apel; ajutorul public judiciar în cuantum de 1.169,2 RON de care a beneficiat reclamanta B. şi, respectiv, de 3.665 RON de care a beneficiat reclamantul A. prin încheierea din 15 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, a rămas în sarcina statului.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 632 din 05 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 29 aprilie 2025, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) teza I raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant A. datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.774,52 RON, iar recurentul-reclamant A. datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.220,7 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel şi a obligării intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecata recursului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în sensul că instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, pornind de la prevederile în materia contractului de împrumut - Cap. XIII, Titlul IX, Cartea V-a din C. civ. şi teoretizând cu privire la răspunderea civilă contractuală, a reţinut în mod greşit faptul că recurenţii nu au dovedit că monezile şi bijuteriile, a căror restituire se cere în prezenta cauză, au fost predate intimatului-pârât, şi nici încheierea contractului, deşi nu a făcut trimitere la motivele în fapt şi în drept pentru care a apreciat de ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, şi nici la motivele pentru care nu au mai fost analizate celelalte condiţii preexistente ale răspunderii civile contractuale.

Astfel, instanţa de apel şi-a însuşit concluziile primei instanţe, însă nu a argumentat în niciun mod care au fost motivele care au determinat-o să înlăture declaraţia martorului audiat şi să nu îi dea valoare probatorie, argumentând că nu se confirmă susţinerile recurenţilor, întrucât martorul a făcut referire la anul 2010 şi nu la anii 1998-2000, însă cu privire la anul 2010, au invocat existenţa unei erori, întrucât, din relatările martorului E., rezultă că în perioada vizată, recurentul A. deţinea o firmă de colectare deşeuri şi acest martor lucra ca şofer.

Au considerat că este greşită şi interpretarea dată de instanţa de apel cu privire la declaraţiile martorilor din dosarul penal la care au făcut referire, de unde rezultă că în comunitatea de rromi, conform uzanţei, când se dau bani împrumut, se ia în schimb o garanţie în galbeni, iar recurenţii au dovedit că au deţinut galbeni în perioada anilor 2000, conform declaraţiilor martorilor audiaţi în dosarul penal.

Or, din considerentele hotărârii instanţei de apel, nu reiese care ar fi motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat sau nu a dat eficienţă probatoriului administrat în cauză, rezumându-se doar la a reţine că nu s-a dovedit în cauză răspunderea civilă contractuală.

Afirmaţia cu motivarea abstractă că ar fi trebuit să se facă dovada unui înscris, adică a încheierii contractului de împrumut cu garanţie, nu poate fi primită odată ce chiar intimatul-pârât a recunoscut existenţa împrumutului. Mai mult decât atât, chiar ordonanţa penală reprezintă un înscris prin care s-a făcut dovada deplină a existenţei împrumutului cu bunurile solicitate a fi restituite, astfel că lipsa unei analize concrete şi temeinice a situaţiei de fapt nu poate echivala cu o motivare, conform cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., context în care au considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, potrivit Cap. XIII, Titlul IX, Cartea V-a din C. civ., fără a avea în vedere legea civilă care se aplică în prezenta speţă.

Astfel, ţinând cont de faptul că împrumutul de consumaţie cu garanţie ce face obiectul prezentei cauze a fost acordat în anii 1998-2000, în speţă sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, iar instanţa de apel, similar primei instanţe, a avut în vedere dispoziţiile noului C. civ. din anul 2009, sens în care hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1579 şi art. 1578 vechiul C. civ.

Au mai arătat că regula prevăzută de art. 1579 alin. (1) C. civ. este aceea că se restituie aceeaşi calitate şi cantitate de bunuri fungibile împrumutate, indiferent de suirea sau scăderea preţului lor, după cum prevede alin. (2), adică bunuri de aceeaşi cantitate şi aceeaşi calitate, indiferent că a scăzut sau crescut puterea de cumpărare a banilor cu care se achiziţionează aceste bunuri ori preţul bunurilor (respectiva valoare împrumutată) pentru a fi restituite. Art. 1579 se referă la contractele de împrumut şi reglementează restituirea lui în aceeaşi natură, cum este de exemplu un împrumut făcut în monedă de aur.

Aşadar, în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat în cauză la prevederile noului C. civ. şi la condiţiile răspunderii civile contractuale, care sunt diferite faţă de prevederile din C. civ. de la 1864, astfel că hotărârea pronunţată este una nelegală.

Referitor la argumentele aduse de instanţa de apel asupra faptului că, în speţă, nu au făcut dovada încheierii contractului de împrumut cu garanţie, aspect nedovedit prin act scris şi nici prin alte probe administrate în cauză, au considerat că, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel era obligată ca, pentru aflarea adevărului, să pună în discuţie mai întâi calificarea cererii de chemare în judecată, în sensul răspunderii civile contractuale sau al unei îmbogăţiri fără just temei, să stabilească dacă între părţi a existat sau nu un contract, dacă acesta a încetat ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor părţilor de restituire a sumelor împrumutate şi, astfel, executarea contractului nu ar mai fi posibilă.

Recurenţii consideră că solicitarea de restituire a galbenilor sau a echivalentului acestora, daţi cu "titlu de garanţie", se circumscrie prevederilor legale privind îmbogăţirea fără justă cauză, având în vedere că intimatul-pârât s-a îmbogăţit cu garanţia primită de la recurenţi, însă instanţa de apel a dat o interpretare normei legale diametral opusă voinţei legiuitorului.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La 04 septembrie 2025, prin poştă, intimatul-pârât C. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală şi a obligării recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că instanţa de apel a analizat motivele de apel depuse în termen, în limitele prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apreciind, în mod corect, că motivele/completările la cererea de apel au fost depuse la 29 aprilie 2024 cu depăşirea termenului legal, luându-le, astfel, în considerare ca apărări de fond.

Intimatul consideră că, în cauză, nu există niciun temei care să justifice aplicabilitatea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., întrucât motivarea hotărârii recurate cuprinde argumente punctuale, raportat la motivele de apel, şi nu există nicio încălcare a regulilor de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că susţinerile recurenţilor s-au raportat la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere legea civilă aplicabilă în speţă, respectiv prevederile C. civ. de la 1864, situaţie care s-ar plia pe aplicarea greşită a normelor de drept material, cu privire la dispoziţiile art. 1579 şi art. 1578 din vechiul C. civ., însă instanţa anterioară nu a fost învestită cu o astfel de analiză, întrucât apelul a vizat strict aprecierea probelor de către prima instanţă.

Cu toate acestea, în virtutea rolului activ în apel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanţii nu au indicat temeiul de drept al acţiunii pe care şi-au întemeiat pretenţiile, însă faţă de motivele invocate, dar şi de considerentele sentinţei penale nr. 93/04.10.2017, a apreciat că aceştia au invocat existenţa unei convenţii încheiate cu pârâtul, reclamanţii împrumutând de la pârât, anumite sume de bani, garantat de reclamanţi cu obiectele menţionate în acţiune, aceste reţineri ale instanţei de fond nefiind contestate.

La 11 noiembrie 2025, prin poştă electronică, recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise prin care au reiterat solicitarea privind admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru o analiză completă şi corectă a probelor şi normelor aplicabile, făcând trimitere pe larg la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi argumentele ce le susţin, în reluarea celor iniţiale, evocate în memoriul de recurs.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 09 iunie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 25 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare pe fondul recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanţa de apel, însuşindu-şi concluziile primei instanţe, a reţinut în mod greşit faptul că nu s-a dovedit predarea către pârât a bunurilor a căror restituire se solicită şi nici încheierea unui contract, fără a arăta motivele de fapt şi de drept pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi nici motivele pentru care a înlăturat declaraţia martorului audiat, interpretând în mod eronat celelalte probe şi ignorând ordonanţa penală care, în opinia lor, reprezintă un înscris prin care s-a făcut dovada deplină a existenţei împrumutului cu bunurile solicitate a fi restituite.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii au invocat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu, în realitate, doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme se susţine că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată, respectiv, motivele pentru care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi cele pentru care au fost înlăturate sau nu s-a dat eficienţă anunitor probe administrate în cauză, recurenţii solicitând în mod explicit să se constate că, în aceste circumstanţe, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele menţionate, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind evident că invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este doar formală în condiţiile în care prin criticile formulate nu a fost relevată nicio neregularitate procedurală care să-i fie imputată instanţei de apel, susceptibilă de analiză prin pşrisma acestui din urmă motiv de casare.

Din circumstanţele factuale ale cauzei reiese că, prin acţiunea dedusă judecăţii, invocând existenţa unei convenţii încheiate cu pârâtul, în baza căreia reclamanţii au împrumutat de la acesta din urmă anumite sume de bani, garantate de cei dintâi cu obiectele menţionate în cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor respective sau a contravalorii lor, dat fiind faptul că, deşi au restituit sumele de bani împrumutate, pârâtul refuză să le înapoieze bunurile pe care aceştia i le-ar fi predat în garantare.

Reclamanţii nu au indicat temeiul de drept al acţiunii, însă, având în vedere motivele invocate, respectiv, faptul că aceştia s-au prevalat de existenţa unei convenţii încheiate cu pârâtul, instanţa de fond a analizat pretenţiilor deduse judecăţii din perspectiva instituţiei răspunderii civile contractuale.

Respingând acţiunea, Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei convenţiei în formă scrisă şi nici dovada imposibilităţii materiale sau morale de a fi întocmit înscrisul doveditor al convenţiei, neexistând nici măcar începutul de dovadă scrisă, după cum nu au făcut nici măcar dovada predării bunurilor către pârât.

În cadrul apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanţii nu au contestat calificarea juridică a cauzei cererii de chemare în judecată, anume, o acţiune în răspundere contractuală, ci doar modul de interpretare a probelor şi înlăturarea nejustificată a unora dintre acestea, reproşând, totodată, instanţei de fond administrarea unui probatoriu sumar şi insuficient.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a menţinut soluţia adoptată la fond, reţinând, pe de o parte, că reclamanţii nu au indicat în concret probele pe care le-ar fi propus iar instanţa le-ar fi respins în mod nejustificat şi că aceştia nu pot invoca omisiunea primei instanţe de a ordona din oficiu probe pe care ei înşişi nu le-au propus în condiţiile legii deşi aveau această posibilitate, iar, pe de altă parte, că sunt întemeiate concluziile Tribunalului cu privire la netemenicia pretenţiilor deduse judecăţii în condiţiile în care prin nicio probă administrată în cauză, reclamanţii nu au făcut dovada remiterii către pârât a niciunui bun dintre cele a căror restituire se solicită, în vederea garantării împrumutului pe care l-au luat de la acesta.

Astfel, analizând ea însăşi probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că filele din agenda aparţinând reclamantului A. cuprind simple însemnări ale acestuia care nu pot avea valoare probatorie câtă vreme nu poartă semnătura pârâtului, nefiind îndeplinite, astfel, condiţiile prevăzute de art. 276 pentru a fi socotite ca început de dovadă scrisă, că în niciuna dintre declaraţiile martorilor audiaţi în cadrul dosarelor penale x/2018 şi y/2023 nu se menţionează că reclamantul A. ar fi predat pârâtului 135 monezi de aur (galbeni) sau că reclamanta B. ar fi predat 13 galbeni, un pandantiv în formă de inimă de aur de dimensiuni mari, un lanţ de aur şi un galben tăiat pe jumătate, în vederea garantării unor împrumuturi şi că nici martorul E. audiat în apel nu a confirmat susţinerile reclamanţilor, acesta făcând referire la anul 2010 şi nu la anii 1998-2000 când pârâtul recunoaşte încheierea unui contract de împrumut, precum şi la faptul că l-a văzut pe reclamantul A. înmânând unui bărbat o mână de galbeni, fără a şti cum se numeşte acel bărbat.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că bunurile solicitate prin cererea de chemare în judecată nu coincid cu cele ridicate prin ordonanţa de sechestru din 13.11.2012 şi că este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanţii au dovedit că deţineau aur înainte şi după anul 1990, respectiv că ar fi deţinut bunurile solicitate prin acţiune, câtă vreme nu pot dovedi că au remis efectiv pârâtului bunurile respective.

Rezultă cu prisosinţă din considerntele deciziei atacate mai sus prezentate că instanţa de apel a realizat un examen propriu, complet şi adecvat al tuturor elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, prin raportare la întregul material probator administrat, analizând fiecare dintre probele propuse de reclamanţi şi prezentând motivele pentru care a apreciat că ele nu dovedesc pretenţiile formulate, soluţia de respingere a acţiunii fiind menţinută în urma unei analize judicioase şi amănunţite a tuturor aspectele de fapt ale cauzei, prin raportare la normele de drept aplicabile raporturilor dintre părţi, susţinerile în sens contrar formulate de recurenţi fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenţii îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Deşi recurenţii apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor legale pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei şi de probele administrate, nu s-a dovedit remiterea către pârât a bunurilor pe care reclamanţii le pretind, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţin lipsa unei motivări adecvate a deciziei atacate, în concret, recurenţii nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile susţineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele şi concluzia la care ar fi trebuit, în opinia lor, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidenţa incidenţa cazului de casare mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În concret, prin maniera în care au înţeles să formuleze criticile referitoare la nemotivarea hotărârii din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale şi a înlăturării probatoriului administrat în cauză, cu trimitere punctuală atât la declaraţia martorului audiat în apel, cât şi la declaraţiile martorilor audiaţi în dosarul penal, dar şi la situaţia de fapt în legătură cu care susţin că a fost în mod eronat reţinută, recurenţii-reclamanţi tinde în realitate, la o cenzurare a relevanţei date probelor de către instanţa de apel în circumstanţele speţei şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Aceasta întrucât, în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce direct sau implicit la soluţionarea procesului, în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornit prin art. 22 C. proc. civ.. Plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, rămâne în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Împrejurarea că recurenţii sunt în mod cert nemulţumiţi de soluţia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar, argumentând de ce, în opinia lor, este o soluţie greşită, nu îi îndreptăţeşte să susţină că hotărârea nu este motivată în sensul urmărit de părţi.

Prin urmare, criticile recurenţilor prin care se tinde la reaprecierea probelor nu pot fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanţa devolutivă a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviinţarea şi analiza probelor.

Instanţa de apel a prezentat pe larg motivele în raport cu care a înlăturat probele administrate la solicitarea reclamanţilor, invalidând, astfel, pretenţiile deduse judecăţii, context în care nu se poate aprecia că deciziei instanţei de apel îi lipseşte fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care au fost aplicate normele de drept material.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impune menţinerea soluţiei adoptate la fond, pe baza unei analize amănunţite a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine nici o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În ceea ce priveşte criticile de ordin substanţial, care susţin greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, acestea sunt, de asemenea, lipsite de temei.

În esenţă, prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi susţin că, în mod nelegal, instanţa de apel, ca şi cea de fond, de altfel, au soluţionat cauza prin raportare la dispoziţiile C. civ. din anul 2009 câtă vreme, în raport cu data la care a avut loc îmrpumutul de consumaţie cu garanţie, în cauză erau aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, respectiv dispoziţiile art. 1578 şi ale art. 1579 C. civ., decizia recurată fiind pronunţată, deci, cu încălcarea acestor norme de drept material. Totodată, susţin că, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada încheierii contractului de împrumut, aceasta era obligată ca, pentru aflarea adevărului, să pună în discuţie mai întâi calificarea cererii de chemare în judecată în sensul de a stabili dacă aceasta reprezintă o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală sau pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Înalta Curte constată că aceste critici au fost formulate omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocând pentru prima dată în recurs chestiuni legate de calificarea juridică a cauzei pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care, nici la fond, nici în apel nu au contestat analizarea cererii de chemare în judecată din perspectiva condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, aşa cum s-a arătat deja, prin motivele de apel, reclamanţii au contestat exclusiv modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă, nu şi incidenţa dispoziţiilor legale ce regelementează răspunderea contractuală, reţinute de instanţele de fond în contextul motivelor invocate de aceştia în susţinerea acţiunii, anume cele referitoare la existenţa unei convenţii încheiate între părţi, în temeiul căreia au obţinut de la pârât, cu titlu de împrumut, anumite sume de bani, garantate cu obiectele menţionate în acţiune, dar şi a considerentelor sentinţei penale nr. 93 din 04 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2013, în absenţa indicării vreunui temei de drept al acţiunii pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care, atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, atât timp cât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate şi în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

În astfel de condiţii, neinvocând în calea devolutivă de atac critici cu privire la aplicarea eronată a normelor de drept material în evaluarea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi la calificarea cererii de chemare în judecată de către prima instanţă, recurenţii nu pot învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă sub acest aspect, aşa încât, motivul de recurs întemeiat pe chestiuni invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac nu poate fi analizat de instanţa de control judiciar.

Această interdicţie rezultă, aşa cum s-a arătat deja, din dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care motivele de casare prevăzute de alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că partea care vrea să şi conserve în recurs dreptul de a critica judecata şi soluţia dată de instanţa de fond trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, provocând, deci, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs. Nu este, însă, permis ca partea să neglijeze formularea unor critici în apel cu privire la judecata în primă instanţă, pentru ca apoi acestea să fie invocate direct în recurs, întrucât o astfel de atitudine ar fi contrară dispoziţiilor art. 459 C. proc. civ. care reglementează ordinea de exercitare a căilor de atac precum şi dispoziţiilor de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citate.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

Nici susţinerile ce vizează incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză nu pot fi primite, acestea fiind, de asemenea, formulate pentru prima dată în recurs. Cât priveşte recalificarea din oficiu a cauzei acţiunii (din acţiune în răspundere contractuală în acţiune în îmbogăţire fără justă cauză) şi obligaţia pe care instanţa de apel ar fi avut-o în acest sens, Înalta Curte constată că, deşi, de principiu, în virtutea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel este obligată să dea acţiunii cu care a fost învestită calificarea juridică corespunzătoare, în speţă, acest lucru nu era necesar câtă vreme, raportat la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, pretenţiile reclamanţilor au fost corect analizate prin raportare la normele de drept material referitoare la răspunderea contractuală.

Neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtului nu a fost reţinută, în mod necesar, în raport cu împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei contractului de împrumut, ci, în principal, pentru că nu s-a dovedit remiterea către pârât a bunurilor a căror restituire se solicită. Având în vedere că pârâtul a recunoscut existenţa împrumutului, nu şi a garanţiei, instanţa a apreciat că ceea ce se impunea a fi dovedit cu prioritate era operaţiunea de predare a bunurilor, or, câtă vreme din nicio probă administrată nu a rezultat că monezile şi bijuteriile a căror restituire se solicită au fost predate pârâtului ca garanţie a unor împrumuturi contractate de reclamanţi şi că, astfel, reclamanţilor li s-ar fi cauzat un prejudiciu, instanţa de apel a concluzionat în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, menţinând soluţia Tribunalului.

Îmbogăţirea fără justă cauză presupune îndeplinirea unor condiţii speciale care, în cauză, nu se verifică astfel că, dincolo de aspectele procedurale pe care recurenţii le-au invocat, este evident că, oricum, această instituţie nu era incidentă, pretenţiile formulate de reclamanţi neputând fi analizate în raport cu aceasta.

În sfârşit, în ceea ce priveşte împrejurarea că, faţă de data la care a avut loc împrumutul, relaţiile dintre părţi ar fi trebuit analizate prin raportare la dispoziţiile vechiul C. civ., Înalta Curte constată că neexistând diferenţe esenţiale între normele ce reglementează instituţia răspunderii contractuale cuprinse în vechiul C. civ. şi cele actuale, cel puţin sub aspectul condiţiilor ce se cer a fi întrunite pentru angajarea acestei forme de răspundere, ce interesează în cauză, criticile recurenţilor apar ca fiind, mai degrabă, pur formale, cu atât mai mult cu cât aceştia nici nu au indicat, în concret, eventualele aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, din această perspectivă, susceptibile de a conduce către o soluţie de casare a acesteia.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând că, în speţă, nu se verifică incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 632 din 05 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

În raport de această soluţie, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei seria x nr. x din 04 septembrie 2025 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 632 din 05 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.