Contractual vs. delictual liability for professional legal services: validity of mandate and application of special contractual liability rules despite lack of written contract

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 58.200 euro, respectiv 283.637 RON (curs B.N.R. la 09.12.2020), reprezentând contravaloarea onorariilor/cheltuielilor plătite acestuia în calitate de avocat, prin intermediul mandatarei lor D., pentru reprezentarea în cauzele ce s-au aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi al Tribunalului Vâlcea, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 şi nr. y/2008, la plata sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părţii adverse şi în detrimentul lor, al reclamanţilor A. şi D., în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, soluţionat de Judecătoria Buftea, judeţul Ilfov, prin sentinţa civilă nr. 3216 din 31 mai 2018, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1354 din 15 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive precum şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârât, ca neîntemeiate; a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1210 din 20 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul principal declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1354 din 15 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., precum şi apelul incident, ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1210 din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţi A. şi B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 27 februarie 2025, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 11 martie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenţii-reclamanţi datorează, în solidar, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.820,82 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., arătând că instanţa de apel, printr-o motivare sumară, străină de natura cauzei, a soluţionat cu prioritate cel de-al doilea motiv de apel, pe care 1-a apreciat ca fiind o chestiune de procedură, prin respingerea acestuia.

În concret, au susţinut că cel de-al doilea motiv de apel a vizat încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2023, prin care, în mod nelegal, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca tardivă, cererea modificatoare depusă de reclamanţi la 31 octombrie 2022, cu privire la precizarea dobânzilor penalizatoare, constatând în mod greşit decăderea reclamanţilor din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată şi admiţând excepţia tardivităţii depunerii cererii modificatoare, excepţie ridicată de pârâtul C..

Or, în opinia lor, cererea depusă la 31 octombrie 2022 nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată cu privire la introducerea unor dobânzi legale penalizatoare, ci o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, întrucât au solicitat prin cererea de chemare în judecată din 11 decembrie 2020, daune interese sub forma dobânzilor penalizatoare prin invocarea prevederilor art. 1073-1090, art. 1082, art. 1084, art. 1088 şi art. 1089 din vechiul C. civ.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de apel, recurenţii-reclamanţi au considerat că instanţa de fond avea obligaţia ca, în temeiul art. 1073 - 1090 vechiul C. civ., coroborat cu art. 200 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., să le comunice în scris, în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, lipsurile acţiunii şi completările ce trebuiau efectuate, prin precizarea daunelor-interese solicitate, respectiv prin calcularea dobânzii legale penalizatoare standard, ceea ce nu a făcut.

Prin urmare, instanţa de fond a admis în mod nelegal excepţia tardivităţii depunerii cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată din 31 octombrie 2022, pe care a analizat-o superficial prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., cu încălcarea dispoziţiilor art. 200 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 1073-1090 din vechiul C. civ., invocate prin cererea de chemare în judecată, aceasta fiind, de fapt, o cerere precizatoare a unor pretenţii formulate prin cererea de chemare în judecată, prin care au mărit cuantumul obiectului cererii iniţiale, ce ar fi trebuit încadrată ca atare de instanţă, chiar şi din oficiu, în virtutea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.,.

Or, cererea precizatoare formulată în baza dispoziţiilor alin. (2) al art. 204 C. proc. civ. nu este supusă aceloraşi exigenţe ca şi cererea modificatoare formulată în baza dispoziţiilor alin. (1) al art. 204 C. proc. civ., fiind depusă la primul termen la care părţile au fost legal citate, în faţa instanţei competente să judece cauza, după declinarea acesteia în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Instanţa de apel nu a analizat în niciun fel argumentele invocate de apelanţii-reclamanţi în susţinerea celui de-al doilea motiv de apel, respectiv existenţa temeiurilor juridice ale solicitării dobânzii legale penalizatoare standard menţionate în cererea introductivă, culpa instanţei de fond, care nu le-a pus în vederea reclamanţilor necesitatea precizării în fapt a cererii, prin calcularea şi indicarea cuantumului daunelor interese solicitate, încă din faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, şi nici faptul că primul termen de judecată la care partea este legal citată este cel în faţa instanţei legal învestite şi competente să soluţioneze cauza, limitându-se la a valida soluţia instanţei de fond, în baza unui raţionament logico-juridic incomplet.

Astfel, recurenţii consideră că neprecizarea motivele de fapt şi de drept pentru care le-au fost înlăturate apărările, aspect care se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi motivarea sumară, străină de natura cauzei, echivalează cu lipsa motivelor pe care se întemeiază soluţia de respingere a celui de-al doilea motiv de apel, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate, subsumată motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenţei motivelor contradictorii, şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte încălcarea art. 1301-1302, art. 1309 alin. (1), art. 1350 alin. (3), art. 2013, art. 2017 C. civ., art. 85 C. proc. civ., art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, art. 43 alin. (1) teza I şi alin. (2) din Legea nr. 51/1995, art. 108 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, art. 121 alin. (1), art. 122 alin. (7) şi art. 126 din Statutul profesiei de avocat, art. 122 alin. (1) şi art. 122 alin. (7) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011.

Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi au arătat că, deşi instanţa de apel a statuat că dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ. consacră faptul că răspunderea civilă contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea delictuală, cu toate consecinţele ce decurg de aici, reţinând că în prezenta cauză nu se poate dovedi existenţa unui contract de asistenţă juridică între părţi, fiind nesocotită forma ad probationem impusă de art. 122 alin. (1) şi art. 122 alin. (7) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, totuşi, şi-a întemeiat în mod contradictoriu soluţia de respingere a motivului de apel referitor la greşita calificare de către instanţa de fond a naturii raportului juridic de drept substanţial existent între părţi ca fiind unul contractual şi nu delictual, pornind de la premisa greşită a existenţei unui contract de mandat între reclamanţi şi pârât, chiar dacă acesta nu a fost dovedit prin concretizarea într-un înscris care să respecte formele prevăzute cu caracter imperativ de lege, pentru a da posibilitatea pârâtului să îi reprezinte în faţa instanţelor de judecată, fie în calitate de mandatar, care nu are şi calitatea de avocat, caz în care ar fi avut nevoie de o procură specială şi autentică de reprezentare în instanţă, fie în calitate de avocat, caz în care ar fi trebuit să încheie un contract de asistenţă juridică, singurul care îi dădea dreptul de a reprezenta clientul ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei de avocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 108 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică constituind unicul mijloc de probă al raporturilor dintre client şi avocat, potrivit alin. (7) al art. 122 din Statutul profesiei de avocat.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., pe de o parte, întrucât a pornit de la existenţa unor raporturi contractuale între părţi chiar daca acestea nu au fost dovedite printr-o procură specială şi autentică ori a unui contract de asistenţă juridică, raporturi în considerarea cărora reclamanţii nu pot opta pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, iar pe de altă parte, întrucât nu a dat valoare legală ipotezei acestui text de lege, exprimată prin sintagma "dacă prin lege nu se prevede altfel".

Au precizat că Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat prevăd că orice activitate juridică desfăşurată de un subiect de drept ce are calitatea de avocat nu va putea fi exercitată decât în urma încheierii unui contract de asistenţă juridică, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute în legea şi în statutul profesiei de avocat, contract care reprezintă unicul mijloc de probă al raporturilor dintre client şi avocat.

Or, în absenţa încheierii valabile a contractului de asistenţă juridică, nu se va putea aprecia că acesta poate fi înlocuit cu un simplu contract de mandat ce ar putea fi încheiat chiar şi prin simpla manifestare de voinţa a părţilor, motiv pentru care reclamanţii pot opta pentru formularea acţiunii în baza răspunderii civile delictuale, singura care poate fi angajată în lipsa unui contract de mandat valabil încheiat între părţile prezentului litigiu.

Prin urmare, în măsura în care existenţa raportului juridic de reprezentare al reclamanţilor de către pârât, în calitate de avocat sau ca simplu mandatar, nu a fost dovedită în condiţiile legii, recurenţii-reclamanţi au considerat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ. şi principiul general de drept specialia generalibus derogant, întrucât ar fi trebuit să constate că, în absenţa unor înscrisuri doveditoare ale raporturilor contractuale de reprezentare dintre pârât şi reclamanţi, faptele comisive sau omisive imputate pârâtului trebuie analizate din perspectiva existenţei răspunderii civile delictuale, ca formă a răspunderii civile generale.

Totodată, au menţionat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1301, art. 1302, art. 1309 alin. (1) şi art. 1310 C. civ., întrucât nu a existat un contract de mandat pentru reprezentarea în dosarul nr. x/2009 şi nu se putea aprecia în mod legal cu privire la o eventuală depăşire a limitelor contractului de mandat în raport cu dispoziţiile art. 2017 C. civ., care reglementează efectele contractului de mandat, în măsura în care nu a fost dovedită cu mijloacele de probă prevăzute de lege (procură specială şi autentică sau contract de asistenţă juridică).

În lipsa raporturilor de reprezentare dintre reclamanţi şi pârât, generată de neîncheierea unui contract de mandat în forma scrisă, cu respectarea exigenţelor legale pentru ca acesta să poată fi apt să producă efecte juridice, raporturile juridice dintre aceştia pot fi analizate şi în afara unei perspective contractuale, iar forma de răspundere ce va fi angajată în persoana reprezentantului care a acţionat fără a avea împuternicire sau cu depăşirea limitelor puterilor ce i-au fost încredinţate, este totdeauna cea a răspunderii civile delictuale, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile.

Prin urmare, în condiţiile in care raporturile de reprezentare dintre reclamanţi şi pârât trebuiau concretizate prin încheierea unui contract în forma scrisă, întrucât atât legea specială care reglementează activitatea avocaţilor (Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat), cât şi legea specială care reglementează reprezentarea convenţională a părţilor, persoane fizice sau persoane juridice, în faţa instanţelor de judecată (respectiv art. 85 C. proc. civ.) prevăd anumite condiţii de formă pe care trebuie să le îndeplinească împuternicirea acordată unei persoane pentru a reprezenta o altă persoană în instanţă [art. 85 alin. (1) şi (3) C. proc. civ..], este cert că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2013 C. civ., referitoare la forma mandatului, atunci când a apreciat că existenţa unor pretinse raporturi contractuale dintre părţi poate fi dovedită şi prin alte mijloace de probă (cum ar fi spre exemplu mărturisirea extrajudiciară) în afara înscrisurilor expres prevăzute de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi art. 108 alin. (1) şi (2), art. 121 alin. (1), art. 122 alin. (1), (2) şi (7) şi art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

În condiţiile în care existenţa contractului de mandat între reclamanţi şi pârât, încheiat în forma specială prevăzută de lege, în raport cu activităţile ce urmau a fi desfăşurate de mandatar (respectiv reprezentarea în faţa instanţelor de judecată) nu poate fi dovedită, în absenţa înscrisului constatator al acestuia, recurenţii-reclamanţi consideră că singura formă de răspundere civilă care poate fi reţinută în sarcina pârâtului este cea a răspunderii civile delictuale, ca formă generală a răspunderii civile.

Or, interpretarea dată de instanţa de apel este nelegală, întrucât, pe de o parte, contravine principiului fundamental de drept, specialia generalibus derogant, iar pe de altă parte statuează cu privire la incidenţa în cauză a unei forme speciale a răspunderii civile, respectiv a răspunderii civile contractuale, care nu poate fi angajată în absenţa dovedirii prealabile a existenţei pretinsului contract de mandat.

Mai mult decât atât, apreciind că neîndeplinirea dispoziţiilor legale referitoare la încheierea contractului de asistenţă juridică şi a obligaţiilor specifice profesiei de avocat de către pârât sunt relevante în contextul răspunderii sale disciplinare, în considerarea calităţii sale de avocat, însă nu au nicio consecinţă juridică în pretinsul raport juridic delictual pe care apelanţii l-au invocat ca fiind incident între părţi, instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 266 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat care statuează că răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă, încălcarea ori nesocotirea dispoziţiilor din Legea nr. 51/1995 constituind o faptă ilicită în sine care, dacă este producătoare a unui prejudiciu civil, este aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a avocatului, întrucât dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. definesc fapta ilicită ca fiind încălcarea îndatoririi de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, pe când în speţă regulile de conduită care au fost încălcate de pârât fiind cuprinse în legea şi statutul profesiei de avocat.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 22 aprilie 2025, prin poştă, în termen legal, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu trimitere la parcursul litigiului în etapa procesuale anterioare, în referire la primul motiv de recurs, a arătat că instanţa de control judiciar, în lumina exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a prezentat argumentele pentru care a înlăturat motivele de apel şi a menţinut soluţia excepţiei tardivităţii formulării cererii recurenţilor-reclamanţi, pronunţând o soluţie legală, fără o încălcare a regulilor de procedură sau prin expunerea de motive contradictorii în hotărâre.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în cererea modificatoare depusă la 31 octombrie 2022, în faţa Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, aceştia au făcut referire pentru prima dată în susţinerea petitului accesoriu la plata dobânzii ca şi la probele aferente acestui capăt de cerere, care nu se regăseşte inclus în cererea de chemare în judecată iniţială, maniera în care au procedat dovedind reaua-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale.

A solicitat înlăturarea argumentelor recurenţilor potrivit cărora în cererea iniţială au invocat prevederile ar. 1073-1090 din vechiul C. civ. şi, în particular, dispoziţiile art. 1082, art. 1084, art. 1088 şi art. 1089 din vechiul C. civ., potrivit cărora solicită daune interese, apreciind că o înşiruire generică a unor articole de drept civil, fără a se preciza în concret, în petitul acţiunii, acest capăt de cerere accesoriu, nu este de natură să învestească instanţa cu soluţionarea lui câtă vreme art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. conţine cerinţele imperative privind elementele cererii de chemare în judecată de la care nu se poate deroga decât sub sancţiunea nulităţii acesteia.

Mai mult, unele dintre normele legale indicate sunt inaplicabile acestei cauze, aspect dezvoltat prin apărările formulate în etapele procesuale anterioare.

Recurenţii puteau şi chiar trebuia să includă petitul prin care solicitau dobânda legală în cererea de chemare în judecată, astfel că cererea depusă la 31 octombrie 2022 este tardivă fiind în mod corect decăzuţi din drept.

Un alt argument care conduce la respingerea acestui motiv de recurs este acela că intimatul-pârât, prin întâmpinare, a solicitat ca reclamanţii să-şi precizeze acţiunea, însă aceştia au prezentat doar un calcul estimativ, nesusţinut de probe; chiar instanţa de judecată a solicitat recurenţilor prin încheierea din 09 februarie 2022 să prezinte defalcat valoarea pretenţiilor, însă aceştia nu s-au conformat.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa nu a omis să le comunice lipsurile şi completările cererii, cum prevede art. 200 C. proc. civ., în condiţiile în care cererea nu se mai află etapa administativă de regularizare.

Un alt argument, în sprijinul soluţiei instanţei este faptul că cererea modificatoare nu a fost timbrată iar în cuprinsul ei nu s-a precizat cum a luat naştere acest debit la data de 11 decembrie 2017.

Nefondate, în opinia intimatului-pârât, sunt şi criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) şi pct. 8 C. proc. civ. în condiţiile în care existenţa contractului de mandat rezultă atât din înscrisurile existente la dosar, cât şi din recunoaşterile părţilor acestui contract cuprinse în cererile formulate în cauză şi în dosarele nr. x/2009 şi y/2009, făcând trimitere la conţinutul art. 2013 C. civ. şi la considerentele deciziei recurate pe acest aspect.

A precizat că emiterea procurilor de către autorul reclamanţilor, A., şi după decesul acestuia, de către recurenţi, coroborată cu reprezentarea acestora, fac dovada existenţei unui contact de mandat, astfel cum este reglementat de art. 1532 C. civ.. Faptul că procurile nu erau autentice şi speciale nu conduce la o altă calificare a raporturilor contractuale dintre părţi, întrucât procurile emise de autorul acestora şi, ulterior, de către chiar recurenţii-reclamanţi erau date numai pentru dosarul nr. x/2009, întocmite de un notar public şi semnate personal de reclamanţi în faţa acestuia şi poartă apostila de la Haga, deci îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a proba existenta consimţământului reclamanţilor de a fi reprezentaţi de intimatul-pârât, făcând trimitere la procurile existente la filele x.

Nefondată este şi critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ. de către instanţa de apel, câtă vreme între părţi există un contract încheiat, în concordanţă cu art. 1166 C. civ.

Chiar dacă respectivele trei procuri nu fac dovada unui contract de asistenţă juridică valabil încheiat, emiterea procurilor de către recurenţii (şi autorul acestora) coroborată cu reprezentarea lor pe baza acestora şi cu asumarea acestei reprezentări de către reclamanţi, până la momentul revocării mandatului, fac dovada acestui contract, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 1534 vechiul C. civ.

Pe de altă parte, recurenţii au formulat cererea de chemare în judecată fără a proba şi/sau demonstra fapte comisive sau omisive de natură delictuală, imputabile intimatului-pârât. Atât timp cât între părţi există un contract de mandat, care confirmă acordul lor de voinţă, acţiunea recurenţilor nu poate fi încadrată în sfera ilicitului delictual, formă de răspundere cu caracter general şi respectiv, subsidiar.

Astfel, afirmaţia recurenţilor conform căreia instanţa de apel ar fi încălcat art. 1301 C. civ. şi urm. privitoare la forma împuternicirii şi la reprezentare, este o critică nefondată întrucât numai din perspectivă contractuală şi nu delictuală se pot avea în vedere aspecte referitoare la conţinutul procurilor, la întinderea temporală a puterii de reprezentare, a validităţii procurilor de mână, etc., dar şi la efectele, nulitatea, cauza, etc.

Readucerea în discuţie de către recurenţi a validităţii procurilor, dezbătută pe larg şi în motivele de apel apare ca irelevantă în raport cu puterea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele din Râmnicu Vâlcea, prin care se constată în mod corect existenţa contractului de mandat, care între părţi a fost acceptat şi a continuat până la revocarea lui expresă, prin mesajele e-mail trimise instanţei de judecată în anul 2015, luna octombrie, prin care reclamanţii au înţeles să denunţe mandatul.

Pe cale de consecinţă, a considerat că, în cauză, nu au fost încălcate şi/sau aplicate greşit norme de drept material, deci şi acest motiv de recurs este nefondat, solicitând respingerea acestuia ca atare.

Pe de altă parte, intimatul-pârât a susţinut că recurenţii nu au probat, în speţă, că ar fi îndeplinite condiţiile cumulative impuse de art. 1357 alin. (1) C. civ., pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Potrivit art. 1418 alin. (2) C. civ., obligaţia asumată de intimat, ca avocat, dar şi în raport cu conţinutul procurilor prin care a fost împuternicit este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, calificare ce prezintă interes sub aspect probatoriu, în sensul că, în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în vreme ce în cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.

Or, referitor la faptele pretins ilicite, prin argumentele expuse în întâmpinare, susţinute de înscrisurile anexate, a demonstrat că reprezentarea sa în dosarul nr. x/2009 a fost apreciată de instanţele de judecată ca fiind legal exercitată până la revocarea mandatului său, în perioada 7.10.2015 - 11.12.2017 reclamanţii nemaifiind reprezentaţi de acesta în nicio cauză.

În perioada exercitării mandatului său, sub aspectul calităţii şi eficienţei activităţii sale profesionale a dovedit că a exercitat cu bună-credinţă profesia, a îndeplinit corect şi la timp actele de procedură necesare pentru buna desfăşurare a apărării în cauză şi a obţinut rezultate pozitive.

Cu privire la legătura de cauzalitate, intimatul-pârât a arătat că recurenţii-reclamanţi i-au imputat propria lor culpă în derularea proceselor, ulterioară încetării mandatului său sau posibilele vulnerabilităţi din apărările ulterioare, susţinute de alţi colegi, asupra cărora nu se poate pronunţa.

Referitor la vinovăţie, intimatul-pârât a menţionat că, în calitatea sa de reprezentant al recurenţilor-reclamanţi, a probat îndeplinirea mandatului cu seriozitate, pe baza unei bune pregătiri a apărării şi a unei documentări atente a cauzelor, cu respectarea normelor de drept material şi procesual incidente în procesele respective şi a dispoziţiilor instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, cu privire la onorarii, dacă reclamanţii i-ar fi plătit sumele pe care le pretind, aveau posibilitatea să pună in discuţie Baroului Bucureşti în perioada derulării raporturilor cu aceştia acest aspect, în perioada 2010-2015, lucru pe care nu au înţeles să-l facă.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 13 mai 2025, prin poştă electronică, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-pârât referitoare la situaţia de fapt, întrucât în recurs nu pot fi antamate chestiuni legate de temeinicia hotărârii, ci doar de legalitate a acesteia, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au reiterat argumentele critice din cererea de recurs solicitând admiterea căii de atac promovate şi înlăturarea apărărilor formulate de intimat.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 15 septembrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 27 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare pe fondul recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au pretins încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate în susţinerea motivului de apel cu privire la soluţionarea greşită a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare depuse la 31 octombrie 2022, prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că motivul de recurs a fost respins în baza unei motivări sumare, străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii au invocat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu, în realitate, doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme se susţine că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate criticile referitoare la modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare a acţiunii, că motivarea, pe acest aspect, este sumară şi străină de natura cauzei, recurenţii solicitând în mod explicit să se constate că, în aceste circumstanţe, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele menţionate, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind evident că invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este doar formală în condiţiile în care prin criticile formulate nu a fost relevată nicio neregularitate procedurală care să-i fie imputată instanţei de apel, susceptibilă de analiză prin prisma acestui din urmă motiv de casare.

Astfel, în ceea ce priveşte motivarea deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi a punctului de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi prezentarea raţionamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Obligaţia instanţei de motivare a hotărârii se înscrie între garanţiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absenţa motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această interpretare nu poate, totuşi, să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat şi detaliat fiecărui argument invocat de părţi, măsura în care obligaţia de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcţie de natura deciziei şi de circumstanţele concrete ale cauzei, precum şi de natura argumentului invocat, de importanţa acestuia în soluţionarea cauzei.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a arătat într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a respins criticile aduse de reclamanţi sentinţei primei instanţe din perspectiva soluţiei date cererii modificatoare a acţiunii, cu referiri exprese la condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca o astfel de cerere să poată fi primită, aşa cum rezultă ele din cuprinsul dispoziţiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ. şi cu indicarea argumentelor pentru care cererea nu poate fi calificată în sensul dorit de reclamanţi, respectiv, ca fiind o cerere precizatoare, conform dispoziţiilor aliniatului 1 al aceluiaşi articol.

Astfel, observând că în raport de pretenţiile concrete formulate prin cererea de chemare în judecată, constând în contravaloarea onorariilor plătite avocatului C., prin intermediul mandatarei lor D., pentru reprezentare în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor aflate pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi Tribunalului Vâlcea, şi a sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părţii adverse în detrimentul reclamanţilor, suma de7.183,80 CHF, solicitată prin cererea formulată la data de 31.10.2022 reprezintă o pretenţie nouă, constând în dobânda penalizatoare standard calculată prin raportare la valoarea prejudiciului în cuantum de 116.832 RON, cauzat în dosarul nr. x/2009, pentru perioada 11.12.2017- 21.10.2022, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a calificat această din urmă cererea ca fiind una modificatoare şi nu una precizatoare, potrivit art. 204 alin. (2) C. proc. civ., întrucât dobânda nu a fost solicitată la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi reprezintă un accesoriu al creanţei pe care reclamanţii au pretins-o prin acţiunea principală, fiind determinată prin raportare la valoarea prejudiciului în cuantum de 116.832 RON, cauzat în dosarul nr. x/2009, pentru perioada 11.12.2017- 21.10.2022.

Faţă de dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a constatat că termenul de formulare a unei astfel de cereri a fost depăşit, având în vedere că primul termen de judecată a fost la 15 septembrie 2021, iar apelanţii-reclamanţi au depus cererea la 31 octombrie 2022, validând, în acest context, soluţia primei instanţe cu privire la tardivitatea cererii modificatoare, excepţie ridicată de pârât.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Bucureşti a dat o bază legală suficientă hotărârii adoptate şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate de reclamanţi cu privire la modul de calificare şi de soluţionare a cererii modificatoare, din motivarea hotărârii rezultând că instanţa s-a raportat întocmai la acestea, reţinând caracterul lor nefondat în raport cu dispoziţiile procedurale clare şi neechivoce ale art. 204 C. proc. civ. şi cu elementele factuale ale cauzei.

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă, din perspectiva acestor aspecte, nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluţia adoptată şi răspunzând, explicit şi neîndoielnic, susţinerilor reclamanţilor referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii Tribunalului prin care cererea modificatoare a fost respinsă ca fiind tardiv formulată.

Pretinzând prin motivele de recurs că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele invocate în susţinerea respectivului motiv de apel, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la calificarea cererii din data de 31.10.2022, or, faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Deşi recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, simpla afirmaţie în sensul că hotărârea ar cuprinde considerente străine de natura pricinii, neînsoţită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că această ipoteză normativă ar fi aplicabilă în cauză, nu este suficientă pentru a justifica incidenţa motivului de casare invocat.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - este necesar ca partea care le invocă să dezvolte atare ipoteze de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu şi străin de natura pricinii al considerentelor contestate, respectiv să demonstreze că acestea se exclud reciproc şi că nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii. Or, în speţă, recurenţii nu s-au conformat acestei obligaţii, astfel că susţinerea referitoare la existenţa unor motive străine de natura cauzei apare ca fiind pur formală, făcută doar pentru a justifica invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că, prin acest motiv de recurs, reclamanţii au invocat şi critici noi, ce nu au fost supuse analizei instanţei de apel, fiind formulate, deci, omisoo medio. Astfel, recurenţii reproşează instanţei de apel faptul că nu a analizat culpa Tribunalului de a nu le fi pus în vedere, în faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, necesitatea precizării în fapt a cererii, prin calcularea şi indicarea cuantumului daunelor interese solicitate şi nici faptul că primul termen la care ei au fost legal citaţi a fost cel din faţa instanţei legal învestite şi competente să soluţioneze cauza, or, din analiza cererii de apel şi a considerentelor deciziei atacate nu rezultă că astfel de susţineri ar fi fost invocate şi în faţa instanţei devolutive.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care, atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, aceasta fiind una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac, explicată prin aceea că, atât timp cât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate şi în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

În astfel de condiţii, neinvocând în calea devolutivă de atac critici cu privire la omisiunea instanţei de apel de a analiza aceste aspecte ale judecăţii realizate la fond, recurenţii nu le pot învedera direct în recurs, astfel că, nefăcând obiectul verificărilor realizate de curtea de apel, chestiunile referitoare la nelegalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă sub aceste aspecte nu pot fi analizate de instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept pentru care criticile subsumate de reclamanţi motivului de apel referitor la modul de soluţionare a cererii modificatoare au fost înlăturate şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns susţinerilor esenţiale formulate în cuprinsul acestora, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., acest caz de casare nefiind incident în cauză.

Cu referire la fondul litigiului, invocând acelaşi motiv de casare, prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii reclamanţii susţin că motivarea deciziei recurate ar fi contradictorie câtă vreme, deşi reţine că răspunderea civilă contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea delictuală, cu toate consecinţele ce decurg de aici, şi că, urmare a nesocotirii formei ad probationem impusă de art. 122 alin. (1) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 şi de dispoziţiile art. 122 alin. (7) din aceeaşi hotărâre, nu se poate dovedi, în cauză, existenţa unui contract de asistenţă juridică între părţi, instanţa de apel şi-a întemeiat, totuşi, soluţia de respingere a motivului de apel referitor la greşita calificare a naturii raportului juridic de drept substanţial existent între părţi (ca fiind unul contractual şi nu delictual), pornind de la premisa existenţei unui contract de mandat între reclamanţi şi pârât, chiar dacă acesta nu a fost dovedit prin concretizarea într-un înscris care să respecte formele prevăzute cu caracter imperativ de lege.

Conex, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii consideră că greşita calificare a naturii raportului juridic existent între părţi, ca fiind unul contractul şi nu delictual, în lipsa unui contract de asistenţă juridică care să respecte cerinţele de formă prevăzute de lege, denotă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ.

Făcând trimiteri la situaţia de fapt şi la alte dispoziţii de drept material care, în opinia lor, ar fi fost aplicabile litigiului, recurenţii au expus propriul punct de vedere cu privire la modul în care raporturile dintre părţi ar fi trebuit să fie analizate şi interpretate precum şi concluzia ce s-ar impune în urma acestei evaluări.

Înalta Curte constată că, astfel formulate, criticile subsumate de recurenţi motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ. au la bază considerente comune, ce pun în discuţie, în esenţă, modalitatea în care a fost analizată şi calificată cauza acţiunii deduse judecăţii, respectiv, forma de răspundere ce se cere a fi antrenată pentru repararea pretinsului prejudiciu invocat prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii apreciind, pe de o parte, că instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a constatat că raporturile dintre părţi au natură contractuală şi nu delictuală, iar, pe de altă parte, că raţionamentul expus în justificarea acestei concluzii se întemeiază pe considerente contradictorii.

Dată fiind unicitatea raţionamentului juridic ce stă la baza soluţiei ce urmează a fi adoptată, aceste critici vor fi analizate împreună, prin raportare, la considerentele deciziei atacate ce conţin argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în sensul, pe de o parte, al calificării raporturilor dintre părţi ca fiind de natură contractuală, şi, pe de altă parte, al caracterului neîntemeiat al pretenţiilor deduse judecăţii, din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale, urmând ca, în aceste repere, să se verifice dacă instanţa devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, respectiv, dacă decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi exigenţelor dreptului părţii la un proces echitabil, în sensul jurisprudenţei CEDO în materie.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că, învestită fiind cu analizarea criticilor prin care apelanţii-reclamanţi invocau greşita calificare juridică dată de instanţa de fond raporturilor juridice dintre părţi, instanţa de apel, reţinând că în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 C. proc. civ., temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, actele sau faptele deduse judecăţii putând fi recalificate de instanţe atunci când părţile le dau acestora încadrări eronate în drept, o astfel de operaţiune fiind în scopul aflării adevărului, a procedat ea însăşi la analiza elementelor cererii de chemare în judecată pentru a stabili natura juridică şi cauza acţiunii.

Astfel, deşi a observat că prin cererea introductivă reclamanţii au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, răspundere derivată din presupuse fapte ilicite săvârşite de acesta din urmă, în calitate de avocat, în cadrul dosarului nr. x/2009, solicitând restituirea onorariilor/cheltuielilor pe care reclamanţii i le-au achitat prin intermediul mandatarei lor - D., instanţa de apel a constatat că, atât din înscrisurile existente la dosar, cât şi din întreaga situaţie de fapt expusă, rezultă, în mod indubitabil, caracterul consensual al manifestării de voinţă a reclamanţilor A. şi B., pe de o parte, şi a pârâtului C., pe de altă parte, în sensul ca acesta din urmă să îi reprezinte pe cei dintâi în cadrul mai multor dosare, printre care şi dosarul nr. x/2009.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, înşişi reclamanţii au arătat că reprezentarea cu privire la care şi-au dat acordul a fost efectuată într-un mod defectuos, fără a fi încheiate contracte de asistenţă juridică şi fără a se elibera chitanţe liberatorii pentru sumele plătite cu titlu de onorariu, invocându-se, astfel, neîndeplinirea condiţiilor legale pentru încheierea valabilă a unui contract de asistenţă juridică şi neexecutarea conformă a obligaţiilor asumate în cadrul acestui raport contractual, precum şi faptul că, în dosarul nr. x/2009, reclamanţii au formulat şi transmis instanţei învestite cu soluţionarea lui, o cerere (înregistrată la data de 12.10.2015), prin care aduceau la cunoştinţa acesteia că a fost reziliat contractul de asistenţă juridică cu avocatul pârât şi că, în locul său au delegat un nou apărător, acest din urmă act fiind interpretat de instanţa de apel ca reprezentând o mărturisire extrajudiciară a existenţei raportului juridic contractual.

În aceste circumstanţe, raportându-se la dispoziţiile art. 1166 C. civ., instanţa devolutivă a notat că, în cauză, nu se poate nega existenţa unui acord de voinţă între apelaţii reclamanţi şi intimat, ci din contră, acest acord de voinţă este expus drept situaţie de fapt, reclamanţii înţelegând să solicite restituirea onorariului pe care intimatul pârât l-a perceput în contrapartida prestaţiei sale, astfel că a concluzionat în sensul că ceea ce invocă reclamanţii este neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate şi neîndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă la încheierea contractului de asistenţă juridică, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile Legii 51/1995 şi de dispoziţiile Statutului profesiei de avocat.

Cu referire la raţionamentul expus de reclamanţi în sensul că neexecutarea conformă a contractului şi existenţa unor vicii ale acestuia transferă răspunderea civilă de pe tărâm contractual, pe tărâm delictual, Curtea de apel a arătat că acesta nu poate fi primit, neexistând niciun temei legal ori principiu de drept care să susţină o astfel de opinie.

Instanţa de apel a reţinut că, atât timp cât nu se poate dovedi existenţa unui contract de asistenţă juridică între părţi, fiind nesocotită forma ad probationem impusă de art. 122 alin. (1) şi (7) din Hotararea UNBR 64/2011, alegaţiile reclamanţilor referitoare la neîndeplinirea condiţiilor legale referitoare la încheierea contractului de asistenţă juridică nu pot fi analizate, acestea putând face obiectul unei eventuale verificări doar în contextul existenţei unei acţiuni în constatarea unei cauze de ineficacitate a contractului, fie că este vorba de nulitate, fie de reziliere, ceea ce nu s-a invocat în speţă. În egală măsură, a reţinut că nici neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor specifice profesiei de avocat nu poate fi analizată în acest cadru procesual, neavând nicio consecinţă juridică în pretinsul raport juridic delictual pe care reclamanţii îl invocă ca fiind incident între părţi, susţinerile pe acest aspect fiind relevante, cel mult, din perspectiva răspunderii disciplinare a pârâtului, în considerarea calităţii sale de avocat.

În continuare, revenind la ideea că, deşi în cauză nu a fost făcută dovada existenţei unui contract de asistenţă juridică în formă scrisă, totuşi existenţa unei convenţii între părţi nu a fost contestată, instanţa de apel, făcând referire la normele de drept substanţial din materia contractului de manda şi la faptul că, prin natura lui, contractul de asistenţă juridică este o varietate a acestuia, caracterizată prin elemente ce ţin de respectarea rigorilor impuse de legislaţia specifică practicării profesiei de avocat, a constatat că relaţiile existente între părţi conturează în mod indubitabil existenţa contractului de mandat, un contract consensual, pentru a cărui existenţă valabilă nu este necesara îndeplinirea vreunei condiţii ad validitatem ori ad probationem, împrejurare în raport cu care alegaţiile reclamanţilor referitoare la conţinutul procurii din data de 20.05.2010 nu sunt de natură a acredita temeiul delictual al raportului dintre aceştia şi pârât, ci, din contră, sunt de natură a consolida raportul contractual existent, ori preexistent, astfel susţineri putând fi puse în discuţie în considerarea depăşirii puterilor de reprezentare, în condiţiile art. 2017 si următoarele ale C. civ., dispoziţii ce reglementează efectele contractului de mandat, evident, tot din perspectiva contractuală.

Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce raporturile dintre părţi s-au plasat pe tărâm contractual, toate efectele, cauzele de nulitate, ori alte cauze de ineficacitate ale raportului juridic, dar şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pot fi analizate doar din această perspectivă, astfel că, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în raport cu dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., părţile nu pot înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care le-ar fi mai favorabile.

Rezultă din considerentele expuse, că instanţa de apel a verificat în detaliu fiecare aspect relevant al cauzei invocat de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată şi, implicit a motivului de apel ce viza calificarea juridică a raporturilor dintre părţi, concluzia desprinsă la finalul analizei efectuate, în sensul că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu instituţiei răspunderii contractuale iar nu celei a răspunderii civile delictuale, aşa cum în mod eronat susţin reclamanţii, punând în evidenţă corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Împrejurarea că, în cauză, nu s-a putut dovedi existenţa contractului, ca instrumentum, nu justifică concluzia pe care recurenţii încearcă să o acrediteze, în sensul că faptele imputate pârâtului ar fi trebuit analizate din perspectiva răspunderii delictuale, câtă vreme relaţiile contractuale în care părţile se află au fost nu doar afirmate, ca atare, de reclamanţi prin actiune, ci şi confirmate de pârât, iar pretenţiile formulate derivă, în mod necontestat, din presupusa neîndeplinire de către pârât a obligaţiilor pe care le avea în virtutea acestor relaţii iar nu din săvârşirea vreunei fapte ilicite. Cu alte cuvinte, lipsa înscrisului doveditor al raporturilor contractuale nu atrage automat incidenţa răspunderii delictuală. Doar dacă nu se poate dovedi contractul, mai precis, relaţia contractuală, se pot aplica regulile răspunderii delictuale pentru repararea prejudiciului, cu condiţia de a se invoca şi de a se dovedi săvârşirea unei fapte ilicite, or, în speţă, în mod evident, nu există o astfel de situaţie.

Prin urmare, criticile ce susţin aplicarea greşită a art. 1350 alin. (3) C. civ. sunt neîntemeiate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Înalta Curte constată, totodată, contrar susţinerilor recurenţilor, că argumentele instanţei de apel expuse în fundamentarea concluziei referitoare la incidenţa răspunderii contractuale nu sunt contradictorii, nu se exclud reciproc ci, dimpotrivă, decurg unul din altul şi converg împreună, în totalitate către concluzia reţinută.

Deşi instanţa de apel a confirmat, prin soluţia adoptată, raţionamentul primei instanţe, aceasta a indicat, la rândul său, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., propriile motive pe care se întemeiază decizia, astfel că nici din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate.

Sun lipsite de interes şi nu au legătură cu cauza susţinerile ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1301, 1302, 1309 alin. (1) şi ale art. 1310 C. civ., referitoare la forma împuternicirii, justificarea puterii de a reprezenta, lipsa sau depăşirea puterii de reprezentare şi la răspunderea reprezentantului, câtă vreme în cauză nu a fost făcută o analiză concretă a raporturilor dintre părţi din perspectiva răspunderii contractuale, instanţele constatând, doar, că pretenţiile deduse judecăţii, circumscrise de reclamanţi răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate în raport cu normele de drept substanţial din această materie ele avându-şi, de fapt, izvorul, în relaţiile contractuale dintre părţi.

Astfel, instanţa de apel nu a statuat asupra depăşirii limitelor contractului de mandat în raport cu art. 2017 C. civ., ci a apreciat, doar, că alegaţiile apelanţilor referitoare la conţinutul procurii din 20 mai 2010 şi la întinderea reprezentării izvorâtă din aceasta sunt în măsură să consolideze raportul contractual existent între părţi şi să dovedească existenţa unui acord de voinţă expres în privinţa reprezentării, o eventuală depăşire a mandatului de reprezentare derivată din actul contestat, în circumstanţele expuse, putând fi analizată doar în baza dispoziţiilor art. 2017 şi următoarele C. civ., întrucât este vorba despre o răspundere contractuală.

Instanţa nu a făcut însă această analiză întrucât aceasta s-ar fi situat dincolo de limitele învestirii sale stabilite prin cererea de chemare în judecată, în care a fost indicat ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii răspunderea civilă delictuală.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare a aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2013 C. civ., câtă vreme, în raport cu conţinutul concret al acestui text legal, care se referă la forma contractului de mandat, instanţa de apel a reţinut în mod corect că existenţa pretinselor raporturi contractuale dintre părţi poate fi dovedită şi prin alte mijloace de probă (mărturisirea judiciară) în afara înscrisurilor expres prevăzute de legea specială [art. 28 alin. (1), art. 108 alin. (1) şi (2), art. 121 alin. (1), art. 122 alin. (1), (2) şi (7) şi art. 126 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat], susţinerile recurenţilor în sensul că, în lipsa dovedirii încheierii contractului de mandat în forma specială prevăzută de lege, singura formă de răspundere care putea fi reţinută în sarcina pârâtului era cea a răspunderii civile delictuală, ca formă generală a răspunderii civile, fiind şi din această perspectivă lipsite de fundament.

Are caracter nefondat şi critica ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 266 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, susţinerile recurenţilor în sensul că răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea sa civilă, penală sau administrativă şi că fapta ilicită constând în încălcarea sau nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, în ipoteza producerii unui prejudiciu, este aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., fiind străine de natura cauzei.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel în mod greşit nu a procedat la analizarea pretenţiilor deduse judecăţii din perspectiva dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurenţii îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu aplicarea greşită a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare. Deşi contestă statuările instanţei de apel şi susţin greşita interpretare şi aplicare a legii, recurenţii nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare invocat, criticile formulate vizând, de fapt, aprecierile instanţei devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.

Este adevărat că, de principiu, analiza elementelor răspunderii civile contractuale şi, deopotrivă, ale celei delictuale, impune verificarea, evaluarea şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor. Însă, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs nu poate cenzura însăşi modalitatea de evaluare a acestor elemente şi concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza pretenţiilor deduse judecăţii, din perspectiva stabilirii formei de răspundere incidente şi, implicit, a cauzei acţiunii, au fost luaţi în considerare toţi factorii relevanţi ai speţei şi dacă, în raport de aceştia, a fost corect stabilită natura raporturilor juridice dintre părţi.

Or, motivarea deciziei atacate pune în evidenţă corecta analiză şi evaluare a tuturor elementelor cauzei, instanţa de apel aplicând corect normele de drept material de drept la circumstanţele concrete ale speţei, şi demonstrând inaplicabilitatea răspunderii civile delictuale, împrejurare în raport de care, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Câtă vreme s-a făcut dovada existenţei unor raporturi de natură contractuală între părţi, întemeiate pe contractul de mandat, iar prejudiciul invocat de reclamanţi rezultă din modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor asumate de pârât în virtutea acestora, nu se poate reţine incidenţa în cauză a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în condiţiile prevederilor art. 1349 C. civ., pretenţiile dintre părţi fiind necesar fi apreciate pe calea răspunderii contractuale, cu caracter special, care prevalează faţă de orice altă formă de răspundere, fără ca reclamanţii să aibă în această privinţă un drept de opţiune.

Chestiunile ce vizează nesocotirea dispoziţiilor legii speciale cu privire la încheierea contractului de asistenţă juridică ori cele referitoare la neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor specifice profesiei de avocat sunt irelevante în cauză, putând fi examinate cel mult, aşa cum şi instanţa de apel a reţinut, în cadrul unei acţiuni în constatarea unei cauze de ineficacitate a acestuia, fie că este vorba de nulitate ori reziliere, ori în cadrul unei acţiuni disciplinare, dar în cauză nu produc niciun fel de consecinţe juridice asupra pretinsului raport juridic delictual dintre părţi, invocat de recurenţi.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa niciunuia din motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1210 din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1210 din 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.