Unauthorized public communication of phonograms via TV in bar premises; appeal dismissed upholding triple remuneration order

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2022, la 25 noiembrie 2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.948,02 RON (4.158 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.12.2019-30.11.2022; obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiul administrat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe modificată, completată şi republicată, Decizia ORDA nr. 120/2016, Decizia ORDA nr. 2019 şi Decizia ORDA 6/2022, ca norme de aplicare.

Prin sentinţa civilă nr. 134 din 07 februarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Dolj.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 13 septembrie 2023, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în apel:

Prin decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 516 din 13 septembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 2426 din 05 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului; a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 5 din 17 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 69 din 05 martie 2025, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 516 din 13 septembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, după casarea deciziei civile nr. 5 din 17 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 2426 din 05 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a schimbat sentinţa în sensul că a admis în partea acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata sumei de 4.158 RON reprezentând triplul renumeraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora şi prestaţiile artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.12.2019 - 30.11.2022, către reclamantă; a respins capătul doi de cerere; a obligat pârâta la plata sumei de 3100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 69 din 05 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 05 mai 2025, sub nr. x/2022*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.. în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) teza a II-a raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâta datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 69 din 05 martie 2025, pronunţate de Tribunalul Dolj, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a acestei sentinţei şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., făcând trimitere la art. 254 alin. (1) şi art. 255 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel, printr-o motivare sumară şi arbitrară, considerând-o neutilă soluţionării cauzei, a respins, în şedinţa de judecată din 05 martie 2025, proba cu înscrisuri în cadrul căreia solicitase depunerea unei liste de inventar prin care să facă dovada inexistenţei în patrimoniul societăţii a echipamentelor de difuzare a operelor de natura celor deţinute de apelanta-reclamantă.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a ignorat cererea subsidiară prin care a solicitat efectuarea unei adrese către apelanta-reclamantă, în vederea depunerii la dosarul cauzei a tuturor înscrisurilor aferente contractului individual de muncă al domnului C., probă ce ar fi permis verificarea împrejurării dacă persoana respectivă avea, într-adevăr, calitatea de inspector A. la data efectuării pretinsei verificări şi dacă avea competenţa de a întocmi referatul invocat de reclamantă.

Or, respingerea unor probe esenţiale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cum în mod constant s-a statuat în jurisprudenţa instanţei supreme, şi a influenţat în mod direct soluţia pronunţată în cauză, întrucât instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea exclusiv pe probele administrate de reclamantă, fără a permite recurentei să-şi dovedească apărările.

Recurenta-pârâtă a arătat că, deşi reclamanta A. a susţinut că societatea comunică public opere protejate de dreptul de autor, singura dovadă prezentată a fost un referat întocmit de propriul angajat, a cărui veridicitate a fost contestată, context în care instanţa de apel avea obligaţia să admită probele solicitate de recurentă pentru a verifica realitatea susţinerilor părţii adverse.

Prin respingerea acestor probe, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în materie de probe şi a creat un dezechilibru procedural în favoarea reclamantei, invocând, pe de o parte, art. 249 C. proc. civ. şi încălcarea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin aceea că instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a stabili adevărul în cauză, precum şi, pe de altă parte, încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României, care includ dreptul de a propune şi administra probe în susţinerea apărărilor, precum şi analizarea efectivă a tuturor mijloacelor de probă şi a tuturor argumentelor părţilor.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit forţa probantă a referatului întocmit de salariatul A., considerând că acesta face dovada comunicării publice până la proba contrară, în condiţiile în care referatul în discuţie nu are forţa unui act întocmit de o autoritate publică şi nu poate fi asimilat unui proces-verbal de constatare care face dovada până la înscrierea în fals, ci reprezintă doar un înscris emanând unilateral de la partea adversă, nerecunoscut de societatea pârâtă şi care nu beneficiază de prezumţia de veridicitate. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la conţinutul art. 341 şi art. 309 C. proc. civ.

A mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4.2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, acordând valoare probantă absolută unui înscris care nu îndeplineşte condiţiile unui proces-verbal de constatare în sensul legii, arătând, totodată, că, în decizia de casare, instanţa supremă nu a stabilit că referatul face dovada comunicării publice până la proba contrară, ci doar că anumite cerinţe formale (precum datarea planşelor foto sau consemnarea datelor de identificare ale angajatului) nu sunt prevăzute în dispoziţiile enunţate ca elemente de validitate ale acestui act.

A. este o asociaţie privată, iar inspectorii săi nu au calitatea de agenţi constatatori în sensul legii şi nu exercită atribuţii de putere publică. Prin urmare, constatările lor nu pot fi asimilate celor ce emană de la autorităţile publice şi nu beneficiază de prezumţia de veridicitate.

Instanţa de apel a ignorat faptul că actele întocmite de inspectorul A. nu îi sunt opozabile şi că nu le recunoaşte veridicitatea, în raport de art. 278 C. proc. civ., actul în discuţie fiind, de altfel, contestat.

A mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reţinând că societatea recurentă avea obligaţia de a plăti triplul remuneraţiei legale, fără a analiza în prealabil dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia, bazându-se exclusiv pe un referat întocmit de un salariat al reclamantei, fără a cerceta dacă acesta reflectă realitatea şi dacă societatea recurentă a comunicat efectiv opere protejate de dreptul de autor.

În realitate, societatea recurentă nu a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi nu a utilizat prestaţii artistice din domeniul audiovizual în spaţiul administrat, astfel că nu avea obligaţia de a obţine autorizaţie sau licenţă neexclusivă de la A. şi nici de a plăti triplul remuneraţiei legale.

Prin respingerea probei cu lista de inventar, care ar fi dovedit inexistenţa echipamentelor tehnice necesare pentru comunicarea publică, instanţa de apel a făcut imposibilă stabilirea adevărului în cauză şi a pronunţat o hotărâre netemeinică, bazată exclusiv pe susţinerile reclamantei.

A precizat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prin ignorarea unei circumstanţe esenţiale care afectează însăşi existenţa faptei ilicite invocate de reclamantă, şi anume suspendarea activităţii societăţii pe durata stării de urgenţă şi a restricţiilor impuse în contextul pandemic, prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020, prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, precum şi, ulterior, perioada de alertă, instituită prin Ordonanţa Militară nr. 1/17.03.2020 şi Ordonanţa Militară nr. 2/21.03.2020, aspecte care influenţează direct perioada pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri (01.12.2019 - 30.11.2022) din moment ce societatea recurentă şi-a suspendat activitatea în perioada 17.03.2020-01.06.2020.

Ulterior, în baza hotărârilor de guvern privind starea de alertă, au fost impuse restricţii severe care au afectat funcţionarea unităţii recurente, inclusiv limitarea programului de funcţionare şi a capacităţii de primire a clienţilor, ceea ce a condus la perioade întrerupte de suspendare a activităţii până la finalul anului 2021.

Astfel, recurenta s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a comunica public fonograme sau reproduceri ale acestora, precum şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual. Starea de urgenţă decretată la nivel naţional, precum şi măsurile restrictive impuse de autorităţi, constituie cazuri de forţă majoră, aşa cum au fost acestea definite de jurisprudenţa constantă şi de dispoziţiile art. 1.351 alin. (2) C. civ.

Or, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, stabilind obligaţia de plată a triplului remuneraţiei pentru întreaga perioadă invocată de reclamantă (01.12.2019 - 30.11.2022), fără a analiza şi a lua în considerare perioadele în care societatea pârâtă nu a funcţionat ca urmare a restricţiilor impuse de autorităţile statului în contextul pandemiei COVID-19.

Potrivit principiilor generale de drept, nimeni nu poate fi ţinut să execute o obligaţie devenită imposibilă din cauza unui eveniment de forţă majoră. Prin urmare, societatea recurentă nu putea avea obligaţia de a obţine autorizaţie sau licenţă neexclusivă pentru perioade în care activitatea sa era suspendată prin efectul legii, şi cu atât mai puţin nu poate fi obligată la plata de despăgubiri pentru aceste perioade.

De altfel, instanţa de apel nu a luat în considerare documentele oficiale care atestă suspendarea activităţii societăţii recurente în perioada stării de urgenţă şi a restricţiilor ulterioare, precum declaraţiile depuse la autorităţile fiscale, situaţiile financiare şi alte înscrisuri relevante. De asemenea, instanţa nu a solicitat informaţii de la autorităţile competente (DSP, ANPC, Primăria Municipiului Craiova) care ar fi putut confirma faptul că societatea nu a funcţionat în perioadele menţionate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 16 iunie 2025, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că argumentele recurentei, prin care a invocat prevederile pct. 5 şi 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul încălcării normelor de drept procesual şi a celor de drept material de către instanţa de apel, sunt neîntemeiate, întrucât vizează critici legate de raţionamentul acesteia în formarea convingerii sale şi nu nelegalitatea aplicării dispoziţiilor legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Nimic nu a împiedicat-o pe recurentă să depună la dosarul cauzei probele care ar fi condus la constatarea netemeiniciei pretenţiilor A., respectiv să anexeze apelului formulat nota de inventar despre care a făcut vorbire, fără a fi necesare demersuri suplimentare în acest sens.

Nici în privinţa administrării probei cu înscrisuri constând în efectuarea unei adrese din care să rezulte calitatea de angajat a domnului C. recurenta nu a avut o cerere expresă, cu toate că prin recurs a criticat lipsa rolului activ al instanţei de judecată, aspect ce rezultă din încheierea de şedinţă de la termenul de judecată la care s-a discutat acest aspect.

Necesitarea administrării probei cu nota de inventar a fost deja analizată, iar concluzia a fost în sensul că aceasta nu este relevantă. Raţionamentul instanţei de apel este corect, întrucât din forografiile depuse la dosarul cauzei se observau mijloacele tehnice instalate, fiind suficient un astfel de probatoriu şi din perspectiva intimatei-reclamante.

Raportându-se la conţinutul art. 264 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a considerat că instanţa de apel nu era obligată să administreze probe a căror necesitate nu s-a demonstrat. De altfel, la dosarul cauzei se regăsea fotocopia contractului de muncă al delegatului A. care a întocmit referatul contestat, iar dispoziţiile art. 4.1 şi 4.2. din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 prevăd dreptul organismelor de gestiune colectivă de a utiliza pentru dovedirea actelor de comunicare publică referatele întocmite de către delegaţii acestora.

Nici legea şi nici Metodologia nu prevăd un format standard al proceselor-vebale care trebuie întocmite de către delegaţii A.. Modalitatea în care pârâta a înţeles să îşi formuleze apărările nu poate fi imputată instanţei de judecată, fiind o chestiune legată de strategia aleasă în conducerea procesului civil.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a arătat că, potrivit principiului legea specială derogă de la cea generală, este legal să se aplice cu întâietate dispoziţiile metodologiei incidente pe sursa comunicare publică în scop ambiental, respectiv prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA 120/2016, după cum rezultă şi din art. 122 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, făcând referire şi la opozabilitatea metodologiilor publicate, potrivit art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

II.2.1. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea i-a fost comunicată, la 30 iunie 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 25 noiembrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 25 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare pe fondul recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul motivării sumare şi arbitrare a măsurii de respingere a cererii sale în probaţiune de către instanţa de apel, invocând încălcarea principiilor disponibilităţii în materie de probe şi a rolului activ al instanţei, a dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, în considerarea dispoziţiilor art. 22, art. 249, art. 254 alin. (1) şi art. 255 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă sub imperiul acestui motiv de recurs se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurenta-pârâtă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate de legiuitor.

Înalta Curte constată că nu a fost încălcată de către instanţa de apel norma de procedură prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, scop în care, judecătorul poate, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a analiza atât admisibilitatea probei, cât şi aptitudinea acesteia de a duce la soluţionarea procesului, respectiv dacă proba are legătură cu obiectul procesului şi dacă poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei.

Or, în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ.. Plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, oportunitatea administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, revine în mod exclusiv instanţei de apel.

Deşi în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot administra probe înaintea instanţei de apel, totuşi aceasta, în absenţa furnizării unor motive temeinice, poate să respingă cererea de administrare a unor probe, dacă o găseşte inutilă faţă de împrejurarea că acestea nu sunt de natură a contribui la soluţionarea pricinii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în partea introductivă a deciziei recurate, prealabil acordării cuvântului pe fondul apelului, s-a reţinut solicitarea apărătorului intimatei-pârâte cu privire la încuviinţarea probei cu înscrisuri, respectiv depunerea unei liste de inventar prin care să se facă dovada inexistenţei în patrimoniul societăţii pârâte a echipamentelor de difuzare a operelor de natura celor deţinute de apelanta-reclamantă, dar şi efectuarea unei adrese către apelanta-reclamantă în vederea depunerii la dosarul cauzei a tuturor înscrisurilor aferente contractului individual de muncă a domnului C., concretizată în cadrul unei cereri subsidiare.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, în cadrul cercetării judecătoreşti, prin prisma aspectelor ce s-au dorit a fi dovedite de către intimata-pârâtă, că proba în discuţie nu este utilă soluţionării cauzei, respingând-o, astfel, cu o motivare adecvată.

Câtă vreme soluţia de respingere a probei a fost subsumată unor considerente ce ţin de utilitatea acesteia, analizată în ansamblul probator, ţinând cont de circumstanţele particulare ale speţei, nu se poate susţine că demersul analitic al instanţei de apel ar releva vreo neregularitate procedurală sub aspectul evocat, aptă a confirma vătămarea legitimă susţinută de parte şi a conduce, astfel, la cenzurarea hotărârii instanţei de apel din această perspectivă.

Dimpotrivă, acesta reflectă conduita corectă din punct de vedere procedural a instanţei anterioare, conduită ce se circumscrie, totodată, dezlegărilor şi îndrumărilor cu caracter obligatoriu date prin decizia de casare, concretizată în aceea că instanţa de apel a pus în dezbatere proba solicitată de apărătorul intimatei-pârâte şi a deliberat asupra admisibilităţii şi aptitudinii acesteia de a duce la soluţionarea cauzei, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, oprindu-se la soluţia de respingere a probei, justificată prin considerentele clar expuse în susţinerea ei.

Nu se poate reţine, în atare circumstanţe, încălcarea principiul disponibilităţii în materie de probe, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, în condiţiile în care aprecierea probei este lăsată la latitudinea instanţei de apel, iar măsura dispusă asupra acesteia a fost argumentată într-o manieră logică şi pertinentă, neexistând elemente de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil din perspectiva probatoriul administrat în cauză.

Este corectă afirmaţia recurentei în sensul că art. 22 C. proc. civ. impune judecătorului să exercite un rol activ în aflarea adevărului şi determinarea exactă a raporturilor dintre părţi, însă, în materie probatorie trebuie îndeplinită cerinţa pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor pentru soluţionarea cauzei. De aceea, chiar dacă părţile solicită probe, instanţa este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, faptul că instanţa de apel a respins probele solicitate de pârâtă în calea devolutivă de atac nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., câtă vreme instanţa a apreciat probele nu sunt utile cauzei şi le-a înlăturat motivat, aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului neputând fi cenzurată pe calea recursului. Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate şi vor fi înlăturate ca atare susţinerile recurentei în sensul că instanţa a respins probele în mod arbitrar, fără a ţine cont de faptul că acestea erau indispensabile exerciţiului efectiv al dreptului pârâtei la o judecată echitabilă.

Înalta Curte constată că, în realitate, prin modalitatea de expunere a criticilor, recurenta-pârâtă încearcă să pună în discuţie însăşi temeinicia soluţiei date cererii de probatorii, or această chestiune nu relevă un aspect de nelegalitate a hotărârii recurate, câtă vreme se solicită reaprecierea cu privire la caracterul util al probei în contextul verificării realităţii afirmaţilor reclamantei.

Recurenta îşi exprimă, practic, nemulţumirea în legătură cu modul în care instanţa de apel a apreciat asupra relevanţei probei solicitate şi a stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate de partea adversă, cu precădere în legătură cu modul în care a fost evaluat referatul întocmit de inspectorul A..

Rezultă cu evidenţă din motivele de recurs că, fără a releva, în concret, niciun aspect de nelegalitate susceptibil de a fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta opune, doar, aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele şi concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidenţa cazurilor de recurs reglementate de textul legal menţionat, care presupun existenţa unor încălcări ale regulilor de procedură ori ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile şi observaţiile părţilor să fie cu adevărat reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa de judecată, ceea ce înseamnă că instanţa are obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de a le aprecia relevanţa, potrivit principiului mai sus menţionat. Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile pârâtei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunţite a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine nici o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate.

În aceste circumstanţe, având în vedere că susţinerile recurentei nu relevă existenţa unor aspecte de nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva încălcării normelor de procedură invocate, acestea vor fi înlăturate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportându-se la conţinutul dispoziţiilor art. 341 şi art. 309 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4.2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în sensul că instanţa de apel a acordat valoare probantă absolută referatului întocmit de inspectorul A., înscris care nu se bucură de prezumţia de autenticitate, întrucât acesta emană în mod unilateral de la partea adversă, nu a fost întocmit de o autoritate publică şi nu poate fi asimilat unui proces-verbal de constatare care face dovada până la înscrierea în fals, şi nici nu îi este opozabil, nerecunoscându-i veridicitatea, în condiţiile art. 278 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 2426 din 05 noiembrie 2024, pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa supremă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A.; a casat decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să pună în discuţia părţilor probele care se vor administra pentru stabilirea situaţiei de fapt, cu respectarea normelor procedurale, probe care urmau a fi apreciate în raport cu normele incidente şi reperele expuse în considerentele hotărârii.

În rejudecarea cauzei, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta A. a solicitat plata despăgubirilor rezultate din comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în cadrul barului administrat situat în Craiova, b-dul x nr. 45, despăgubiri aferente perioadei 1.12.2019-30.11.2022, pentru care nu a încheiat autorizaţie/licenţă, conform Legii nr. 8/1996.

Totodată, a avut în vedere că, prin sentinţa pronunţată de Tribunal în primul ciclu procesual, atacată cu apel, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite reclamate, singurul înscris relevant pentru perioada invocată fiind referatul din 30 august 2021, pe care instanţa de fond nu l-a luat în considerare, întrucât a apreciat că nu întruneşte condiţiile prevăzute la art. 4.2 din Hotărârea arbitrală nr. 1/2016, reclamanta nejustificând calitatea persoanei semnatare a referatului.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile formulate de reclamantă în legătură cu constatările primei instanţe referitoare la nejustificare calităţii semnatarului procesului-verbal încheiat la 30 august 2021, reţinând, pe acest aspect, că, din contractul de muncă înregistrat sub nr. x/20.11.2016, rezultă că acesta îndeplinea, la data respectivă, funcţia de inspector pentru acordarea de permise, licenţe, autorizaţii în cadrul asociaţiei reclamante.

Potrivit procesului-verbal (referat) întocmit de către inspector C., urmare a verificărilor efectuate la punctul de lucru bar situat în Craiova, b-dul x, nr. 45, bl. 64 A parter, s-a constatat că unitatea era funcţională şi că se comunicau public prestaţii artistice din domeniul audiovizual prin intermediul unui aparat TV.

În raport de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., conformându-se deciziei de casare prin care s-a statuat că cerinţele legate de neîntocmirea procesului-verbal potrivit metodologiei, nedatarea planşelor foto, neînsoţirea de înregistrări audio/video şi neconsemnarea datelor de identificare ale angajatului, reţinute de instanţele anterioare, nu sunt prevăzute în dispoziţiile art. 4.1. din Decizia ORDA nr. 120/2016, ca elemente de validitate a actului astfel întocmit, instanţa de apel a reţinut procesul-verbal în discuţie este valid şi face dovada comunicării publice până la proba contrară.

Acest raţionament este unul corect de vreme ce, în accepţiunea art. 4.1 din Decizia ORDA nr. 120/2016, validitatea procesului-verbal şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la un înscris întocmit de delegatul organismului de gestiune colectivă cu prilejul verificărilor efectuate în spaţiul (bar) deţinut de recurenta-pârâtă, fără a necesita întrunirea anumitor cerinţe legale, fiind apt prin el însuşi a dovedi fapta ilicită reclamată de partea adversă, astfel că orice susţinere în sens contrar, sub acest aspect, este de natură a încălca statuările Înaltei Curţi din cuprinsul deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, intrate în puterea lucrului judecat.

În realitate, susţinerea ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4.1 din Decizia ORDA nr. 120/2016, cu trimitere la forţa probantă a procesului-verbal în discuţie, apreciat de parte ca neîntrunind cerinţele de autenticitate şi veridicitate, în absenţa unei eventuale înscrieri în fals care să dovedească contrariul celor consemnate în cuprinsul său, spre a stabili temeinicia apărărilor pe care partea recurentă le-a susţinut constant pe parcursul litigiului cu privire la chestiunea nedatorării remuneraţiilor în prezenţa exercitării unei gestiuni colective a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, se raportează, de fapt, la modul în care instanţa de apel a apreciat asupra relevanţei acestui înscris în soluţionarea apelului.

Or, pretinsele erori ale instanţei de apel în evaluarea forţei probante a acestui înscris nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu se circumscriu, deci, unor chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, astfel că nu justifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. Or, în cauză, recurenta nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deşi a invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, s-a referit exclusiv la interpretarea şi aprecierea eronată a unei probe şi, implicit, la nedovedirea situaţiei de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a pretins aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, atunci când a reţinut că societatea avea obligaţia de a plăti triplul remuneraţiei legale, fără a analiza, în prealabil, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, bazându-se exclusiv pe un referat întocmit de un salariat al reclamantei, fără a cerceta dacă acesta reflectă faptul că societatea a comunicat efectiv opere protejate de dreptul de autor.

Înalta Curte constată că izvorul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, reclamanta solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata despăgubirii pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, prin intermediul unui aparat TV, în cadrul barului cu suprafaţa aproximativă de 70 mp, situat în municipiul Craiova, b-dul x, nr. 45, administrat de societatea pârâtă, în perioada 01.12.2019-30.11.2022, în condiţiile în care s-a susţinut omisiunea acesteia din urmă de a declara la organismul de gestiune colectivă această activitate ce reprezintă utilizare în sensul Metodologiei invocate de reclamantă şi de a încheia autorizaţia licenţă neexclusivă prevăzută de lege.

În evaluarea calităţii de utilizator, se observă că instanţa de apel a avut în vedere probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, republicată, potrivit cărora este considerat utilizator orice persoană fizică sau juridică care întreprinde acţiuni condiţionate de autorizarea de către autori sau titularii de drepturi, de remunerarea acestora sau de plata unor compensaţii către aceştia şi care nu acţionează în calitate de consumator.

Totodată, instanţa devolutivă a reţinut incidenţa art. 2.1 şi art. 2.2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în raport de care intimata-pârâtă avea obligaţia de a obţine din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, licenţe neexclusive pentru comunicare publică a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual anterior începerii activităţii de comunicare publică, în schimbul plăţii unei remuneraţii.

Aşadar, obligaţia de plată a remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi sau executanţi izvorăşte din lege, aşa încât ea nu poate fi înlăturată în sensul prefigurat de parte.

Or, desfăşurând o activitate ce implică şi comunicarea publică de fonograme, prevăzută de art. 13 lit. f) şi art. 98 lit. h) din Legea nr. 8/1996, republicată, fără a fi emisă autorizaţia/licenţă neexclusivă şi fără a achita remuneraţiile aferente drepturilor patrimoniale gestionate colectiv în temeiul art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, pârâta a săvârşit o faptă ilicită materializată în încălcarea obligaţiilor legale invocate de reclamantă prin acţiune, de a solicita şi obţine autorizaţia, respectiv de a achita remuneraţiile stabilite prin metodologie, şi, din această perspectivă, neemiterea autorizaţiei nu exclude angajarea răspunderii pârâtei în plan delictual, potrivit art. 187 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, ale cărui dispoziţii se completează cu cele ale dreptului comun, conform art. 211 din acelaşi act normativ.

Fiind vorba despre o utilizare nedeclarată la organismul de gestiune colectivă, în evaluarea prejudiciului, în mod corect, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, obligatorie pentru toţi utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancţiunea plăţii triplului remuneraţiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. b) în Legea nr. 8/1996, republicată.

Câtă vreme comunicarea publică de fonograme este licită doar în condiţiile obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive şi plăţii remuneraţiei datorate potrivit legii şi metodologiei aplicabile, cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 112 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este evidentă, iar vinovăţia pârâtei se reţine în virtutea aspectului că, în cazul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., este suficientă cea mai uşoară culpă din partea făptuitorului. Probele administrate au arătat că pârâta a acţionat cu intenţie directă, aceasta având obligaţia de a cunoaşte prevederile legale în materie şi de a le respecta, atitudinea subiectivă decelându-se inclusiv din lipsa de reacţie la notificările transmise de reclamantă şi din poziţia procesuală adoptată pe parcursul litigiului.

Prin urmare, raportat la probatoriul administrat şi la dispoziţiilor legale aplicabile speţei, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, respectiv fapta ilicită (comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive din partea reclamantei şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege), prejudicial (echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologia prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate), precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţii deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea reclamantei şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiei).

În condiţiile în care comunicarea publică realizată prin intermediul aparatului TV este suficientă pentru a atrage calitatea recurentei de utilizator şi obligaţia de plată a remuneraţiilor echitabile datorate în baza unor dispoziţii imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin metodologia publicată, conform deciziei ORDA nr. 120/2016, este nefondată critica recurentei-pârâte prin care a invocat lipsa de temei legal a obligaţiei de plată ce îi incumbă în datele speţei.

Afirmând că instanţa de apel nu a analizat corespunzător existenţa faptei ilicite, bazându-se exclusiv pe un referat, fără a cerceta dacă acesta exprimă comunicarea efectivă a operelor protejate de dreptul de autor, recurenta-pârâtă a urmărit infirmarea celor reţinute de către instanţa de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale printr-o reanalizare şi o reapreciere a probatoriului, deja administrat, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală.

Faptul că argumentele instanţei de apel nu coincid cu propriile convingeri ale recurentei-pârâte, aşa cum rezultă din modalitatea în care a repus în discuţie chestiuni ce ţin de fondul cauzei, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva evocată de parte, cu consecinţa casării deciziei recurate şi rejudecării cauzei.

Recurenta-pârâtă, tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016, cu ignorarea unor circumstanţe calificate drept cazuri de forţă majoră, potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., care afectează însăşi existenţa faptei ilicite clamate, respectiv suspendarea activităţii societăţii pe durata stării de urgenţă, instituită prin Decretului Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 şi prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, şi a resticţiilor impuse în contextul epidemic, prin Ordonanţele Militare nr. 1/17.03.2020 şi nr. 2/21.03.2020, cu impact direct asupra perioadei pentru care s-au solicitat despăgubirile (01.12.2019-30.11.2022).

Înalta Curte constată că aceste critici au fost formulate cu încălcarea principiului non omisso medio, reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Or, examinarea actelor dosarului relevă că, până la motivarea cererii de recurs, nici în primul ciclu procesual, nici în rejudecarea apelului ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, pârâta nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 1351 alin. (2) C. civ. şi nici de actele normative evocate, prin care s-au instituit starea de urgenţă şi resticţiile impuse în contextul epidemic, astfel că, în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat prin decizia casată aceste chestiuni, nu există premisele necesare ca ele să poată face obiectul verificării în recurs.

În primul ciclu procesual, apărările pârâtei s-au concentrat doar pe chestiuni punctuale ce ţin de probatoriul administrat de partea adversă în legătură cu nedovedirea efectuării de acte de comunicare publică în spaţiul deţinut de pârâtă, potrivit prevederilor art. 4.2 din Hotărârea arbitrală nr. 1/2016.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au fost avute în vedere de către instanţele anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în întâmpinările formulate faţă de cererea de chemare în judecată, respectiv, faţă de motivele de apel şi de recurs formulate de partea adversă, în condiţiile în care pârâta nu a înţeles să formuleze, în ciclul procesual anterior, nicio cale de atac.

În astfel de condiţii, neinvocând în cursul judecării apelului şi nici al recursului, în primul ciclu procesual, apărări cu privire la aspectul privind suspendarea activităţii în perioada stării de urgenţă şi a resticţiilor impuse în contextul pandemiei Covid - 19, prin prisma cărora a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, recurenta-pârâtă nu poate învedera direct în recurs, în al doilea ciclu procesual, chestiuni legate de nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel sub acest aspect, aşa încât motivul de recurs întemeiat pe argumentele invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac, după rejudecarea apelului, nu poate fi analizat de instanţa de control judiciar.

În aceleaşi coordonate se situează şi argumentele recurentei-pârâte cu privire la ignorarea documentelor oficiale care atestă suspendarea activităţii acesteia în perioada stării de urgenţă şi a restricţiilor ulterioare, precum şi a declaraţiilor depuse de autorităţile fiscale, a situaţiilor fiscale şi a altor înscrisuri.

Este lipsită de efectul urmărit de parte şi susţinerea relativă la nesolicitarea de către instanţa de apel a informaţiilor de la autorităţile competente (DSP, ANPC, Primăria Municipiului Craiova), care ar fi putut confirma faptul că societatea recurentă nu a funcţionat în perioadele menţionate, în condiţiile în care, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, iar conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. instanţa are posibilitatea şi nu obligaţia de a administra probe care nu au fost solicitate de părţi.

Pentru considerentele expuse, reţinând că, în cauză, nu se verifică incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 69 din 05 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

În baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta-pârâtă B. S.R.L. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A., constând în onorariul avocat în cuantum de 1.500 RON, potrivit extrasului bancar nr. x din 23 mai 2025 emis de D. Sucursala Bucureşti aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 69 din 05 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.