Simulated sale: Inapplicability of absolute nullity to fictitious contracts and insufficiency of action against co-simulators to affect third-party subacquirees

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub numărul x/2021 din 22.06.2021, reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii D., E. ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.09.2005 la BNP F. şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 603 din 28.03.2024, Tribunalul Iaşi a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare formulată de reclamanţii A. S.R.L., B. şi G. în contradictoriu cu pârâţii D., E..

A respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenienta H..

A luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată, intervenienta odată cu concluziile pe fondul cauzei.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 397 din 22 octombrie 2024 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de societatea A. S.R.L., I. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 603 din 28 martie 2024 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 397 din 22 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au formulat recurs reclamanţii A. S.R.L., B. şi G., prin care au solicitat casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, să se admită cererea de chemare în judecată în sensul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Criticile de recurs au fost subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel nu a motivat decizia de respingere a căii de atac, limitându-se să menţioneze că îşi însuşeşte motivele pe larg expuse de către prima instanţă. Or, calea de atac a apelului este una devolutivă, iar complexitatea ridicată a cauzei, în care consecinţele patrimoniale sunt foarte importante, deoarece se discută despre pierderea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile de o valoare însemnată, ar fi presupus ca instanţa de apel să facă o analiză proprie, sub toate aspectele şi să motiveze hotărârea atât în fapt, cât şi în drept.

Cu toate acestea, în cauza de faţă, într-o decizie care însumează 16 pagini, motivarea Curţii de apel este inexistentă, doar la fila x regăsindu-se trimiteri la corectitudinea judecăţii instanţei de fond.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel nu a realizat o analiză amănunţită şi serioasă a cauzei, iar motivarea extrem de sumară pe care a realizat-o nu are un suport legal.

Astfel, se arată că în mod eronat instanţa de apel a considerat că atât timp cât prin sentinţa civilă definitivă nr. 1251/2022 prin care s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2005, părţile nu-şi mai pot valorifica motivele ce ţin de nulitatea absolută a respectivului contract. Nu există nici o normă legală şi nici un temei juridic pentru a susţine o atare interpretare, mai ales având în vedere faptul că efectele simulaţiei se produc doar între părţile contractate, iar faţă de terţi este opozabil actul public. Mai arată recurenţii că interesul legitim al promovării acţiunii constituite în prezentul dosar este acela de a desfiinţa actul public de vânzare-cumpărare care nu întruneşte în mod real condiţiile de valabilitate ale unui astfel de contract, neavând o cauză şi un obiect.

Recurenţii procedează la evocarea pe larg a situaţiei de fapt, arătând că toate motivele care au stat la baza pronunţării sentinţei civile definitive 1251/2022, prin care s-a pronunţat caracterul simulat al contractului, nu pot fi înlăturate şi ignorate în analiza prezentei acţiuni, pentru că aceste motive constituie nucleul temeiurilor de fapt şi de drept care converg spre nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ca unică soluţie de înlăturare a efectului actului public aparent.

Astfel, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică s-a realizat în considerarea rigorilor bancare pentru acordarea creditului, iar preţul a fost specificat în contract doar pentru a fi îndeplinite în mod public, aparent, condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, se arată de către recurenţi că aceştia şi-au exprimat consimţământul în vederea realizării unui împrumut şi nicidecum în vederea unui transfer definitiv al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimţământului proprietarilor pentru transmiterea dreptului de proprietate, pentru caracterul ilicit şi imoral al cauzei, precum şi pentru inexistenţa cauzei.

Potrivit art. 953 vechiul C. civ., "consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare". Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. Eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotium) constă în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greşit, că încheie un alt act juridic.

Recurenţii au ştiut şi au crezut în permanenţă că actul încheiat are valoarea unui împrumut, conform înţelegerii, neachitarea preţului confirmând caracterul de împrumut al bunului. De asemenea, păstrarea permanentă a posesiei bunului a confirmat înţelegerea şi caracterul de împrumut al actului pe care l-au încheiat.

Cu privire la eroarea obstacol, instanţa de apel a apreciat că cele reţinute în sentinţa nr. 1251/2022 se bucură de putere de lucru judecat, astfel încât apelanţii-reclamanţi care au ştiut exact natura actului încheiat nu pot invoca cu succes în alt litigiu vicierea consimţământului prin eroarea obstacol.

Or, potrivit recurenţilor, instanţa a fost în eroare cu privire la această interpretare, de vreme ce tocmai faptul că părţile au ştiut că încheie doar un contract de împrumut a evidenţiat în mod clar că nu au avut reprezentarea faptului că încheie un contract de vânzare-cumpărare (actul public) prin care recurenţii vor pierde definitiv dreptul de proprietate şi au fost în eroare cu privire la natura actului încheiat şi la consecinţele acestuia pe termen lung.

Recurenţii arată că au fost încălcate dispoziţiile prevăzute de art. 966 vechiul C. civ. care prevăd că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Prin cauza actului juridic se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia, iar în cazul oricărui contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimţământului cumpărătorului constă în prefigurarea mentală a dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrului ce formează obiectul derivat al contractului, în vreme ce scopul imediat al consimţământului vânzătorului constă în reprezentarea mentală a plăţii preţului.

În prezenta cauză, recurenţii-reclamanţi au invocat în favoarea lor lipsa cauzei în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2005 prin lipsa scopului imediat dat de lipsa contraprestaţiei, acesta fiind un veritabil motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pe care, însă, instanţa de apel nu l-a interpretat astfel.

De asemenea, recurenţii critică încălcarea dispoziţiilor art. 962 C. civ. de la 1864, care prevăd că obiectul convenţiei este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă. Obiectul actului juridic civil se defineşte ca fiind conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt ţinute. Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral.

În cauza dedusă judecăţii cerinţele referitoare la obiect nu au fost îndeplinite, iar obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu este valabil.

Concluzionând, recurenţii arată că decizia Curţii de Apel Iaşi este nelegală şi netemeinică, iar motivarea hotărârii este rezultatul unei analize şi argumentări superficiale şi străine de caracterul concret al speţei deduse judecăţii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanţa să dispună anularea recursului declarat, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Ulterior expunerii situaţiei de fapt, precum şi a parcursului procesual, intimata arată că în aprecierea sa recursul declarat este nul, având în vedere că, deşi au fost invocate în mod formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motivele invocate nu pot fi încadrate în situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, susţinerile recurenţilor se referă strict la modalitatea în care prima instanţa şi instanţa de apel au apreciat situaţia de fapt şi probatoriul administrat, argumente ce nu reprezintă critici de nelegalitate. În speţă, recurenţii nu identifică nici măcar în mod generic o normă juridică pretins a fi încălcată, nu arată în ce constă greşeala de interpretare sau de aplicare a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel şi, mai ales, nu oferă nicio explicaţie privind modul în care aceste norme ar fi trebuit să fie interpretate ori aplicate.

Cu referire la caracterul neîntemeiat al recursului formulat, intimata arată că decizia pronunţată de Tribunalul Iaşi este una temeinic fundamentată juridic şi reflectă o corectă aplicare a principiilor privind stabilitatea raporturilor juridice.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că "cele reţinute în sentinţa nr. 1251/2022 se bucură ie putere de lucru judecat, astfel încât apelanţii-reclamanţi care au ştiut natura actului încheiat nu pot invoca cu succes în alt litigiu vicierea consimţământului prin eroare obstacol". Această concluzie este pe deplin întemeiată - în măsura în care părţile au recunoscut în mod expres caracterul simulat al actului juridic, acestea nu mai pot invoca ulterior existenţa unei erori la momentul încheierii contractului. Simularea presupune tocmai conştientizarea şi acceptarea scopului real, disimulat, al actului.

În continuare, instanţa a reţinut că "atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare nr. x/23.09.2005, părţile recunoscând că scopul imediat urmărit la încheierea contractului a fost facilitarea obţinerii unui credit, nu se poate reţine o lipsă a cauzei pentru lipsa contraprestaţiei, respectiv neplata preţului." Această analiză este pertinentă, întrucât în cazul actelor simulate, cauza reală este diferită de cea aparentă. Aşadar, dacă părţile au urmărit nu vânzarea efectivă, ci constituirea unei garanţii fictive pentru obţinerea unui împrumut, atunci neplata preţului nu afectează valabilitatea cauzei. Nu există lipsa de cauză, ci doar o cauză diferită, recunoscută şi acceptată de ambele părţi.

În fine, a fost confirmat şi raţionamentul primei instanţe privind obiectul contractului, instanţa de apel reţinând că "în mod corect prima instanţă a analizat toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul unui act juridic şi a concluzionat că în cazul de faţă acestea sunt îndeplinite."

Contractul încheiat între părţi are un obiect determinat (imobilele au fost identificate), iar prestaţiile (transferul dreptului de proprietate şi plata preţului) sunt, din punct de vedere juridic, posibile şi licite. Chiar dacă, în realitate, contractul a fost simulat, forma sa respectă cerinţele legale privind obiectul. Această distincţie între realitatea disimulată şi validitatea formală este esenţială în materia simulării şi a fost tratată corect de instanţă.

Concluzionând, intimata arată că prin decizia civilă nr. 397/2024 instanţa de apel a valorificat pe deplin efectele hotărârii anterioare, evitând orice rejudecare a chestiunilor tranşate definitiv şi a evidenţiat, totodată, contradicţia dintre susţinerile recurenţilor şi propria lor conduită anterioară.

Participarea deliberată la o simulare presupune în mod necesar cunoaşterea şi asumarea efectelor acesteia. Declaraţiile părţilor, coroborate cu probele administrate, au demonstrat că aceştia au înţeles semnificaţia actului încheiat şi au acţionat în mod conştient, urmărind un scop bine determinat. Niciun element nu indică o lipsă de discernământ ori o aflarea în eroare, ci, dimpotrivă, rezultă o conduită voluntară şi asumată, care exclude existenţa unui viciu de voinţă.

Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 966 din C. civ. de la 1864, se arată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar au reţinut în mod temeinic că contractul atacat are o cauză reală, licită şi valabilă, reflectată prin asumarea reciprocă a obligaţiilor şi stipularea unui preţ determinat. Nu s-a dovedit că ar exista o cauză ilicită sau fictivă, iar simpla existenţă a unei simulări nu echivalează cu inexistenţa cauzei ori cu ilicitatea acesteia.

Totodată, instanţa de apel a arătat că nu au fost încălcate norme imperative, nu s-a afectat ordinea publică şi nu s-au prejudiciat interese generale ale societăţii, ceea ce exclude aplicabilitatea sancţiunii nulităţii absolute. Recurenţii nu au făcut dovada vreunui scop ilicit ori a unei cauze nepermise de lege, astfel încât criticile întemeiate pe art. 966 din C. civ. nu pot fi primite.

De asemenea, criticile privind încălcarea art. 962 din vechiul C. civ. nu pot fi primite, întrucât obiectul contractului, respectiv imobilul vândut, există în realitate, este determinat, licit şi moral, fiind clar descris şi identificat prin menţionarea exactă a suprafeţelor, parcelărilor şi construcţiilor care fac obiectul vânzării. Descrierea detaliată a imobilului asigură certitudinea asupra obiectului contractului, eliminând orice posibilitate de ambiguitate sau lipsă de determinare a acestuia. Nu se poate susţine, aşadar, lipsa ori incertitudinea obiectului, în condiţiile în care contractul cuprinde toate elementele esenţiale ale unui act juridic de vânzare-cumpărare: identificarea clară a bunului vândut, stipularea unui preţ ferm şi determinat, precum şi acordul expres al părţilor asupra acestor elemente.

Concluzionând, intimata arată că în mod corect s-a reţinut de către instanţele fondului că recurenţii sunt captivi în operaţiunea juridică realizată în deplină cunoştinţă de cauză, iar simulaţia totală, deşi relevată, nu conduce la nulitatea contractului, ci la recunoaşterea adevăratei naturi juridice a raportului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu referire la excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-pârâtă H., Înalta Curte reţine că prin recursul formulat, recurenţii au dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformităţii deciziei instanţei de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., de vreme ce au fost invocate atât argumente legate de nemotivarea hotărârii atacate, cât şi chestiuni privind greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 953, art. 962 şi art. 966 din C. civ. de la 1864, ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidenţa sancţiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte o va respinge.

În ce priveşte criticile vizând nemotivarea deciziei recurate, încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind enunţate cu claritate atât situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum şi modul de aplicare al legii la situaţia de fapt determinată. De asemenea, Înalta Curte reţine că au fost analizate şi s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de apelanţii-reclamanţi - subsumate cadrului procesual obiectiv cu care a fost legal învestită instanţa, iar considerentele sunt formulate şi structurate coerent, de natură a susţine concluzia şi raţionamentul instanţei.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin memoriul de apel nu s-au adus critici concrete sentinţei atacate, reclamanţii limitându-se să reitereze aspectele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.09.2005 la BNP F. este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimţământului proprietarilor pentru transmiterea dreptului de proprietate, pentru caracterul ilicit şi imoral al cauzei, pentru inexistenţa cauzei şi pentru încălcarea prevederilor art. 962 C. civ. de la 1864.

Pentru a statua asupra aspectelor ce constituie cadrul obiectiv cu care a fost învestită instanţa în cadrul prezentului dosar, în lipsa dezvoltării unor veritabile critici, care să adauge argumentelor de principiu invocate şi în faţa primei instanţe, instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt, astfel cum aceasta reiese din probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond, menţionând explicit că în această etapă procesuală nu se mai impune reluarea aspectelor teoretice referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, la eroarea obstacol, la obiectul sau la cauza actului juridic şi la efectele simulaţiei, aspecte care au fost evocate pe larg de către instanţa de fond.

O atare soluţie este justificată prin raportare la împrejurarea că reclamanţii nu au criticat aspectele de ordin teoretic statuate în cauză, ci doar modul în care a fost soluţionată cererea introductivă în raport de condiţiile de validitate ale actului juridic, precum şi de statuarea - printr-o hotărâre anterioară definitivă, a caracterului simulat al raportului juridic dintre părţi, constatând că în raport de aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat reclamanţii nu se mai pot prevala de aceste motive de nulitate ale contractului aparent.

În continuare, instanţa de apel a analizat raţionamentul instanţei de fond cu privire la aspectele invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi reiterate întocmai prin cererea de apel, analiza realizându-se în raport de cadrul obiectiv trasat de părţi, precum şi în contextul absenţei unor critici concrete.

În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticii vizând nemotivarea de către instanţa de apel a hotărârii pe care aceasta a pronunţat-o.

Trecând la analiza criticilor formulate din perspectiva motivului de recurs referitor la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au la bază o înţelegere confuză nu doar a noţiunii de simulaţie, ci şi a efectelor hotărârii anterioare, care a constatat simulaţia contractului de vânzare întocmit de părţi şi caracterul fictiv al acestuia, ori a situaţiei juridice în care se află părţile şi care trebuie dezlegată de instanţe.

În ordinea acestor confuzii, recurenţii au lecturat sentinţa nr. 1251/2022 a Tribunalului Iaşi, dată în simulaţie, în cheia în care ulterior constatării simulaţiei contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâţii în anul 2005 ar fi necesară o acţiune în declararea nulităţii acestuia, pentru a obţine repunerea în situaţia anterioară. Apoi, recurenţii au invocat în susţinerea presupusei nulităţi chestiuni legate de nevalabilitatea consimţământului, obiectului şi cauzei contractului simulat, nereal, totul pentru a obţine o repunere în situaţia anterioară în contradictoriu cu cosimulanţii, deşi miza este recuperarea dreptului de la un terţ subdobânditor.

Ceea ce trebuie spus este că, în cazul simulaţiei prin întocmirea unui contract fictiv, acesta din urmă nu există în realitate, acordul părţilor de a-l simula urmărind doar crearea unei aparenţe a existenţei sale.

Prin urmare, câtă vreme contractul de vânzare fictiv nu există în realitate, iar simulaţia a fost deja recunoscută judecătoreşte, nemaifiind secretă, nu se mai pune problema nulităţii, întrucât nulitatea poate privi doar un contract real, ale cărui condiţii de validitate sunt contestate, iar nu un contract inexistent.

De altminteri, recurenţii insistă în a-şi argumenta cererea invocând motive de nevalabilitate a vânzării - eroarea-obstacol constând în faptul că au considerat că dau bunul cu împrumut şi nu că îi transferă proprietatea; lipsa cauzei decurgând din lipsa contraprestaţiei (preţul); neîndeplinirea cerinţelor legate de obiectul contractului de vânzare - deşi înţelegerea dintre părţi nu a fost aceea a unei vânzări, ci doar aceea de a simula că încheie una, fără ca în realitate să o facă; cu alte cuvinte, convenţia părţilor nu a fost una de vânzare, ci una de simulare a unei vânzări.

Prin urmare, analiza erorii, cauzei ori obiectului s-ar putea, cel mult, referi doar la convenţia simulatorie, pentru că aceasta a reprezentat acordul părţilor, iar nu la cea simulată. Or, din acest punct de vedere, reclamanţii nu s-au aflat în eroare cu privire la faptul că au convenit întocmirea unei vânzări fictive; de asemenea, simulaţia a avut atât o cauză - scopul imediat fiind prefigurarea actului fictiv, iar cel mediat obţinerea unui împrumut bancar care depindea de aparenţa cumpărării bunului de către pârâţii cosimulanţi - cât şi un obiect, constând în simularea unei vânzări.

Revenind şi concluzionând, nu poate fi declarată nulitatea unui act fictiv, pentru că acesta nu există în realitate, pentru a se pune problema verificării valabilităţii lui.

Este adevărat că reclamanţii au recurs la acţiunea în nulitate în vederea obţinerii unei repuneri în situaţia anterioară, înţeleasă ca recunoaştere a calităţii lor de proprietari asupra bunului vândut în mod aparent, dar fictiv, însă acest mijloc este impropriu din punct de vedere juridic scopului urmărit, în condiţiile în care bunul a ajuns, în mod public, în urma unor transferuri succesive de proprietate, în mâna unui terţ subdobânditor, anume intimata-intervenientă.

Fie că s-ar prevala de constatarea judecătorească a caracterului simulat al vânzării, fie că s-ar invoca o anulare a acesteia, dacă prin absurd ar fi admisă acţiunea în nulitate în contradictoriu cu pârâţii cosimulanţi, niciuna dintre aceste soluţii nu e de natură să producă efecte directe asupra situaţiei juridice a terţului subdobânditor, să-i creeze obligaţii şi să recunoască, în dauna acestuia, o revenire a bunului în patrimoniul reclamanţilor. În oricare dintre situaţii, obiectivul recurenţilor-reclamanţi nu poate fi atins în lipsa unei acţiuni îndreptată inclusiv împotriva terţului subdobânditor, care să vizeze fie anularea actelor subsecvente celui simulat, fie punerea în discuţie a dreptului de proprietate (acţiune reală - în revendicare sau în constatare, după cum posesia bunului se află la reclamanţi sau la terţul subdobânditor), fie ambele, întrucât ceea ce trebuie tranşat este problema opozabilităţii sau inopozabilităţii simulaţiei faţă de terţul subdobânditor, chestiune ce depinde de cunoaşterea de către acesta din urmă a caracterului simulat al transferurilor de proprietate anterioare - aspect cu privire la care ar putea deveni relevante relaţiile dintre părţi ori semnificaţia comodatului încheiat între intervenientă şi societatea reclamantă şi care nu pot fi rezolvate în cadrul procesual de faţă.

Prin urmare, constatând că obiecţiile aduse de recurenţi soluţiilor pronunţate de instanţele de fond nu sunt întemeiate, în baza art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-pârâtă H..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. S.R.L., B. şi G. împotriva deciziei civile nr. 397 din 22 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.