Mortgage lien removal and contract resolution quashed and remanded for retrial due to procedural errors in legal qualification

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, la data de 21.12.2021, sub numărul de dosar x/2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată societatea C. - persoană juridică germană, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună (i) rezoluţiunea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/05.06.2002; (ii) restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin radierea ipotecii înscrise în CF nr. x Sf. Gheorghe, nr. top. x şi (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2078/2022 Judecătoria Sfântu Gheorghe a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Covasna.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 53 din 19.01.2024, Tribunalul Covasna, secţia civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu societatea pârâtă C..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1124/Ap din 26 iunie 2024 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 53/19.01.2024 a Tribunalului Covasna, pe care a păstrat-o.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1124/Ap din 26 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au formulat recurs reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, şi, în principal, reţinerea spre soluţionare cu schimbarea în tot a soluţiei, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare. Criticile de recurs au fost subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii au arătat că în mod corect instanţele de fond au reţinut că existenţa ipotecii este indisolubil legată de aceea a dreptului de creanţă pe care îl garantează, iar potrivit art. 1020 şi 1021 din C. civ. de la 1864, condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.

În cauza dedusă judecăţii, dreptul de creanţă nu s-a născut - din culpa exclusivă a societăţii pârâte, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, iar, din lipsă de activitate, societatea D. S.R.L. a fost radiată, motiv pentru care nu se mai poate cere, după 22 de ani de la încheierea contractului principal, obligarea societăţii pârâte de a executa convenţia. Pentru aceste motive, s-ar fi impus ca instanţele fondului să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 din C. civ. de la 1864.

Cu referire la împrejurarea reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia obligaţiile neexecutate de pârâtă au făcut obiectul contractului principal, cu care însă nu a fost învestită instanţa, recurenţii arată că pe de-o parte societatea D. S.R.L. a fost radiată, astfel că nu mai poate promova o acţiune în rezoluţiunea contractului principal, iar aceştia nu sunt parte din contractul principal, astfel că nu s-ar justifica, în persoana lor, calitatea procesuală activă în considerarea respectivului contract.

În ce priveşte reţinerea, prin decizia recurată, a faptului că pe de-o parte nu s-a dovedit că nu a produs efecte contractul principal, motiv pentru care nu se poate reţine că s-ar fi stins ipoteca, iar pe de altă parte că lipsa efectelor juridice constă în aceea că drepturile şi obligaţiile configurate prin act nu s-au născut, recurenţii au procedat la expunerea situaţiei de fapt, respectiv că reclamantul A. a fost administratorul societăţii D. S.R.L., societate care a încheiat contractul comercial din 01.06.2002 cu societatea pârâtă. În baza acestui contract, societatea D. S.R.L. şi-a asumat obligaţia de a livra articole din lemn către societatea pârâtă, însă pentru demararea producţiei societatea pârâtă urma să pună la dispoziţie maşini, scule şi unelte, precum şi finanţare. Ulterior intervenirii contractului, societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile contractuale asumate, astfel că în anul 2013, din cauza lipsei de activitate, societatea D. S.R.L. a fost radiată.

Din acest motiv, nici contractul principal (comercial) şi nici contractul de ipotecă nu au produs efecte niciodată, însă dovada producerii efectelor ar fi trebuit să fi fost adusă de către societatea pârâtă.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1749 din C. civ. de la 1864, în contextul în care se menţionează în mod expres că ipoteca se instituie pentru garantarea bunei execuţii, plata utilajelor, maşinilor, sculelor şi uneltelor puse la dispoziţia societăţii D. S.R.L. de către creditoarea ipotecară.

De asemenea, se mai susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2344 din C. civ. de la 1864 potrivit căruia ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă - ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează. Or, cât timp nu s-a născut dreptul de creanţă, singura sancţiune este rezoluţiunea contractului în condiţiile art. 1020 - 1021 din C. civ. de la 1864.

Recurenţii solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca în temeiul art. 22 din C. proc. civ. să se pună în discuţie o eventuală precizare a acţiunii sub aspectul temeiului de drept pentru care se solicită desfiinţarea ipotecii, în aplicarea dreptului la un proces echitabil. S-a invocat, de asemenea, că practica instanţelor europene sancţionează respingerea unei acţiuni pentru a îndruma reclamantul să utilizeze un alt mijloc procedural, ca fiind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, deoarece prelungeşte nejustificat durata de soluţionare şi generează cheltuieli suplimentare.

Printr-un alt motiv de recurs se arată că în mod greşit a fost stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru prin raportare la valoarea de impozitare a tuturor imobilelor menţionate în certificatul de atestare fiscală, de vreme ce acesta cuprinde şi alte clădiri care nu fac obiectul contractului de ipotecă. Din acest motiv, se invocă o încălcare a art. 31 alin. (3) teza finală, raportat la art. 4 alin. (1) din O.U,G. nr. 80/2013. În acest mod, taxa judiciară de timbru datorată pentru fondul cauzei este de 2.372,2 RON - faţă de cea de 8.549 RON stabilită de instanţă, iar pentru căile de atac, de jumătate din prima valoare. Pentru aceste motive, solicită restituirea taxei judiciare de timbru achitate în plus la fondul cauzei.

5. Apărările formulate în cauză

Societatea intimată C. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele ce vor fi expuse.

Pentru a facilita urmărirea raţionamentului Înaltei Curţi, se apreciază utilă expunerea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de cea de apel, pe baza probatoriului administrat.

Din succesiunea cronologică a actelor juridice analizate de instanţele de fond, reiese că la data de 01.06.2002, între societatea română D. S.R.L., în calitate de vânzător şi societatea germană C., în calitate de cumpărător, a intervenit contractul comercial prin care prima societate s-a obligat să producă în exclusivitate şi să livreze către cea de-a doua, articole din răşinoase şi alte esenţe, în baza comenzilor cumpărătorului.

La data de 05.06.2002, între reclamanţii din prezenta cauză şi societatea germană C. a intervenit contractul de ipotecă autentificat de BNP E. sub nr. x din 05.06.2002, prin care soţii A. şi B. - terţi faţă de cauza obligaţiei garantate -, au constituit în favoarea societăţii germane o ipotecă şi o interdicţie de înstrăinare asupra imobilelor aflate în coproprietatea acestora, situate la adresa din mun. Sfântu-Gheorghe, jud. Covasna, dreptul constituit fiind evaluat de părţi la suma de 100.000 de euro. Cauza obligaţiei garantate o reprezintă, astfel cum reiese neechivoc din contractul de ipotecă, contractul comercial preexistent, intervenit la data de 01.06.2022, respectiv garantarea bunei execuţii, plata utilajelor, maşinilor, sculelor şi uneltelor puse la dispoziţia vânzătorului, precum şi asigurarea finanţării de către cumpărător.

Prin rezoluţia Oficiului Naţional al Registrului Comerţului - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Covasna nr. 1924/17.04.2013 a fost admisă cererea de radiere a societăţii D. S.R.L., cu datele de identificare menţionate în cuprinsul contractului de comercial din data de 01.06.2002.

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat rezoluţiunea contractului de ipotecă şi, prin efectul restabilirii situaţiei anterioare, radierea dreptului de ipotecă din cartea funciară, având în vedere că nici contractul principal şi nici cel de ipotecă nu au produs efecte. Pe de altă parte, din cauza lipsei de activitate, societatea D. S.R.L. a fost radiată.

Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect temeiul juridic incident, precum şi natura juridică a ipotecii - de drept real accesoriu care este indisolubil legat de existenţa dreptului de creanţă -, a respins cererea de chemare în judecată în virtutea principiului disponibilităţii părţilor, cu motivarea că reclamanţii au ales să invoce o instituţie juridică inaplicabilă în cauză - rezoluţiunea contractului de ipotecă -, deşi există o altă cauză de ineficacitate a contractului de ipotecă dintre cele enumerate de art. 1800 C. civ. de la 1864, respectiv prin ajungerea la termen a contractului comercial.

Prin apelul exercitat, reclamanţii au susţinut că de vreme ce dreptul de creanţă nu s-a născut, singura sancţiune care poate interveni este rezoluţiunea contractului. Cu toate acestea, au mai solicitat să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca instanţa să pună în discuţie eventuale precizări ale acţiunii sub aspectul temeiului de drept pentru care se solicită desfiinţarea ipotecii, în aplicarea dreptului la un proces echitabil.

Instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce reclamanţii au solicitat expres rezoluţiunea judiciară a contractului de ipotecă - sancţiune specifică contractului sinalagmatic -, iar contractul de ipotecă în legătură cu care a fost învestită instanţa este unul unilateral, aceasta instituţie juridică nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, instanţa nefiind obligată să pună în discuţie un alt temei al cererii de chemare în judecată decât cel invocat de reclamanţi.

Totodată a mai reţinut instanţa de apel că rezoluţiunea nu este menţionată ca modalitate de stingere a ipotecii pe cale principală, art. 1800 alin. (1) din C. civ. de la 1864, care reglementează cauzele de încetare ale ipotecii, făcând referire numai la rezoluţiunea dreptului de proprietate al constituitorului. Cu referire la considerentul primei instanţe privind stingerea obligaţiei principale prin ajungerea la termen, instanţa de apel a reţinut că nu este unul decisiv, pentru că nu are nicio relevanţă asupra soluţiei pronunţate, faţă de limitele investirii instanţei.

Concluzionând sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că solicitarea reclamanţilor de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa să pună în discuţie un temei juridic care să justifice desfiinţarea ipotecii tinde la transformarea judecătorului în apărătorul reclamanţilor, cu evidenta încălcare a dreptului la un proces echitabil, drept ce implică nepărtinirea şi asigurarea echilibrului procesual al tuturor părţilor litigante.

Prin calea de atac a recursului, reclamanţii au criticat hotărârea recurată inclusiv din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., prin omisiunea instanţelor fondului de a pune în discuţie şi de a califica în mod corect temeiul de drept al acţiunii, critică ce se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl găseşte întemeiat.

Astfel, în raport de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, prin cererea de chemare în judecată reclamantul conturează cadrul procesual atât sub aspectul părţilor, cât şi sub aspectul pretenţiei formulate şi al motivelor care o justifică, instanţa fiind ţinută să statueze doar asupra cererilor formulate.

În ce priveşte obiectul cererii, Înalta Curte reţine că într-adevăr, trebuie să existe o concordanţă între ceea ce se cere şi ceea ce se dă, însă, pentru a nu se restrânge în mod artificial limitele învestirii sale, în măsura în care există dubii ori neconcordanţe între conţinutul cererii introductive şi petitul formulat de către reclamant, instanţa urmează să ceară clarificările necesare, pentru a determina astfel sensul real al demersului judiciar iniţiat.

Înalta Curte observă că între petitul cererii de chemare în judecată, expunerea motivelor pe care se întemeiază pretenţiile reclamanţilor şi temeiul de drept invocat de aceştia în cuprinsul cererii introductive de instanţă există neconcordanţe care, în considerarea rolului activ al judecătorului, ar fi trebuit să fi fost puse în discuţie de către instanţa de fond, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

De asemenea, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol judecătorul este cel care "dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

În cauză nu numai că nu s-a procedat astfel, ci, la rândul său, instanţa de apel a reţinut că solicitarea reclamanţilor de a fi pusă în discuţie concordanţa elementelor cererii de chemare în judecată excedează limitelor rolului activ al judecătorului, aceasta procedând la analiza criticilor din perspectiva instituţiei de drept care a fost indicată prin petitul cererii introductive de instanţă, respectiv a rezoluţiunii.

Înalta Curte reţine că, în examinarea apărărilor formulate în calea de atac, instanţa de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, procedând astfel atât în ce priveşte modalitatea de formulare a petitului, cât şi temeiul de drept invocat şi care se aflau într-o vădită discrepanţă în raport cu motivele de fapt ale cererii.

Astfel cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă, o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părţile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanţei» obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [...]."

Aşadar, din analiza hotărârilor pronunţate în etapele procesuale anterioare reiese că, fără a fi pus în discuţia prealabilă a părţilor natura şi valenţele juridice ale unei astfel de formulări a petitului, instanţele de fond au realizat o analiză a temeiniciei pretenţiei într-un cadru foarte restrictiv, limitat strict la modul în care reclamanţii şi-au intitulat capătul de cerere principal, care a generat şi soluţia capătului de cerere accesoriu.

În considerarea art. 194 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată cuprinde în mod necesar indicarea pretenţiei formulate. Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că judecătorul nu este ţinut de maniera literală prin care partea şi-a intitulat sau definit pretenţia, într-o aplicare strictă a regulii disponibilităţii - evocată de instanţele fondului pentru a justifica interpretarea excesiv de restrictivă a limitelor învestirii - mai mult decât de pretenţia concretă în miza ei substanţială, principiul disponibilităţii implicând concordanţă între ceea ce se cere şi ceea ce se dă, în special din perspectiva conţinutului efectiv şi nu a denumirii date de parte.

Din analiza cererii deduse judecăţii reiese că pretenţia reclamanţilor este de a se constata stingerea contractului de ipotecă ca efect al încetării contractului principal, astfel că s-ar fi impus ca instanţele fondului să pună în discuţie cazul de stingere al ipotecii în raport de situaţia de fapt expusă şi de prevederile art. 1800 din C. civ. de la 1864, iar în considerarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea calificarea juridică exactă a acţiunii cu care a fost învestită instanţa.

Astfel cum s-a reţinut în doctrină, atunci când nu există două obiecte distincte, ci o pretenţie unică, instanţa comite o denegare de dreptate dacă refuză să statueze pentru motivul greşit că ar fi fost sesizată doar cu o anumită formă de încetare, care nu este aplicabilă în cauză, raţionament ce este orientat spre înţelegerea finalităţii reale a cererii, prin raportare la scopul urmărit şi la motivele invocate (Zidaru Gh. -L şi Pop P, Drept procesual civil, Editura Solomon, 2020, p. 14).

Consecinţa modalităţii formaliste de analiză a petitului acţiunii reclamanţilor - atât în etapa fondului, cât şi în cea a apelului - a constat într-o incorectă şi insuficientă stabilire a cadrului procesual obiectiv, generând o deturnare a dreptului de dispoziţie al părţilor, aşa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi a dreptului la un proces echitabil statuat de art. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În consecinţă, în rejudecare, prima instanţă - pentru a nu restrânge artificial limitele învestirii -, urmează să ceară lămuririle necesare, urmând a determina sensul real al demersului judiciar iniţiat de reclamanţi, să procedeze la calificarea juridică a pretenţiei formulate prin cererea introductivă şi să o soluţioneze potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Cu referire la critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2344 din C. civ. potrivit căruia ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează, Înalta Curte reţine că în raport de prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "constituirea, conţinutul şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-au născut", în cauză sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864, astfel cum în mod corect au statuat instanţele fondului. Din acest motiv, Înalta Curte reţine critica din memoriul de recurs ca vizând, în realitate o încălcare a prevederilor art. 1746 şi art. 1800 din C. civ. de la 1864 - dispoziţii care transpun aceleaşi caracteristici ale dreptului de ipotecă.

Înalta Curte nu poate verifica la acest moment procesual o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 1746 şi art. 1800 din C. civ. de la 1864 - critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea soluţiei de casare şi de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a da calificarea juridică a pretenţiilor în raport de situaţia de fapt expusă şi de finalitatea urmărită de către reclamant, ulterior acestui demers instanţele de control judiciar putând verifica corecta aplicare în cauză a acestor dispoziţii de ordin material.

Cu toate acestea, în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, instanţele de fond urmează a avea în vedere caracterele juridice ale ipotecii, astfel cum acestea se desprind din C. civ. de la 1864, cu accent pe natura sa de drept accesoriu, ea fiind constituită pentru a însoţi şi a garanta o obligaţie principală - în cazul de faţă contractul comercial din 01.06.2002. De asemenea, instanţele fondului urmează a avea în vedere inclusiv consecinţa care decurge din caracterul accesoriu al ipotecii, aceea că stingerea creanţei în vederea căreia a fost constituită, conduce, de regulă, şi la stingerea ipotecii, analiză ce urmează a fi realizată în considerarea modurilor de stingere ale ipotecii - pe cale principală ori pe cale accesorie, prevăzute de art. 1800 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte urmează să respingă criticile privind greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 1020 şi art. 1021 din C. civ. de la 1864 vizând condiţia rezolutorie, având în vedere că aceste dispoziţii sunt incidente în cazul contractelor sinalagmatice, or, în cauza dedusă judecăţii, reclamaţii tind să obţină stingerea unui contract de ipotecă, prin intermediul căruia aceştia - având calitatea de constituitori, sunt singurii care şi-au asumat obligaţii, având, deci, natura unui contract unilateral, chiar dacă ipoteca este constituită în favoarea creditorului - în cauza de faţă, societatea germană C., intimata din prezenta cauză.

Înalta Curte urmează să respingă şi criticile privind modul de stabilire în cauză a taxei judiciare de timbru prin raportare la valoarea de impozitare a tuturor imobilelor menţionate în certificatul de atestare fiscală, care cuprinde şi alte clădiri care nu fac obiectul contractului de ipotecă, invocându-se încălcarea art. 31 alin. (3) teza finală, raportat la art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă."

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt definitive hotărârile care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Înalta Curte constată că atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, reclamanţii au formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cereri care au fost soluţionate în acord cu prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013. Fiecare dintre cele două încheieri de soluţionare a cererilor de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pronunţate de instanţele de fond, respectiv încheierea din 07.02.2022 pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe şi încheierea din 10.04.2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, poartă în dispozitiv menţiunea "definitivă".

Drept urmare, întrucât recurenţii tind a supune căii extraordinare de atac a recursului două încheieri prin care a fost soluţionată cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru - în cele două etape procesuale anterioare, hotărâri care, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, sunt definitive, criticile formulate cu privire la acest aspect nu sunt susceptibile de a fi soluţionate pe calea recursului.

Pentru aceste motive, constatând în cauză încălcarea normelor de drept procedural, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat, vor fi casate decizia recurată şi sentinţa nr. 53 din 19.01.2024 a Tribunalului Covasna şi va fi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1124/Ap din 26 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi sentinţa nr. 53 din 19.01.2024 a Tribunalului Covasna şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.