Prison conditions damages claim: nullity of cassation appeal for failure to formulate valid material law criticisms

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/2022 din data de 16.09.2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru condiţii necorespunzătoare de încarcerare aferente executării pedepsei privative de libertate, din intervalul 12.09.2018-08.08.2022, în penitenciarele Poarta Albă, Tulcea şi Giurgiu.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa:

Prin sentinţa civilă nr. 2332 din data de 28.06.2024 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:

Prin decizia civilă nr. 39/C din 10.02.2025, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2332/28.06.2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul civil nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 39/C din 10.02.2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022 a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 27.03.2025, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 5.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A. la data de 06.03.2025, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, procedând la admiterea apelului, modificarea în tot a deciziei primei instanţe, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi cu acordarea cheltuielilor de judecată, invocându-se incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În expunerea motivelor de recurs se arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că în perioada detenţiei nu i-a fost asigurată, cu caracter de continuitate, suprafaţa minimă de 4 m.p./deţinut, când, în realitate, această situaţie a fost permanentă, prezentând în acest sens suprafeţele camerelor în care a fost cazat pe durata încarcerărilor în cadrul celor trei penitenciare.

Cu privire ventilaţia camerelor şi a grupului sanitar, instanţa de apel a reţinut că se realizează natural, grupul sanitar fiind separat de restul camerei, cât şi cu privire la temperatura din timpul iernii, a apei calde, a deratizării şi deparazitării realizate periodic, a prezenţei spaţiilor pentru depozitarea lucrurilor personale, precum şi a mobilierului necesar pentru servirea mesei. Cu privire la aceste aspecte, recurentul arată că nu corespund situaţiei de fapt, întrucât în perioada dedusă judecăţii lipsea intimitatea pentru grupul sanitar, temperaturile în timpul iernii erau de 10-12 grade Celsius, nu exista mobilier care să permită depozitarea bunurilor personale, hrana era necomestibilă, iluminatul inadecvat, apa caldă lipsea în mod curent, spaţiul de plimbare era insuficient, lenjeria era veche, existau şobolani, ploşniţe, păduchi şi gândaci, toate aceste aspecte demonstrând starea improprie a spaţiului de detenţie.

Printr-un motiv distinct de recurs se arată că în mod eronat instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză a art. 249 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu a fost în măsură să realizeze fotografii în perioada în care s-a aflat în spaţiile de detenţie pentru a-şi proba pretenţiile, motiv pentru care a solicitat informaţii de la penitenciarele unde a fost cazat. În acest context, se arată că este fundamental eronată reţinerea instanţei de apel potrivit căreia Administraţia Naţională a Penitenciarelor a efectuat reale demersuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de igienă, iar din probatoriul administrat ar reieşi că reclamantul a beneficiat de condiţii de igienă suficiente şi apte să concretizeze respectarea demnităţii umane, precum şi faptul că suprafaţa de 4 m.p./deţinut nu a fost respectată cu caracter de continuitate. Din probele administrate, constând în adresele de răspuns provenind de la penitenciare, reiese că reclamantul a fost cazat în spaţii considerate ca fiind neconforme pentru o perioadă de cel puţin 1278 de zile.

Mai arată recurentul că în mod eronat a fost înlăturată de către instanţa de apel depoziţia martorului audiat în cauză cu motivarea că nu prezintă relevanţă de vreme ce a fost coleg de cameră cu reclamantul până în 2019 - în perioada pentru care acestuia i s-au considerat 84 de zile executate suplimentar, martorul relatând experienţa personală pentru perioada ulterioară, de vreme ce nu mai era coleg de cameră cu reclamantul. În realitate, arată recurentul, depoziţia martorului este relevantă pentru că reflectă condiţiile existente în cadrul penitenciarului.

Se mai arată că fapta ilicită imputată, reflectată în condiţiile precare de detenţie, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) - (3) şi art. 5 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin OMJ nr. 2772/2017 - aplicabil în cauză rationae temporis. În plus, pentru stabilirea caracterului ilicit al faptei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi standardul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 3 din Convenţie, sens în care au fost expuse citate din mai multe hotărâri ale Curţii.

Cu referire la prejudiciul moral încercat, recurentul solicită ca Înalta Curte să aprecieze asupra acestuia, în considerarea faptului că întinderea şi cuantificarea lui nu poate fi probată, ci, potrivit art. 3 din Convenţia EDO, acesta se prezumă. De asemenea, se arată că este întrunită şi condiţia legăturii de cauzalitate. În continuare se prezintă extrase din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la materia dedusă judecăţii.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată la data de 14.05.2025, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Galaţi - A.J.F.P. Constanţa a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată.

În susţinerea netemeiniciei căii de atac, intimatul a precizat că în mod corect s-a reţinut că nu există faptă ilicită, că reclamantul nu a dovedit faptul că a fost supus unui tratament care să poată fi inclus în categoria relelor tratamente, şi nici împrejurarea că pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie ar fi necesară o despăgubire morală ori materială suplimentară măsurii de reducere a pedepsei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul în raport de excepţia privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine că în noua lege procesual civilă, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente formulate împotriva hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

În acest cadru legal, instanţa de recurs nu poate examina decât acele susţineri ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor enunţate, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de reclamantul A., Înalta Curte observă că partea s-a prevalat doar în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp nu a circumstanţiat în niciun mod criticile sub aspectul încălcării unor norme de drept material, în considerarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Astfel, nemulţumirile recurentului cu privire la soluţia instanţei de apel reprezintă, în concret, veritabile critici de netemeinicie, acesta făcând referire la elementele de fapt ale cauzei şi criticând statuările instanţei de apel cu privire la situaţia de fapt, astfel cum aceasta rezultă din probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond, contestând corectitudinea statuării în ce priveşte condiţiile de detenţie, respectiv perioada în care în care suprafaţa aferentă per deţinut era mai mică de 4 m.p., precum şi aspecte ce ţin de maniera de ventilare a spaţiului de cazare, a deratizării/dezinsecţiei, a temperaturii din interiorul camerelor în timpul iernii, a (in)existenţei unui mobilier adecvat pentru depozitarea lucrurilor personale şi pentru a lua masa, a lipsei intimităţii în camera de toaletă şi a altor astfel de aspecte ce ţin, exclusiv, de situaţia de fapt. Recurentul a apreciat că toate aceste aspecte reprezintă fapta ilicită imputată pârâtului şi demonstrează o lezare a demnităţii umane, motiv pentru care s-ar fi impus acordarea unor daune morale.

Înalta Curte reţine că toate aceste aspecte ţin de reaprecierea materialului probator pentru a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în faţa instanţelor de fond, aspect ce excede cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nici greşita reţinere a incidenţei în cauză a art. 249 C. proc. civ. nu este formulată sub forma unei veritabile critici de recurs, de vreme ce invocarea acesteia este subsumată tot unei împrejurări de fapt, recurentul afirmând imposibilitatea sa de a fi documentat fotografic condiţiile din spaţiile de detenţie. Or, după cum arată chiar recurentul, acesta avea la dispoziţie şi alte mijloace pentru a-şi proba susţinerile, mijloace de probă la care, de altfel, a şi recurs, solicitând informaţii despre condiţiile de detenţie aferente perioadelor în care acesta a fost încarcerat, toate instituţiile formulând adrese de răspuns în legătură cu aspectele solicitate. Aceste adrese au fost avute în vedere de instanţele fondului, dar şi de recurent în motivarea căii de atac a recursului pe care a exercitat-o. Din acest motiv, critica nu este susceptibilă să fie încadrată în punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ca reprezentând o eventuală încălcare a regimului de administrare al probatoriului în cauză. Dimpotrivă, prin critica în care se afirmă inaplicabilitatea acestui articol ce statuează sarcina probei în procesul civil, partea tinde să critice, în fapt, tot aspecte pe care instanţa de apel le-a statuat cu privire la împrejurările de fapt, în considerarea probelor administrate în cauză.

În mod similar, invocarea art. 1 alin. (1) - (3) şi art. 5 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin OMJ nr. 2772/2017 nu se realizează din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste dispoziţii de drept material fiind citate pentru a sublinia cadrul legal naţional care reglementează condiţiile de detenţie, în considerarea cărora, recurentul apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină o altă situaţie de fapt.

Cu referire la înlăturarea probei testimoniale administrate în cauză, susţinerile recurentului nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate - o eventuală încălcare a regimului de administrare a probatoriului - de vreme ce acesta se limitează la a menţiona că, în realitate, această probă avea un caracter util, chiar dacă pentru perioada de referinţă martorul audiat nu a mai ocupat aceeaşi cameră cu reclamantul, mărturia sa fiind acoperitoare pentru condiţiile de detenţie din întreg penitenciarul. Or, aprecierea probatoriului reprezintă apanajul instanţelor de fond, în procesul lor de statuare asupra elementelor de fapt ale cauzei.

Cu referire la invocarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte reţine că acesta devine aplicabil în măsura în care situaţia de fapt reţinută în cauză confirmă o încălcare de natura celei reglementate pe cale convenţională. În cauza de faţă, situaţia premisă nu a fost confirmată, astfel că nu se poate da eficienţă standardului instituit de art. 3 din Convenţie şi nici nu îşi găsesc aplicare dezlegările Curţii EDO din jurisprudenţa invocată de recurent.

Aşadar, deşi a fost indicat ca temei de drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din analiza criticilor formulate reiese că nu există nicio referire la dispoziţii de ordin material, nefiind aşadar indicat niciun text potenţial incident şi nici critici sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză, criticile formulate de recurent prin calea de atac promovată nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 39/C din 10 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 39/C din 10 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.