Civil damages for judicial error: exclusive application of constitutional objective liability over common law tort principles despite mixed legal basis

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 noiembrie 2023 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor materiale în cuantum de 44.987,30 RON, precum şi a daunelor morale, în valoare de 30.000 euro, echivalente în RON la data plăţii, pentru încălcarea dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de 20.000 euro, echivalente în RON la data plăţii, pentru încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţie, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 23 şi 52 din Constituţie, art. 357 C. civ., art. 453 C. proc. civ., şi pe cele ale art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La rândul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, a invocat, prin întâmpinare, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1884 din 17 iulie 2024, Tribunalul Bistriţa - Năsăud, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, invocată de acest pârât. A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligându-l să achite reclamantului suma de 36.913,30 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi suma de 5.000 euro, echivalentă în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la viaţa privată. A respins, ca neîntemeiate, pretenţiile formulate de reclamant cu privire la acordarea despăgubirilor morale, întemeiate pe art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, referitoare la durata nerezonabilă a procesului penal. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.495 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 1884 din 17 iulie 2024, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă au declarat apel reclamantul A., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 368/A din 21 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, împotriva sentinţei nr. 1884/F din 17 iulie 2024 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă.

5. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 368/A din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.

5.1 Recursul reclamantului A.

Prin recursul formulat, reclamantul a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 35 C. proc. civ., a arătat că, în considerarea principiului disponibilităţii, cadrul procesual este cel stabilit de către reclamant, prin prisma obiectului şi a părţilor.

A menţionat că demersul judiciar a fost iniţiat în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi că, deşi prin hotărârea instanţei de fond a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celui dintâi pârât, componenţa cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată nu a fost schimbată.

Prevalându-se de prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat că în apel nu putea fi modificat cadrul procesual, prin înlăturarea de la judecată a unuia dintre părţi, indiferent de soluţia adoptată la fond.

Apreciind că era necesară citarea tuturor părţilor şi soluţionarea apelului în contradictoriu cu acestea, a învederat că, în etapa regularizării în calea ordinară de atac, instanţa a dispus citarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în locul pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, conform rezoluţiei din 12.09.2024. Această eroare a fost semnalată de Parchetul de pe lângă Curtea Apel Cluj, care prin adresa din 06.11.2024, a arătat că i-au fost comunicate apelurile formulate în cauză, cu menţiunea că are obligaţia de a formula întâmpinare, deşi nu are un raport juridic cu părţile litigante, acţiunea civilă fiind formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Recurentul-reclamant a afirmat că, deşi reprezentanţii săi convenţionali au solicitat curţii citarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, la termenul din 21.11.2024, instanţa a revenit asupra măsurii dispuse în etapa regularizării, respingând cererea, pe motiv că sentinţa a rămas definitivă în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Recurentul a subliniat că a atacat hotărârea primei instanţe în integralitate şi că, din această perspectivă se impunea citarea pârâtului şi în etapa procesuală a apelului, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea.

Invocând dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2), precum şi pe cele ale art. 478 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut că hotărârea instanţei de apel ar trebui anulată, întrucât au fost ignorate normele ce privesc obligativitatea citării tuturor părţilor, precum şi cele prin care este prohibită modificarea cadrului procesual în apel, fiind incidentă nulitatea necondiţionată, pentru încălcarea cerinţelor legale extrinseci actului de procedură.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a respins ambele cereri de apel formulate în cauză şi a menţinut hotărârea primei instanţe, încălcând dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi pe cele ale art. 453 C. proc. civ.

Deşi a menţionat că este de acord cu soluţia pronunţată asupra apelului pârâtului Statul Român, a contestat decizia atacată din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prin raportare la durata excesivă a procesului penal, susţinând că instanţa de apel a ignorat esenţa acesteia, anume transpunerea ei în plan obiectiv, precum şi subiectiv şi efectele produse.

Afirmând că un simplu calcul al perioadei în care s-a desfăşurat procesul nu este suficient în analiza acestei critici, a subliniat că un asemenea criteriu reprezintă, de multe ori, un indiciu în privinţa manierei deficitare a instrumentării şi gestionării unui litigiu, de natură să ducă la confirmarea duratei nerezonabile.

În opinia sa, acest aspect nu a fost analizat, deşi este luat în considerare de instanţele europene, reprezentând un etalon în stabilirea duratei îndelungate a procesului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a specificat că în cursul urmăririi penale au existat perioade de timp excesiv de lungi de pasivitate în care nu au fost efectuate acte procedurale (în perioadele 28.07.2012 şi 02.10.2015 - 3 ani, şi 02.10.2015 - 26.02.2016 - 4 luni).

Recurentul-reclamant a susţinut că, deşi majoritatea inculpaţilor au fost identificaţi şi audiaţi la data flagrantului, la 28.07.2012, în cauza penală au fost audiaţi doar 10 martori, din care 4 în anul 2012, iar restul pe parcursul a doi ani, durata urmăririi penale fiind de 5 ani şi jumătate. Totodată, a învederat că, în perioadele 10.12.2012 - 15.01.2016 (3 ani şi 3 luni) şi 15.01.2015 şi 23.05.2017 (1 an şi 4 luni), nu s-a administrat nicio probă.

Având în vedere că o parte dintre faptele care i s-au imputat s-au dovedit a nu fi fost prevăzute de legea penală, a susţinut că exercitarea acţiunii penale s-a făcut în condiţii de nelegalitate.

Cu privire la durata judecăţii, a arătat că, în primă instanţă, aceasta s-a întins pe o perioadă de 3 ani (între 12.07.2018 şi 17.08.2021), deşi cei mai mulţi dintre inculpaţi au uzat de procedura simplificată, care, în cele mai multe cazuri, are o durată estimativă de 1-2 termene.

Ulterior, în intervalul 19.03.2021 - 12.08.2021, timp de 5 luni, a menţionat că s-a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei.

Deşi respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor, prin acordarea unor termene pentru angajarea şi prezentarea apărătorilor aleşi, precum şi asigurarea executării mandatelor de aducere constituie obligaţii ale instanţei penale, a considerat că aceste argumente ale instanţei de apel nu pot fi folosite în prezent, pentru a justifica o durată mai îndelungată a procesului penal, de vreme ce instanţa penală avea obligaţia de a asigura o durată rezonabilă a acestuia.

Referitor la măsura excluderii majoritare a probelor de către instanţa de control judiciar, pe motiv că ar fi fost întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale, a subliniat că a fost dispusă ca urmare a constatării nulităţii absolute a procedeelor probatorii de punere în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică, imputabile organelor de urmărire penală.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat toate aceste aspecte, rezumându-se să justifice generic perioadele îndelungate de pasivitate ale organelor de urmărire penală sau modalitatea defectuoasă în care acestea au instrumentat dosarul, care a fost confirmată prin constatarea nulităţii absolute a probatoriilor.

Făcând referire la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti naţionale în materie, a afirmat că raţionamentul lapidar al instanţei de apel au golit de conţinut prevederile art. 6 din Convenţie.

Legat de aplicarea art. 8 din Convenţie, raportat la încălcarea dreptului la viaţă privată, a susţinut că instanţa de apel a ignorat criteriile avute în vedere de instanţele europene pentru acordarea despăgubirilor aferente, faţă de gradul de lezare a acestui drept.

În acest sens, a susţinut că valoarea despăgubirilor nu a fost stabilită prin raportare la situaţia concretă, relevată de probatoriul administrat, ci printr-o apreciere in abstracto a politicii moderate a instanţei europene cu privire la acordarea de daune morale.

Deşi a pretins că a avut în vedere situaţia personală a recurentului şi că suma de 5.000 euro, acordată cu titlu de daune este proporţională cu suferinţa sa, a afirmat că, în realitate, nu s-a efectuat o reală apreciere a acesteia, fiind reţinută aceeaşi evaluare statistică efectuată de instanţa de fond.

Recurentul a învederat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de fond trebuia să se raporteze la declaraţiile martorilor audiaţi, care au confirmat impactul devastator pe care procesul penal l-a avut asupra vieţii sale.

Aspecte precum faptul că a rămas pe prima treaptă a salarizării, fără posibilitatea de a obţine un venit mai mare, un post mai bun, sporuri etc, i-au afectat starea psihică, producându-i o frustrare continuă pentru faptul că nu şi-a putut planifica viitorul profesional, nefiind de ignorat, în opinia sa, nici prejudiciul de imagine cauzat şi izolarea socială resimţită, precum şi faptul că această situaţie de incertitudine şi nesiguranţă a durat 11 ani.

Deşi, ipotetic, aceste criterii au fost avute în vedere de către instanţa de apel, recurentul a susţinut că nu au fost analizate şi aplicate, aspect ce justifică, în opinia sa, încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţie.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel legat de împărţirea lor în două părţi egale, câte una pentru fiecare dintre pârâţi, nu are suport logic sau juridic, mai ales că s-a constatat că în litigiu figurează un singur pârât.

În viziunea sa, acordarea şi cuantumul cheltuielilor de judecată ar fi trebuit să ţină cont de aspecte precum complexitatea cauzei şi demersurile efectiv realizate de avocat.

5.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud

Prin criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a contestat hotărârea instanţei de apel, sub un prim aspect, din perspectiva modalităţii de soluţionare a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi a Ministerului Finanţelor, care, în opina sa, au primit o dezlegare greşită prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la temeiurile de drept pe care a fost întemeiată.

Referitor la angajarea răspunderii obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi la legitimitatea sa procesuală, a arătat că intervin numai în cazul în care repararea prejudiciului este o consecinţă a unei erori judiciare, întrucât numai pentru o astfel de ipoteză dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie instituie răspunderea sa civilă delictuală.

Având în vedere că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 52 din Constituţie, pe cele ale C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, precum şi pe dispoziţiile art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a apreciat că răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată prin prisma normelor de drept comun, faţă de incidenţa normelor speciale, cu caracter derogatoriu.

Recurentul a precizat că excepţia inadmisibilităţii a fost invocată prin raportare la temeiul juridic al acţiunii civile, introduse ca urmare a soluţiei de achitare pronunţate în dosarul penal în privinţa reclamantului, astfel că răspunderea sa, în cazul erorii judiciare, rezidă în dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi în cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reluate la art. 268 din Legea nr. 303/2022, care reglementează o răspundere specială, derogatorie în această ipoteză de la normele de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

Relativ la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, recurentul a susţinut că este o răspundere specială, ce poate fi atrasă în situaţia privării de libertate ori a restrângerii acestui drept, fiind reglementată la art. 538-539 C. proc. pen.

Totodată, a afirmat, cu privire la răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, că, deşi Legea nr. 303/2022 face referire la această formă de răspundere pentru faptele magistraţilor, nu este de natură să acopere faptele altor participanţi/autorităţi cu care colaborează instanţele.

În ipoteza în care eroarea judiciară a fost cauzată de faptele acestor persoane, a opinat că răspunderea statului va deriva din textul constituţional, şi, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, în detrimentul regulilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, potrivit principiului de drept specialia derogant generalibus.

În caz contrar, a afirmat că s-ar încălca atât principiul antemenţionat, cât şi principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, acţiunea reclamantului fiind, pentru aceste argumente, inadmisibilă.

Referitor la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, s-a prevalat de sancţiunea reglementată la art. 40 alin. (1) C. proc. civ., aplicată în cazul încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile de o persoană care nu are capacitate/calitate procesuală sau interes.

Totodată, a susţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 148 şi art. 194 C. proc. civ. reiese că reclamantul, iniţiator al acţiunii civile, trebuie să justifice, inclusiv, calitatea procesuală pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa, instanţa fiind obligată să verifice, chiar din oficiu, îndeplinirea acestor condiţii obligatorii.

Fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, a apreciat că instanţa trebuie să analize dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Recurentul a arătat că răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de răspundere au fost instituite norme speciale, derogatorii, care au prevalenţă în virtutea principiului "specialia derogant generalibus".

De asemenea, a afirmat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui prejudiciu, în acest caz urmând a se angaja direct răspunderea civilă delictuală a acestora.

A considerat că se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art. 221 şi art. 224 C. civ., precum şi faptul că, faţă de fundamentul juridic al acţiunii civile, trebuia chemată în judecată persoana care a săvârşit fapta ilicită.

Invocând prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., recurentul a afirmat că nu se confirmă identitatea cerută de lege în privinţa raportului juridic dedus judecăţii, astfel că nu poate fi reţinută calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, instanţele de fond şi de apel soluţionând în mod greşit excepţia.

A apreciat că, pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta altuia, respectiv a comitentului, în temeiul art. 1373 alin. (1) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ.. Aşadar, victima prejudiciului trebuia să facă dovada existenţei acestuia, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei prepusului.

Totodată, a considerat că trebuia să se confirme şi existenţa raportului de prepuşenie, iar prepusul să fi săvârşit fapta ilicită în exercitarea atribuţiilor profesionale încredinţate, dovedirea existenţei acestor două condiţii fiind în sarcina victimei prejudiciului.

Din punctul său de vedere, Statul Roman nu poate fi răspunzător, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, întrucât, între stat şi magistraţi nu există raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori pe temeiul răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

6. Apărările formulate

6.1 Prin întâmpinarea depusă la recursul reclamantului, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În esenţă, prin apărările formulate, pârâtul a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

Nefondate au fost apreciate că sunt şi criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauza penală nefiind încălcat principiul celerităţii, durata desfăşurării procesului penal fiind rezonabilă, raportat la complexitatea şi specificul acestuia.

Referitor la cererea reclamantului, de acordare a sumei integrale solicitate prin cererea de chemare în judecată cu titlu de despăgubiri morale, a arătat că se opune acesteia, întrucât achitarea a intervenit în contextul schimbărilor legislative şi a înlăturării din probaţiune a mijloacelor de supraveghere tehnică, corelativ statuărilor Curţii Constituţionale prin deciziile nr. 302/2007, nr. 26/2019 şi nr. 51/2016, iar nu a constatării inexistenţei faptelor penale.

Cât priveşte solicitarea reclamantului privind obligarea sa la plata integrală a cheltuielilor de judecată, a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată în acord cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

6.2 Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurentul-reclamant a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia, afirmând, sub un prim aspect, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile nu este întemeiată, instanţa de apel reţinând corect că prevederile art. 268 din Legea nr. 303/2022 nu sunt incidente cauzei, atragerea răspunderii statului fiind solicitată pentru fapta proprie, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, respectiv pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a menţionat că, în situaţia în care în privinţa sa a fost pronunţată o soluţie de achitare, poate fi reţinută culpa procesuală a acestuia, care a declanşat urmărirea penală, prin reprezentanţii Ministerului Public, o astfel de obligaţie derivând din dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Reclamantul a mai susţinut că există identitate între subiectele raportului juridic litigios, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, fiind debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciului pentru începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi continuarea demersurilor judiciare până la pronunţarea soluţiei de achitare.

Cu privire la cheltuielile judiciare solicitate, a învederat că sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., iar nu norma inserată la alin. (5) al acestui articol, urmărirea penală fiind demarată din oficiu, iar nu la iniţiativa părţii vătămate B. S.A..

Relativ la răspunderea pârâtului pentru încălcarea drepturilor prevăzute la art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a arătat că aceasta este o formă de răspundere directă, obiectivă, pentru fapta proprie, centrată pe calitatea statului de garant al respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin răspunsul la întâmpinarea reclamantului, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor formulate.

7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică din 23 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că ambii recurenţi au criticat decizia instanţei de apel din perspectiva modalităţii de stabilire a cadrului procesual, prin raportare la obiectul cauzei şi a persoanelor obligate în raportul juridic litigios, faţă de care reclamantul a urmărit valorificarea dreptului afirmat prin acţiunea civilă promovată.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii".

Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile este expres reglementată la art. 40 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, în sensul că, în cazul în care instanţa constată lipsa calităţii procesuale, va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate, mijlocul procesual de invocare fiind excepţia, o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Reţinând caracterul imperativ al normei juridice, prin care s-a instituit această condiţie esenţială de exercitare a dreptului la acţiune, precum şi faptul că verificarea modalităţii de stabilire a cadrului procesual este prioritară analizei celorlalte chestiuni litigioase, implicând identificarea corectă a părţilor şi a obiectului cauzei, în vederea stabilirii legalităţii hotărârii atacate, Înalta Curte va da preferinţă examinării motivelor de recurs ce privesc soluţiile pronunţate asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, acestea urmând a fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că vizează aplicarea unei norme de procedură (art. 36 din acest act normativ).

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (...) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 C. proc. civ., cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, precum şi dispoziţiile art. 179 din acelaşi cod, care vizează efectele acesteia.

Potrivit normelor care o reglementează, nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

8.1 Procedând, în acest sens, la examinarea criticii invocate de recurentul-reclamant din perspectiva încălcării principiului disponibilităţii, ca urmare a unei pretinse modificări a cadrului procesual în calea ordinară de atac, prin înlăturarea din judecată a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în contradictoriu cu care solicitase, prin acţiunea civilă promovată, realizarea dreptului afirmat, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi respinsă, ca atare.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 23 şi 52 din Constituţie, precum şi de cele ale art. 1357 C. civ., reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor materiale şi morale pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj s-a apărat, prin întâmpinarea formulată la fond, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, faţă de inexistenţa unui raport juridic obligaţional cu reclamantul şi susţinând că exigenţele dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În argumentarea excepţiei, pârâtul a subliniat că pretenţiile reclamantului implică o analiză a raporturilor juridice dintre unităţile de Parchet, ca structuri organizatorice, şi procurori, care îşi desfăşoară activitatea în baza art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, activitatea procurorului, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, neputând fi confundată cu cea a pârâtului, care rezultă din dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Constituţie.

Prin sentinţa nr. 1884/F din 17 iulie 2024, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea civilă a reclamantului, formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Potrivit lucrărilor dosarului, împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.

Prin apelul formulat, reclamantul a invocat critici care se referă, exclusiv, la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a capetelor de cerere ce au vizat acordarea despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal şi pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi la neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

Deşi este real că în procedura de pregătire a judecăţii apelului, reglementată la art. 475 C. proc. civ., comunicările au fost realizate şi faţă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, această eroare a fost îndreptată prealabil dezbaterilor asupra apelurilor, curtea respingând solicitarea reclamantului cu privire la citarea în cauză a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, reţinând că, prin neatacarea cu apel a soluţiei tribunalului, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, aceasta a rămas definitivă sub acest aspect.

Ca atare, susţinerile recurentului, în sensul atacării în integralitate a hotărârii instanţei de fond, nu pot fi reţinute, de vreme ce în preambulul (practicaua) deciziei recurate a fost consemnată poziţia procesuală a reprezentantului convenţional al reclamantului, care, fiind prezent la judecată, a confirmat, cu ocazia dezbaterilor în apel, că acesta nu a atacat partea din sentinţă referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

În situaţia specifică analizată, în cadrul judecăţii din apel nu se decelează o încălcare a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o schimbare a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, nici a principiului contradictorialităţii, reglementat la art. 14 C. proc. civ., sau a dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 din acelaşi act normativ.

Dimpotrivă, dând prevalenţă acestui din urmă drept, curtea a pronunţat decizia recurată cu respectarea normei procedurale inserate la art. 153 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., reţinând precizările reprezentantului convenţional al reclamantului, în sensul neatacării cu apel a soluţiei instanţei de fond, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, şi consemnând că, din acest motiv, acesta a renunţat să mai susţină cererea de amânare a judecăţii, formulată în vederea citării acestui pârât în calea ordinară de atac.

Ca atare, critica recurentului, ce vizează modalitatea de soluţionare a acestei excepţii de către instanţa de fond, a fost formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio, astfel că o cenzurare aprofundată a acesteia în calea de atac pendinte nu este posibilă.

De vreme ce curtea nu a fost învestită cu soluţionarea unei asemenea critici, o încălcare a principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 477 alin. (1) din cod, instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărârea atacată, apelul având efect devolutiv doar sub acest aspect, prin prisma criticilor invocate prin memoriul de apel.

Constatând că în precedenta judecată nu s-a evidenţiat o încălcare a normelor de procedură analizate, Înalta Curte va respinge solicitarea recurentului-reclamant, de casare în parte a hotărârii recurate şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

8.2 Analizând, prin prisma aceluiaşi caz de nelegalitate, criticile din cadrul recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor prin care a contestat soluţia instanţei de fond, validată în apel, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

În acest sens, instanţa de recurs va avea în vedere particularitatea acţiunii civile deduse judecăţii, care, faţă de obiectul său şi de normele juridice pe care a fost întemeiată, impută o răspundere obiectivă a statului, în calitatea sa de garant al activităţii judecătoreşti, răspundere ce se îndepărtează de la cea de drept comun, subsumată materiei răspunderii civile delictuale, care presupune, pe lângă existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste două elemente, vinovăţia autorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă".

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, care exclude săvârşirea unei fapte culpabile şi, implicit, vinovăţia, fiind fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acest sens, decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

Statul răspunde patrimonial pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie), în baza normelor constituţionale şi a dispoziţiilor legale care stabilesc condiţiile acestei răspunderi,

Astfel, statul răspunde patrimonial pentru repararea prejudiciilor atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară sau atunci când s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, conform art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare începând cu 2018, respectiv art. 268 alin. (4) lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

De asemenea, prin art. 538-539 C. proc. pen. este reglementată procedura reparării prejudiciului pentru pretinsele erori judiciare care au fost săvârşite în procese penale.

În acest cadru normativ, răspunderea directă a statului nu este limitată, aceasta putând fi atrasă şi în cazul erorilor judiciare care pun în discuţie neîndeplinirea de către stat a obligaţiilor asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cu forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă şi al căror garant este.

Ca urmare a ratificării Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a protocoalelor adiţionale la aceasta, Statul Român şi-a asumat obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate, în sarcina sa subzistând răspunderea pentru nesocotirea respectivelor drepturi/libertăţi considerate fundamentale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, potrivit art. 1 din Convenţie, care se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante (legislativă, executivă şi judecătorească), garantarea acestor drepturi este o sarcină ce revine fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Cu privire la această obligaţie a statului, a arătat că implică nu numai respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Legea organică prin care au fost stabilite condiţiile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care, la art. 269 alin. (1) statuează că, "Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune în despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor."

Aceste dispoziţii reprezintă o continuare a reglementărilor art. 96 alin. (1) Legea nr. 303/2004 modificat prin Legea nr. 242/2018 (actualmente abrogată prin actul normativ antemenţionat), care a creat baza legală pentru repararea prejudiciilor suferite de persoanele vătămate ca urmare a unei activităţi judiciare greşite.

De vreme ce singura entitate desemnată expres de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul, în mod corect instanţa de apel a apreciat că se justifică legitimarea procesuală pasivă, respectiv calitatea de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în prezenta cauză, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, repararea prejudiciului realizându-se conform principiilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa specifică, în sensul acordării unei satisfacţii echitabile.

Întemeindu-şi acţiunea nu doar pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1357 C. civ.), dar şi pe cele ale art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ce privesc respectarea drepturilor la un proces echitabil, în componenta duratei rezonabile a procesului penal, precum şi dreptul la respectarea vieţii private, reclamantul urmăreşte în cauza pendinte repararea prejudiciului rezultat din modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, respectiv angajarea răspunderii statului în baza art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea sa de garant al legalităţii activităţii specifice serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

În acest context, raportat şi la normele juridice anterior evocate, se constată că pârâtul Statul Român justifică legitimitate procesuală pasivă în cauză, răspunderea sa nefiind derivată din cea a comitentului pentru prepus, ci existând independent de autoritatea sau persoana care a cauzat vătămarea.

Contrar celor afirmate de recurentul-pârât, curtea de apel a respectat principiul disponibilităţii, reglementat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., statuând judicios calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, respectiv că aceasta se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale le au, de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii.

Aşadar, acest pârât se legitimează procesual în raport de pretenţiile reclamantului, ce vizează dezdăunarea sa morală pentru încălcarea drepturilor fundamentale (depăşirea duratei rezonabile a procesului penal şi încălcarea vieţii private), precum şi a celor ce privesc acordarea despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, aceste cereri fiind indisolubil legate de obligaţia de garanţie a statului.

În sprijinul acestui argument, elocventă este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că dreptul prevăzut la art. 8 este strâns legat de drepturile şi interesele protejate de art. 6 din Convenţie. În timp ce art. 6 prevede garanţia procedurală a accesului la o instanţă, care să stabilească "drepturile şi obligaţiile civile", Curtea a stabilit că cerinţa procedurală de la art. 8 acoperă nu numai procedurile administrative şi judiciare, fiind complementară scopului mai amplu, de asigurare a respectării, printre altele, a vieţii de familie (cauzele McMichael/Golder împotriva Regatului Unit). Totodată, a statuat că diferenţa dintre scopul urmărit de garanţiile prevăzute la art. 6 şi 8 poate să justifice, în funcţie de circumstanţele specifice ale cauzei, examinarea aceleiaşi serii de fapte din perspectiva ambelor articole.

Relevant este şi faptul că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că, în temeiul art. 6 şi al art. 13 din Convenţie şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european, ce constituie blocul de convenţionalitate la care legiuitorul şi instanţele trebuie să se raporteze, statului îi incumbă o răspundere civilă delictuală cu caracter obiectiv pentru încălcarea termenului rezonabil în desfăşurarea procesului penal.

Cu privire la critica prin care recurentul-pârât a afirmat că nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui prejudiciu, în acest caz urmând, în opinia sa să se antreneze răspunderea civilă delictuală a respectivelor persoane, invocând pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 221 şi ale art. 224 alin. (1) C. civ. privind răspunderea subsidiară a statului, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii şi normele juridice invocate în susţinerea ei nu atrag angajarea unei asemenea forme de răspundere, reclamantul neformulând cererea în temeiul răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a raportului de prepuşenie dintre stat şi autorităţile/instituţiile implicate, ci, prevalându-se de o răspundere directă a statului.

Aşadar, trimiterea recurentului-pârât la prevederile art. 221 şi ale art. 224 alin. (1) C. civ. este irelevantă în raport cu natura cauzei şi tratează un regim juridic diferit al răspunderii, care nu poate substitui răspunderea directă, obiectivă, de ordin convenţional, a statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale reclamate.

Totodată, nu poate fi negată calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal.

Cu referire la obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării intervenite în procesul penal, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate expres, art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol, că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare faţă de cel prevăzut de normele procesuale penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, astfel cum reclamantul a susţinut, acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu, fiind finalizată printr-o soluţie de achitare.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndreptăţiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă.

Deşi Statul Român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. pen., acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiunea penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu a fost parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, cât timp are prerogativa şi obligaţia de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea Statului Român nu este subiectivă, ci obiectivă, nefiind necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau a culpei, întrucât se întemeiază pe aceeaşi obligaţie de garanţie, a bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Ca atare, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, deoarece în discuţie, nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală (exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului), ci, exclusiv, respingerea acuzaţiei în materie penală, ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate examinate vor fi respinse ca nefondate, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident, decizia recurată nefiind lovită de nulitate.

8.3 Continuând cu examinarea criticii recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, referitoare la modalitatea de soluţionare a motivului de apel ce a vizat hotărârea tribunalului asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii civile, Înalta Curte constată următoarele:

De principiu, admisibilitatea este un element intrinsec al oricărei cereri adresate instanţei, fiind indisolubil legată de întreaga procedură judiciară ce implică soluţionarea acesteia. Deopotrivă, admisibilitatea vizează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, prin raportare la pretenţia concretă a reclamantului şi la cadrul procesual ales în vederea valorificării acesteia. Legătura dintre dreptul subiectiv şi acţiune se realizează prin intermediul dreptului la acţiune, ca element al dreptului subiectiv civil care permite titularului să recurgă la forţa coercitivă a statului.

În esenţă, argumentele invocate în susţinerea acestui motiv de recurs au fost centrate pe ideea unei greşite soluţionări a litigiului din perspectiva normelor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât susţinând că, faţă de temeiurile juridice indicate de reclamant, de obiectul acţiunii şi de soluţia de achitare pronunţată în procesul penal, sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, precum şi cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reluate la art. 268 din Legea nr. 303/2022, ca urmare a abrogării celei dintâi legi.

Recurentul a mai susţinut că angajarea răspunderii obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, intervine numai în cazul în care repararea prejudiciului decurge din erori judiciare, întrucât, numai pentru astfel de situaţii, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie s-a instituit un asemenea tip de răspundere. Totodată, a afirmat că, atunci când eroarea judiciară provine din faptele magistraţilor, răspunderea statului derivă direct din textul constituţional, şi, ori de câte ori printr-o lege/normă este reglementată o procedură specială, aceasta se aplică prioritar, în detrimentul regulilor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, în caz contrar, fiind încălcate principiile specialia derogant generalibus şi electa una via, non datur recursus ad alteram.

Analizând criticile recurentului pârât prin prisma cazului de casare invocat în susţinerea acestora - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că sunt fondate în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 267 C. proc. pen., art. 453 C. proc. civ., art. 1357 C. civ. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata despăgubirilor materiale, constând în cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal în care a fost investigat, condamnat la o pedeapsă cu executare şi apoi achitat, precum şi a daunelor morale, pentru pretinsa încălcare a drepturilor prevăzute de art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Prin motivele cererii, reclamantul a semnalat săvârşirea unor erori judiciare în cursul procedurii judiciare ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, care ar fi condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în componenta nerespectării duratei rezonabile a procesului penal, precum şi a dreptului la respectarea vieţii private, concretizate în pierderea şansei de a evolua din punct de vedere profesional, din cauza prelungirii stării de incertitudine a situaţiei sale, ce a trenat nejustificat, până la soluţionarea definitivă a procesului penal.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel (nesusceptibile de cenzură în prezenta cale extraordinară de atac, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), împotriva reclamantului a fost începută urmărirea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni în perioada în care era elev al Şcolii de Agenţi de Poliţie "C." din Cluj-Napoca, urmărirea penală formând obiectul dosarului penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

Ca urmare a cercetărilor penale efectuate în acest dosar, în privinţa reclamantului s-a luat măsura punerii la dispoziţie în perioada 9 mai 2016 - 3 iulie 2023. În privinţa sa, s-a constatat că nu au fost luate măsuri privative de libertate.

Prin sentinţa penală nr. 246/12.08.2021, pronunţată dosarul nr. x/2017, Tribunalul Cluj, secţia penală a dispus condamnarea reclamantului la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare cu executare, pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat în formă continuată, fiindu-i interzise, pe o durată de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b), h) şi n) C. pen.

Prin decizia nr. 947/A/2023 pronunţată în acelaşi dosar, în calea de atac a apelului, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a dispus achitarea reclamantului în temeiul prevederilor art. 16 lit. b) şi c) C. proc. pen., în justificarea soluţiei reţinând că soluţia de condamnare a tribunalului a fost întemeiată pe procese-verbale de consemnare, rezultate în urma încuviinţării interceptării, localizării şi înregistrării convorbirilor şi/sau comunicărilor telefonice, respectiv în urma interceptării, localizării şi înregistrării audio şi video a convorbirilor şi a comunicărilor purtate în mediul ambiental, care au fost excluse din materialul probator prin hotărârea intermediară nr. 5/HI/19.01.2023, ca urmare a statuărilor Curţii Constituţionale în deciziile nr. 302/2017, nr. 26/2019 şi nr. 51/2016. Curtea de apel a arătat că nu a valorificat nici procesele-verbale întocmite de organele de poliţie cu ocazia activităţii de prindere în flagrant, întrucât acţiunea a fost organizată în urma exploatării măsurilor de supraveghere tehnică puse în executare de către Serviciul Român de Informaţii, care nu avea calitatea de organ de cercetare penală, în acelaşi sens apreciind şi în privinţa Serviciului Judeţean de Informaţii şi Protecţie Internă, care efectuase transcrierea convorbirilor telefonice.

Examinând cauza prin prisma acestei situaţii de fapt, instanţa de apel a reţinut că, în considerentele deciziei nr. 947/A/2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2017 (decizie definitivă), s-a reţinut că soluţia de achitare, dispusă în privinţa reclamantului, nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (pe considerentul că fapta nu există), pe motiv că înscrisurile depuse la dosar de părţile civile au atestat existenţa faptelor de natură penală pentru care acesta a fost cercetat (acte de sustragere de produse petroliere din vagoanele cisternă ataşate trenurilor care au tranzitat staţia Dej - Triaj), însă schimbările de ordin legislativ şi statuările instanţei constituţionale prin deciziile nr. 302/2017, nr. 26/2019 şi nr. 51/2016, avute în vedere la adoptarea hotărârii intermediare nr. 5/HI/19.01.2023, au condus la imposibilitatea valorificării mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală.

Raportându-se la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori prin decizia nr. 947/A/2023, în susţinerea acţiunii civile, prin care a solicitat despăgubiri morale şi materiale pentru încălcarea drepturilor garantate prin art. 6 şi 8 din Convenţie, reclamantul a afirmat că temeiurile de achitare erau evidente încă din faza de urmărire penală, astfel că de atunci procurorul avea obligaţia de a constata şi a dispune clasarea cauzei, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Totodată, a susţinut că procurorul nu avea prerogativa legală de a dispune începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale, ci era obligat să claseze cauza, în temeiul art. 397 alin. (1) şi art. 309 alin. (2) C. proc. pen., mai ales că prin decizia penală a Curţii de Apel Cluj, antemenţionată, s-a reţinut caracterul nefondat al acuzaţiilor penale formulate în privinţa sa.

În spiritul acestor elemente de fapt, definitorii în stabilirea regimului juridic aplicabil acţiunii civile pendinte, Înalta Curte constată că pretenţiile pecuniare ale reclamantului derivă, sub un prim aspect, din pretinsele erori judiciare săvârşite de procuror în faza de urmărire penală, care, potrivit susţinerilor reclamantului, s-au manifestat pe durata întregii proceduri, conducând la trimiterea sa în judecată şi la condamnarea în primă instanţă la o pedeapsă cu executare, cu toate că, încă de la momentul iniţierii urmăririi penale, existau reale indicii cu privire la faptul că acuzaţiile care i s-au adus nu erau sancţionate de legea penală.

Deşi prin decizia penală definitivă s-a reţinut contrariul, respectiv că înscrisurile depuse la dosar de părţile civile (care nu au fost înlăturate din ansamblul probaţiunii) au atestat existenţa faptelor pentru care reclamantul a fost urmărit şi mai apoi judecat în dosarul penal, Înalta Curte remarcă faptul că, raportat la conţinutul aceleiaşi hotărâri, modalitatea de instrumentare a dosarului penal în faza de urmărire penală s-a axat, cu precădere, pe mijloace de probă în privinţa cărora s-a reţinut că au fost obţinute în mod nelegal, şi asupra cărora Curtea Constituţională se pronunţase, în jurisprudenţa sa, în sensul anulării lor, pentru încălcarea drepturilor participantului în procesul penal.

Fără a nega, aşadar, pretinsa eroare judiciară de care se prevalează reclamantul în scopul obţinerii despăgubirilor solicitate, Înalta Curte constată că, pentru o atare ipoteză, s-a instituit răspunderea obiectivă a statului, în calitatea sa de garant al legalităţii activităţii judiciare.

Referitor la specificitatea erorii judiciare evocate de recurentul-pârât, ca fundament al răspunderii obiective a statului, este necesar a se reţine şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, prin care a fost lămurită sfera de aplicare a noţiunii cuprinse la art. 52 alin. (3) din Constituţie, în materie penală.

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei". Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că noţiunea de "eroare judiciară" presupune "o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate" (paragr. 216 şi 217), iar "o abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară" (paragraful 218).

Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) şi alin. (4) lit. a) şi b), coroborate cu cele ale art. 269 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare atunci când "s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară", respectiv atunci când "s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară".

Conform acestor reglementări, statul nu poate răspunde pentru orice neconformitate procedurală, ci doar pentru abateri incontestabile, concretizate într-o vătămare semnificativă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, neremediată în căile de atac prevăzute de lege.

În acest context normativ, având în vedere stabilirea unor proceduri speciale pentru repararea daunelor suferite prin fapte ilicite calificate ca fiind erori judiciare, prin atragerea răspunderii obiective a statului nu se permite formularea aceloraşi pretenţii la dezdăunare pe calea dreptului comun al răspunderii civile delictuale, conform C. civ., întrucât rezolvarea chestiunii admisibilităţii demersului judiciar nu poate să ignore premisele anterior enunţate.

Prin urmare, este exclusă atragerea unei răspunderi cu caracter obiectiv a statului pentru fapte ce pot intra în conţinutul noţiunii de "eroare judiciară" reţinute prin reglementările legale antemenţionate în alte condiţii de procedură şi de fond decât cele prevăzute expres prin lege, cu atât mai mult a unei răspunderi civile delictuale, angajate conform normelor de drept comun (pentru fapta proprie sau a altuia).

Din această perspectivă, este corectă susţinerea recurentului-pârât, în sensul că dispoziţiile de drept comun din materia răspunderii civile delictuale nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, întrucât, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica prioritar, conform principiului de drept specialia derogant generalibus.

Deşi prin motivele de apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat această chestiune, criticând soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii civile, curtea a nu a primit această apărare, reţinând că statul răspunde, independent de vinovăţie, pentru încălcarea dreptului constituţional şi convenţional la un proces echitabil, precum şi a dreptului la viaţă privată, răspunderea fiind, în acest caz, obiectivă şi nesupusă regulilor răspunderii comitentului pentru prepus.

De asemenea, a considerat că recurgerea reclamantului la dispoziţiile de drept comun permite repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care titularul dreptului înţelege să îşi fundamenteze pretenţiile pe acest temei, statul răspunzând pentru orice acţiune sau inacţiune a unei autorităţi sau a unei persoane care acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale.

În egală măsură, a apreciat că aceste argumente sunt de natură să combată aspectul invocat în apel de către pârât, respectiv încălcarea principiului specialia generalibus derogant, întrucât răspunderea statului este obiectivă şi obligatorie, iar textele legale de care s-a prevalat în susţinerea excepţiei (s.n. art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 268-269 din Legea nr. 303/2022) nu îi înlătură calitatea procesuală pasivă şi nici admisibilitatea acţiunii.

Privitor la răspunderea statului, întemeiată pe prevederile Convenţiei şi ale normelor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, curtea a arătat că are la bază încălcarea obligaţiei statului de a lua toate măsurile necesare, de ordin legislativ şi/sau administrativ, instituţional, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, în materie penală, din perspectiva asigurării soluţionării acestui proces într-un termen rezonabil.

Excluzând, în ipoteza analizată, răspunderea statului din sfera răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, curtea a reţinut că acesta trebuie să suporte consecinţele stingerii acţiunii penale exercitate prin respingerea acuzaţiei penale, în acest caz neimpunându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale clasice, apreciind că este în discuţie un caz de răspundere civilă obiectivă, care presupune condiţii simplificate pentru a fi admisă şi admisibilă.

Înalta Curte constată că, soluţionând litigiul pendinte prin prisma unui asemenea raţionament, raportându-se la dispoziţiile legale din materia răspunderii civile delictuale, curtea a ignorat faptul că pretenţiile pecuniare ale reclamantului au fost solicitate în baza reglementării de la art. 52 alin. (3) din Constituţie, respectiv pentru erorile judiciare survenite ca urmare a încălcării unor drepturi fundamentale, garantate prin Convenţie, legate deci de modalitatea de înfăptuire a actului de justiţie.

În acest punct al analizei, este de menţionat că, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că simpla pronunţare a unei decizii de achitare (indiferent de temeiul juridic, de exemplu "fapta nu există" sau "nu există probe") nu declanşează automat obligaţia statului de a plăti despăgubiri."

În sistemul dreptului intern, statul nu răspunde pentru simplul fapt că a declanşat o anchetă penală, finalizată printr-o soluţie de achitare, întrucât iniţierea şi desfăşurarea unui proces penal sunt obligaţii care îi incumbă, anume de a cerceta faptele penale sesizate, acest disconfort fiind apreciat că reprezintă un risc social pe care cetăţeanul trebuie să îl suporte.

Cu alte cuvinte, nu orice soluţie de achitare impune statului un drept automat la despăgubire, ci doar pentru cele rezultate din încălcări procedurale intens vătămătoare sau pentru privări nelegale de libertate (conform art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, art. 538-539 C. proc. pen., acestea din urmă nefiind incidente în cauză).

Aşadar, soluţia de achitare a reclamantului, întemeiată pe caracterul nejustificat al acuzaţiei, nu reprezintă, prin ea însăşi, un temei al răspunderii obiective a statului.

Reţinând că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile constituţionale prin care s-a instituit răspunderea obiectivă a statului pentru erori judiciare, dar şi pe cele ale art. 1357 C. civ. (care stabileşte temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, ce presupune culpa), în respectarea principiului disponibilităţii, dar şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. (care impune restabilirea calificării şi a actelor deduse judecăţii, precum şi soluţionarea litigiului conform normelor de drept aplicabile), instanţa de apel trebuia să procedeze la examinarea admisibilităţii litigiului prin prisma dispoziţiilor legale speciale, reglementate în cazul acţiunii în dezdăunare, rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Concret, acţiunea reclamantului trebuia analizată, cu prioritate, sub aspectul admisibilităţii, din perspectiva normelor juridice speciale, aplicabile situaţiei sale particulare.

Aşadar, dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul permiterii substituirii, prin voinţa exclusivă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinate de lege, cu una generală, de drept comun, apreciată de acesta ca fiind mai favorabilă.

Nu aceleaşi concluzii pot fi reţinute în ceea ce priveşte analiza instanţei de apel asupra duratei procesului penal, din perspectiva răspunderii obiective a Statului Român.

Sub acest aspect, este de reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante şi consolidate a instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în considerarea garanţiilor necesare desfăşurării unui proces echitabil astfel cum sunt prevăzute în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul răspunde în mod obiectiv pentru încălcarea exigenţelor termenului rezonabil în desfăşurarea procesului penal, în sensul că acesta este liber să adopte măsurile necesare pentru simplificarea procedurilor, să repartizeze în mod just competenţele şi, totodată, să creeze premisele funcţionării normale a organelor judiciare, inclusiv prin dotarea materială şi umană corespunzătoare a parchetelor, a organelor de poliţie judiciară şi, nu în ultimul rând, a instanţelor judecătoreşti (cauza Dobbertin contra Franţei), acest aspect fiind corect reţinut de către instanţele devolutive.

În ceea ce priveşte, însă, criticile concrete referitoare la elementele factuale care au stat la baza analizei efectuate de curtea de apel asupra cererii de acordare a daunelor morale prin raportare la durata procedurii penale şi la imputabilitatea acesteia (cerere respinsă prin hotărârea instanţei de fond, validată în apel), acestea nu se constituie într-o chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., ci reprezintă un aspect de netemeinicie al deciziei recurate, cu un pronunţat caracter cazuistic, care presupune o examinare a circumstanţelor de fapt, lăsată de legiuitor la aprecierea instanţelor de fond.

Cum situaţia litigioasă dedusă judecăţii a fost dezlegată greşit de curtea de apel, în limitele arătate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 cu referire la cele ale art. 497 C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în vederea reevaluării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii civile, prin prisma normelor legale reţinute în considerentele prezentei decizii, aplicabile cauzei, urmând a fi menţinute statuările instanţei de apel referitoare la durata procedurii şi despăgubirile materiale reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal, având în vedere că, pentru acestea din urmă, prin cererile de recurs nu au fost formulate critici.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, împotriva deciziei nr. 368/A din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, împotriva deciziei nr. 368/A din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.