Civil liability of minor and guardian; inadmissibility of cassation appeal for failure to demonstrate legal error rather than factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la 20 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 31.778 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei de 50.000 de euro (echivalente în RON, la data plăţii efective), reprezentând daune morale. În subsidiar, în măsura în care s-ar fi reţinut că minorul B. nu răspunde civil pentru faptele sale, a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 31.778 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei de 50.000 de euro (echivalente în RON, la data plăţii efective), cu titlu de daune morale. În măsura în care s-ar fi constatat că pârâta C. nu răspunde pentru faptele pârâtului B., a solicitat obligarea pârâtului B., în temeiul art. 1368 C. civ., la plata sumei de 31.778 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei de 50.000 de euro (echivalente în RON, la data plăţii efective), constând în daune morale, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 253, art. 1349, art. 1366, art. 1368 şi ale art. 1372 C. civ.

2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea

Prin sentinţa nr. 96 din 30 ianuarie 2024, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B.. A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 26.698 RON, reprezentând despăgubiri materiale, şi a sumei de 20.000 RON, constând în despăgubiri morale. A obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 96 din 30 ianuarie 2024 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă au declarat apel principal pârâţii B. şi C., şi apel incident reclamanta A..

4. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 5053 din 2 decembrie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei nr. 96 din 30 ianuarie 2024 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă. A admis apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat, în parte, sentinţa. A majorat despăgubirile materiale cu suma de 659,36 RON. A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale. A menţinut, în rest, sentinţa apelată.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 5053 din 2 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii B. şi C., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs, au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a procedat la majorarea cuantumului daunelor materiale şi morale.

Recurenţii au învederat că probatoriul administrat nu a relevat efectuarea cu certitudine a investigaţiilor medicale de către intimată, respectiv a intervenţiilor chirurgicale pentru refacerea danturii, pretins afectate în dinamica evenimentelor din 27 decembrie 2021.

Totodată, au contestat cuantumul daunelor morale, stabilit de către curtea de apel la valoarea de 35.000 RON, susţinând că aceasta conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei şi încalcă funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi de contextul social-economic impunându-se menţinerea unui cuantum rezonabil, just şi echitabil al despăgubirilor.

Recurenţii au afirmat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a minorului, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 1366 C. civ., întrucât, la data producerii evenimentului, acesta nu împlinise vârsta de 14 ani.

Corelativ, au menţionat că nici răspunderea pentru faptele acestuia nu poate fi antrenată în persoana recurentei, conform art. 1372 C. civ., întrucât aceasta s-a aflat în imposibilitate de a împiedica acţiunea minorului, nefiind de faţă la momentul producerii evenimentelor din 27 decembrie 2021.

Referitor la fapta minorului, au susţinut că aceasta nu reprezintă o consecinţă a îndeplinirii defectuoase de către recurentă a îndatoririlor părinteşti, minorul acţionând sub imperiul emoţiilor/fricii provocate de agresivitatea animalului de companie al intimatei.

În aceste condiţii, au afirmat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1372 C. civ., recurenta fiind exonerată de răspunderea civilă, dat fiind că nu a putut împiedica acţiunea minorului şi nici producerea faptei prejudiciabile.

Cât priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, au afirmat că acestea nu sunt îndeplinite, faţă de inexistenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente, dispoziţiile art. 1349, art. 1357-1358 şi ale art. 1381-1387 C. civ. nefiind aplicabile.

În acest context, au susţinut că intimata nu a făcut dovada existenţei prejudiciului moral, respectiv că acesta reprezintă o consecinţă a faptelor ilicite ale recurenţilor, deşi persoanei care se considera îndreptăţită la repararea prejudiciului îi revenea această obligaţie procesuală, potrivit principiului actori incumbit probatio.

6. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 10 aprilie 2025, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin care recurenţii tind la reaprecierea probatorului şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, combătând susţinerile recurenţilor, în sensul că nu ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii lor civile delictuale.

7. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică din 23 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare, cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiei de nulitate a recursului, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, din perspectiva neîncadrării motivelor acestuia în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi act normativ.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma excepţiei de nulitate, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (...) lit. d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Art. 487 din acelaşi act normativ stipulează că "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs", iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cuprinsul cererii de recurs a motivelor de nelegalitate.

Conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Termenul de motivare a recursului este un termen legal imperativ, astfel încât sancţiunea nerespectării lui, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., este anularea acestuia.

În reglementarea C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează, exclusiv, un control de legalitate asupra hotărârii atacate.

Motivarea recursului trebuie circumscrisă caracterului specific al acestei căi extraordinare de atac, şi presupune nu doar indicarea unuia dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci şi expunerea unor argumente pertinente, care să opună elemente de nelegalitate ale judecăţii realizate de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

În cauza pendinte, obiectul recursului este decizia nr. 5053 din 2 decembrie 2024, prin care Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal al pârâţilor C. şi B., declarat împotriva sentinţei nr. 96 din 30 ianuarie 2024 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, şi a admis apelul incident formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul majorării despăgubirilor materiale la suma de 659,36 RON, şi a obligării pârâţilor la plata în solidar, către reclamantă, a sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a dispune astfel, cu privire la situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, curtea a reţinut că nu a fost contestată în apel, singurele aspecte invocate de apelanţii-pârâţi în acest sens fiind nerelevante pentru soluţionarea cauzei, întrucât conţineau referiri la obiectul cu care minorul a aruncat spre reclamantă, care i-au provocat acesteia leziunile pentru care a solicitat repararea prejudiciului moral şi material.

Similar instanţei de fond, curtea a constatat că au fost îndeplinite şi dovedite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, examinate, raportat la situaţia de fapt, prin prisma dispoziţiilor art. 1366 alin. (1) (răspunderea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani) şi ale art. 1372 alin. (1) C. civ. (răspunderea celui obligat la supravegherea minorului), reţinându-se că probaţiunea administrată a atestat cu claritate şi certitudine aceste aspecte.

Instanţa de apel a consemnat că apelanţii-pârâţi nu au formulat critici concrete cu privire la sentinţa tribunalului, ci motive generice şi pur teoretice, ce au vizat nedovedirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi care nu au fost raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

De asemenea, a remarcat că apelanta-pârâtă nu a invocat şi nu a dovedit că fapta minorului reprezintă un efect al unei alte cauze faţă de cea privitoare la modalitatea de îndeplinire a îndatoririlor sale părinteşti.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, a reţinut caracterul cert al acestora, apreciind că probele administrate în faţa primei instanţe au atestat efectuarea, de către reclamantă, a investigaţiilor medicale, a intervenţiilor chirurgicale şi a tratamentelor necesare, precum şi plata serviciilor medicale şi a produselor farmaceutice, necesare tratării afecţiunilor suferite ca urmare a loviturii primite la 27 decembrie 2021.

Referitor la daunele morale, curtea a constatat că apelanţii-pârâţi nu au criticat soluţia primei instanţe, prin care s-a acordat reclamantei suma de 20.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale, ci că au fost invocate aspecte teoretice, corelative valorii despăgubirilor solicitate de către reclamantă.

În lipsa unor critici concrete a sentinţei apelate, instanţa de apel a considerat că nu poate efectua o analiză punctuală a hotărârii primei instanţe, astfel încât a procedat la examinarea acesteia prin prisma apelului incident al reclamantei, prin care se contestase cuantumul daunelor morale solicitate şi acordate de instanţa de fond şi se solicitase o majorare a despăgubirilor materiale cu suma de 659,36 RON, reprezentând cheltuieli cu tratamentele şi intervenţiile medicale ulterioare pronunţării sentinţei apelate.

Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs expuse, recurenţii au evocat chestiuni referitoare la probatoriul administrat, care, în opinia lor, nu a relevat, cu certitudine, efectuarea investigaţiilor medicale de către intimată, respectiv a intervenţiilor chirurgicale pentru refacerea danturii, afectate în dinamica faptelor de la 27 decembrie 2021.

De asemenea, recurenţii au combătut şi cuantumul daunelor morale acordate, susţinând că suma de 35.000 RON, stabilită cu acest titlu de către instanţa de apel, conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei, excedând funcţiei reparatorii a răspunderii civile delictuale şi înfrângând caracterul rezonabil al despăgubirilor, raportat la suferinţa reală a persoanei vătămate, la circumstanţele cauzei, dar şi la cele social-economice.

Cât priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, au afirmat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, probatoriul administrat neavând aptitudinea de a dovedi existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre aceste două elemente, considerând că dispoziţiile art. 1357-1358 şi ale art. 1381-1387 C. civ. nu sunt aplicabile.

Similar, au arătat că nici prevederile art. 1372 C. civ. nu sunt incidente în cauză, sancţionarea recurentei neputându-se dispune pe temeiul răspunderii civile delictuale, de vreme ce se decelează o cauză exoneratoare de răspundere, aceasta neputând împiedica producerea faptei minorului, faptă care nu este o consecinţă a îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor părinteşti.

Înalta Curte, raportând motivele de recurs rezumate în cele ce preced la judecata realizată de instanţa de apel prin hotărârea recurată, reţine că acestea nu se pot circumscrie cazurilor de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

O asemenea constatare se impune faţă de faptul că motivele concrete de recurs invocate de către recurenţi nu constituie o reflexie a judecăţii realizate în etapa procesuală anterioară, în care, exclusiv, prin prisma apelului incident al pârâtei, s-a examinat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la dispoziţiile art. 1357 (răspunderea pentru fapta proprie), art. 1366 (răspunderea civilă a minorului), art. 1372 (răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat de fapta unui minor) şi ale art. 1385 C. civ. (întinderea reparaţiei), ci, o repunere în discuţie a situaţiei de fapt stabilite în etapele procesuale anterioare, precum şi o reevaluare a probatoriului administrat, care, din punctul lor de vedere, nu a avut aptitudinea de a demonstra fapta ilicită, existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente esenţiale ale răspunderii civile delictuale.

Deşi recurenţii au subsumat aceste motive de recurs cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., această încadrare formală în drept nu poate declanşa, în prezenta cale de atac, o examinare a modalităţii în care instanţa de apel a aplicat normele legale incidente cauzei la situaţia de fapt dedusă judecăţii, de vreme ce memoriul de recurs nu conţine critici veritabile de recurs, referitoare la considerentele deciziei atacate şi la raţionamentul instanţei de apel, care susţin soluţia adoptată.

De altfel, şi în precedenta cale de atac s-a constatat că apelanţii-pârâţi nu motivaseră corespunzător apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, curtea reţinând că situaţia de fapt stabilită de tribunal nu a fost contestată, iar singurele aspecte invocate de aceste părţi au fost nerelevante pentru soluţionarea cauzei, întrucât se refereau la obiectul cu care minorul a aruncat spre reclamantă, cauzator al leziunilor pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului moral şi material.

În calea de atac pendinte, chiar dacă recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., o indicare formală a acestora sau o aparenţă de motivare a cererii nu poate fi privită ca un recurs motivat, părţile recurente având obligaţia de a expune argumentele concrete, de natură juridică, în raport de care au apreciat că soluţia instanţei de apel este nelegală, formulând critici în legătură cu soluţia pronunţată cu referire la acţiunea în răspundere civilă delictuală cu care reclamata a învestit instanţa de judecată.

Asemenea critici ar fi presupus concomitent cu identificarea explicită a normelor de drept material/procedural încălcate, şi demonstrarea modului în care hotărârea instanţei de apel le încalcă sau reprezintă o greşită aplicare/interpretare a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşadar, argumentele recurenţilor, cu privire la situaţia de fapt şi la probaţiunea administrată nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, aceste aspecte ale judecăţii fiind apanajul instanţei devolutive, conform dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Înalta Curte subliniază că, prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, această sancţiune intervenind, inclusiv, în ipoteza în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte nu a identificat, în cauză, existenţa unor motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (3) din acelaşi act normativ, astfel că excepţia nulităţii invocată de către intimată este întemeiată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 5053 din 2 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 5053 din 2 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.