Appeal on tort damages denied; 50,000 RON moral award affirmed, new evidence inadmissible.

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, Înalta Curte constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 20 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 240.000 RON, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin accidentarea sa în incinta magazinului B. din Piaţa Amzei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 219 alin. (1) şi ale art. 1357 C. civ.

Prin sentinţa nr. 6752 din 7 octombrie 2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1274 din 4 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligând-o pe aceasta la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale, precum şi la plata sumei de 2.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 1274 din 4 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat apel reclamanta A. şi de pârâta B. S.R.L..

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1274 din 4 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea în parte a acesteia, admiterea apelului promovat împotriva sentinţei nr. 1274 din 4 octombrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, schimbarea, în parte, a sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii considerente cu caracter general, care nu corespund motivelor invocate prin cererile de chemare în judecată şi de apel.

Recurenta a contestat aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că, în mod corect a constatat tribunalul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale au fost avute în vedere suferinţele sale fizice şi psihice efective, că acestea nu au presupus vătămări corporale majore, infirmităţi sau urmări mai grave, respectiv că tratarea lor a necesitat un număr relativ redus de zile de îngrijiri medicale, astfel că suma de 50.000 de RON, acordată cu titlu de despăgubire, ar reprezenta o satisfacţie rezonabilă.

Invocând dispoziţiile art. 1385 alin. (4) C. civ., a arătat că, în motivarea soluţiei, instanţa de apel s-a referit, exclusiv, la ipoteza reparării prejudiciilor cauzate prin pierderea unei şanse, însă a făcut abstracţie de prejudiciul viitor, a cărui producere este neîndoielnică, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol.

Prin prisma considerentelor deciziei atacate, recurenta a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv dispoziţiile art. 1349 şi următ., art. 1385 alin. (2), precum şi pe cele ale art. 1391 alin. (1) C. civ.

Totodată, a precizat că a criticat, prin cererea de apel, considerentele hotărârii primei instanţe, prin care s-a constatat în mod greşit că accidentul nu a avut urmări grave şi că, pentru tratarea şi vindecarea leziunilor a avut nevoie de un număr redus de zile de îngrijiri medicale.

Contestând aceste aspecte, recurenta a susţinut că, dimpotrivă, din cauza vătămărilor suferite, capacitatea sa de muncă, precum şi posibilitatea de a-şi desfăşura în mod normal activităţile curente au fost în mod semnificativ afectate/diminuate, de la momentul producerii accidentului având dificultăţi în a-şi găsi un loc stabil de muncă.

În ceea ce priveşte situaţia sa medicală, a arătat că aceasta contrazice aspectele reţinute de instanţele de fond şi de apel, în sensul că îngrijirile medicale care i-au fost asigurate imediat după producerea evenimentului ar fi condus la vindecarea sa.

În realitate, vătămările cauzate au caracter permanent, fizic şi psihic, cele fizice manifestându-se printr-o disfuncţie a piciorului stâng, fără perspectiva vindecării, aspect dovedit prin consultaţiile, investigaţiile, intervenţiile şi tratamentele efectuate şi pe care trebuie să le urmeze în viitor.

Sub aspect probator, raportat la dispoziţiile art. 492 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut că a făcut dovada caracterului permanent al vătămării şi a necesităţii unei intervenţii chirurgicale la genunchiul stâng, prin înscrisul nou depus la dosar, constând în scrisoarea medicală emisă la 11 iulie 2024 de dr. C., medic specialist ortopedie-traumatologie, conform căruia i s-a recomandat efectuarea fizioterapiei şi kinetoterapiei recuperatorii, precum şi a unei programări, în vederea artroplastiei totale de genunchi.

În aceste condiţii, a afirmat că este neîndoielnică manifestarea unui prejudiciu viitor, iar determinarea concretă a cuantumului despăgubirilor se poate realiza, legal şi temeinic, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 1385 alin. (2) C. civ.

În viziunea sa, curtea a analizat caracterul rezonabil al despăgubirii stabilite de prima instanţă doar prin prisma manifestării unui prejudiciu actual şi a făcut abstracţie de situaţia medicală relevată de probaţiunea administrată (înscrisuri şi expertiză medico-legală), anume că protezarea articulaţiei genunchiului stâng reprezintă o intervenţie necesară, chiar dacă numai pentru atenuarea efectelor cauzate de accident.

Pe de altă pate, recurenta a susţinut că instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei fără a aplica dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ., deşi a invocat şi probat situaţia sa familială deosebită, respectiv că este singurul întreţinător al acesteia, precum şi că fiica sa este încadrată în gradul de handicap grav, necesitând asistent personal, conform hotărârii nr. 238 din 21 mai 2018 a Comisiei pentru Protecţia Copilului Sector 1.

În aceste circumstanţe factuale particulare, a considerat că a justificat componenta reparatorie, corespunzătoare ipotezei reglementate de art. 1391 alin. (1) C. civ., care se impune a fi inclusă în cuantumul final al despăgubirilor.

Făcând referire la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., recurenta a apreciat că răspunderea civilă delictuală a intimatei trebuie angajată din perspectiva efectului reparatoriu al prejudiciului moral şi material, dar şi al funcţiei sale preventive şi sancţionatorii, întrucât, numai în această manieră se poate realiza o reparare integrală, echitabilă şi proporţională amplorii faptei ilicite.

De asemenea, a susţinut că intimata nu a efectuat diligenţe în vederea reparării prejudiciului cauzat din culpa sa, contestând, pe durata procesului, gravitatea situaţiei care a condus la vătămarea sa. În plus, a învederat că aceasta nu este beneficiara unui contract de asigurare, care să acopere riscuri de natura celui produs recurentei, atitudinea părţii adverse putând fi reţinută ca şi criteriu pentru determinarea justă a cuantumului despăgubirilor solicitate.

6. Apărările formulate

Intimata B. S.R.L. nu depus întâmpinare.

7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică din 23 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate privesc modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale de către instanţa de apel, care, în opinia recurentei, ar fi ignorat, în procesul de cuantificare a acestora, gravitatea faptei ilicite şi consecinţele suferite ca urmare a producerii accidentului, care au caracter permanent, mecanismul prin care au fost determinate fiind rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 1385, 1391 alin. (1) şi 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., precum şi a evaluării defectuoase a probatoriului administrat şi a circumstanţelor speciale factuale ale cauzei.

Înalta Curte constată că, deşi art. 1385 C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, această reparaţie este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor relative la atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi a prejudiciului, precum şi a vinovăţiei persoanei chemate să răspundă de crearea prejudiciului.

În ipoteza în care se constată îndeplinirea cumulativă a elementelor enunţate, se naşte un raport juridic obligaţional între autorul prejudiciului/persoana instituită prin lege să răspundă de producerea acestuia şi victimă.

Principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat la art. 1385 alin. (1) C. civ., presupune, sub un prim aspect, stabilirea întinderii prejudiciului cert. Prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi aptă de a fi evaluată în prezent. Aşadar, sunt certe toate prejudiciile actuale, respectiv cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor, fiind certe şi prejudiciile viitoare care, deşi încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare.

Examinând considerentele hotărârii recurate prin raportare la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, sub aspect factual şi probatoriu (aspecte ce nu pot fi reevaluate în recurs, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), instanţa de apel a reţinut că accidentul suferit de recurentă s-a produs în incinta unui magazin aparţinând pârâtei, fiind provocat de bunurile aflate sub paza sa (un dulap cu rafturi, necorespunzător ancorat, pe care erau depozitate produse textile), în această ipoteză fiind incidente prevederile art. 1376 alin. (1) C. civ. ("Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa").

Curtea a mai reţinut că niciuna dintre părţi nu a contestat existenţa faptei ilicite, vinovăţia pârâtei şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul reclamat, astfel că, faţă de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1349, 1357 şi 1358 C. civ., care acordă dreptul la dezdăunare părţii vătămate.

În acest cadru procesual, Înalta Curte constată că analiza în calea ordinară de atac s-a axat pe criticile ce au vizat despăgubirile morale acordate de instanţa de fond, care au fost raportate la circumstanţele particulare ale cauzei, concret, la suferinţele fizice şi psihice ale reclamantei şi la gravitatea acestora, la patologia actuală, precum şi la conduita pârâtei.

În aceste coordonate procesuale, curtea a reţinut, pe baza probaţiunii administrate, că în mod corect prima instanţă a avut în vedere, la cuantificarea despăgubirilor morale, suferinţele fizice şi psihice ale reclamantei, precum şi faptul că acestea nu au presus vătămări corporale majore, dat fiind că accidentul nu s-a soldat cu infirmităţi sau urmări mai grave, din cuprinsul certificatului medico-legal depus la dosar reieşind că vindecarea leziunilor a necesitat un număr relativ redus de zile de îngrijiri medicale (14 zile).

Concluzia instanţei de apel s-a întemeiat şi pe raportul de expertiză medico-legală şi pe suplimentul la acesta, pe baza cărora a reţinut că patologia de la nivelul genunchiului stâng reprezintă o consecinţă a modificărilor posttraumatice aferente unui accident rutier în care reclamanta a fost implicată în anul 1994, precum şi a modificărilor degenerative existente, în contextul afecţiunilor endocrine, decompensate de evenimentul traumatic din 1 februarie 2019, în lucrările de specialitate menţionate consemnându-se că nu s-a putut cuantifica, obiectiv-ştiinţific, ponderea leziunilor suferite în cele două accidente în starea generală de sănătate a acesteia.

Referitor la componenţa traumatică în determinismul gonartrozei la nivelul genunchiului stâng, curtea a remarcat că aceasta are o dublă valenţă, rezultată din cele două evenimente. Instanţa de apel a mai reţinut că în suplimentul la raportul de expertiză medico-legală s-a menţionat şi faptul că gonartroza este prezentă la nivelul ambelor articulaţii ale genunchilor, însă este mai severă la nivelul genunchiului stâng, în prezent indicaţia de protezare vizând doar această articulaţie.

Fără a nega suferinţa fizică şi psihică a reclamantei, curtea a notat că problemele sale medicale s-au agravat la piciorul stâng, pe fondul preexistenţei unor afecţiuni, ca urmare a implicării în accidentul rutier din anul 1994, afecţiuni care au cauzat apariţia entorsei la acelaşi picior (stâng), la momentul producerii evenimentului examinat în prezenta cauză.

Curtea a constatat că reclamanta a fost supusă unei intervenţii chirurgicale la genunchiul stâng, pentru leziunile suferite în anul 1994, iar, în timp, dată fiind existenţa altor afecţiuni (endocrine), gonartroza (prezentă la ambele picioare, şi cauzată de vârstă, sex, metabolism, componentă genetică, afecţiuni endocrine şi boli reumatismale), s-a amplificat, devenind mai severă în urma evenimentului produs în magazinul pârâtei.

În acest context al analizei, se constată că instanţa de apel nu a identificat vreo probă utilă care să confirme susţinerile recurentei, în sensul că accidentul din 1 februarie 2019 a avut urmări mai grave faţă de cele relevate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, care să genereze o majorare a despăgubirilor acordate de instanţa de fond.

Dimpotrivă, curtea a remarcat că în calea ordinară de atac, reclamanta nu a adus argumente suplimentare, care să conducă la acordarea integrală a sumei pretinse prin cererea de chemare în judecată, limitându-se a se referi la conduita pârâtei (de negare a gravităţii situaţiei care i-a cauzat vătămarea) şi la inexistenţa unui contract de asigurare încheiat de aceasta, destinat să acopere riscuri pentru evenimente similare celui de faţă.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate identifica aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, astfel că împrejurarea că, în urma examinării probatoriului administrat, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie faţă de cea susţinută de reclamantă (în privinţa cuantumului despăgubirilor morale ce se impuneau a fi acordate prin raportare la prejudiciul reţinut pe baza circumstanţelor factuale prezentate) nu poate reprezenta un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al acesteia în stabilirea situaţiei de fapt a cauzei.

În acest punct al analizei, Înalta Curte remarcă faptul că înscrisurile depuse în probaţiune în calea de atac pendinte, în privinţa cărora recurenta a apreciat că îndeplinesc cerinţa noutăţii, prevăzute de art. 492 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi valorificate în recurs, faţă de teza probatorie invocată coroborat cu faptul că, prin intermediul lor, aceasta tinde să demonstreze aspecte factuale, constatate în urma investigaţiilor medicale efectuate în Italia, în perioada 9-14 octombrie 2025, de natură să susţină pretenţiile de majorare a cuantumului despăgubirilor stabilite.

O asemenea solicitare, ce are legătură cu netemeinicia deciziei atacate şi cu reevaluarea probaţiunii, excedează obiectului recursului, care presupune, exclusiv, examinarea aspectelor de nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile recurentei, privitoare la neacordarea de către instanţa de apel a prejudiciului viitor, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, de vreme ce prevederile art. 1385 alin. (2) C. civ. condiţionează acordarea unei astfel de compensaţii de producerea neîndoielnică a acestuia.

Înalta Curte notează că prejudiciul viitor se referă la o pagubă care nu s-a produs încă, dar a cărei existenţă este certă şi neîndoielnică, fiind susceptibilă de a fi reparată integral, prin acordarea unor despăgubiri, chiar dacă nu este cuantificată expres la momentul producerii faptei ilicite

În vederea evaluării prejudiciului viitor şi aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului, se constată că prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ. stipulează că "Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului", normele evocate referindu-se la pierderea efectiv suferită (damnum emergens), precum şi la câştigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima le-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite, dar nu le-a obţinut din cauza producerii faptei ilicite.

Recurenta a subsumat acestei teze caracterul permanent al vătămării şi necesitatea unei intervenţii chirurgicale, precum şi pierderea unei şanse referitoare la identificarea unui loc stabil de muncă.

În ceea ce priveşte primul aspect, instanţele devolutive au reţinut preexistenţa unor afecţiuni anterioare ale genunchiului care au dus la degradarea articulaţiei, astfel că nu au stabilit o legătură de cauzalitate directă şi nemijlocită între accidentul survenit în 2019 şi o posibilă vătămare permanentă, drept condiţie privind declanşarea răspunderii civile delictuale, apreciind că simpla recomandare, de dată recentă, a unei intervenţii chirurgicale nu este de natură a determina o reevaluare a condiţiei menţionate, ci constituie o măsură de remediere a respectivei afecţiuni. Or, în legătură cu acest aspect, recurenta nu a combătut prin criticile formulate raţionamentul instanţelor de fond întemeiat pe circumstanţele factuale astfel cum au fost reţinute.

Sub aspectul posibilităţii de a munci, se constată că în apel s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada faptului că, din cauza vătămărilor suferite, a avut dificultăţi în identificarea unui loc de muncă, şi nici că, anterior producerii accidentului, desfăşura o activitate remunerată, care să îi confere acest drept la despăgubire.

În lipsa unor asemenea dovezi, se constată că în mod judicios a apreciat curtea de apel că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor corelative pierderii şansei de a găsi un loc de muncă stabil, adaptat nevoilor sale, care să îi confirme susţinerile şi să conducă la acordarea despăgubirilor solicitate pe acest palier.

Pentru a putea obţine repararea acestui prejudiciu afirmat, reclamanta trebuia să demonstreze că a pierdut o şansă reală şi serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, precum şi că, la momentul săvârşirii faptei ilicite, începuse să îşi valorifice şansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment.

În ceea ce priveşte obiectivitatea îndeplinirii şansei, aceasta se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obţinerii sale.

Din acest motiv, sunt lipsite de suport juridic aserţiunile recurentei cu privire la faptul că neidentificarea unui loc de muncă stabil este efectul inerent al accidentului suferit, prejudiciul reclamat fiind, în acest caz, incert şi nereparabil, din moment ce şansa are valoare economică în sine, iar existenţa acesteia, deşi afirmată în cererea de chemare în judecată, nu a fost dovedită.

Totodată, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat pentru pierderea şansei de a-şi găsi un loc de muncă nu a format obiectul prezentei judecăţi, prin acţiunea civilă promovată în cauză reclamanta neformulând o astfel de cerere, ci solicitând, exclusiv, repararea prejudiciului nepatrimonial pentru leziunile fizice şi psihice cauzate în urma accidentului din 1 februarie 2019.

Similar, se constată că reclamanta nu a formulat, prin cererea de chemare în judecată un capăt de cerere prin care să solicite repararea prejudiciului pentru diminuarea vieţii private, o astfel de critică fiind formulată pentru prima dată în recurs, nefiind supusă cenzurii instanţei de apel şi neexistând o pronunţare în calea ordinară de atac asupra acesteia.

Recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv şi care nu presupune o nouă judecată în fond, ci doar un control al hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., judecata fiind limitată la ceea ce s-a dezlegat în calea ordinară de atac a apelului, iar nu la situaţii nereglementate de lege.

Referitor la criticile prin care recurenta a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere, la cuantificarea daunelor morale, aspecte legate de situaţia sa familială, respectiv că aceasta este unicul întreţinător al celor trei copii ai săi, care nu realizează venituri, inclusiv a unei fiice cu dizabilităţi, care necesită îngrijiri speciale, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, faţă de caracterul personal al dreptului la despăgubire, dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ. stipulând în sensul că persoana efectiv vătămată prin fapta ilicită este titularul exclusiv al acestui drept, iar nu alte persoane pentru care repararea prejudiciului nepatrimonial are loc în condiţiile prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol (în caz de deces al victimei), ipoteză ce nu se regăseşte în cauză.

Cât priveşte criticile recurentei, referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o eronată evaluare a cuantumului daunelor morale, faţă de pierderile efectiv suferite prin producerea accidentului şi de consecinţele negative ce s-au răsfrânt asupra stării sale de sănătate, care se degradează continuu, Înalta Curte constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate şi presupun reexaminarea probelor administrate şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, aspecte prohibite în recurs prin dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Totodată, raportat la modalitatea de stabilire a acestora, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1385 C. civ., întrucât a judecat în echitate, stabilind, în raport de valorile lezate şi de proporţia în care acestea au fost atinse, despăgubirile cuvenite recurentei.

Cu privire la ignorarea funcţiei preventive şi sancţionatorii a răspunderii civile, recurenta a subsumat, în recurs, aceleaşi critici deduse judecăţii în apel referitoare la atitudinea pârâtei faţă de fapta ilicită produsă, raportat la lipsa de diligenţă în repararea prejudiciului şi negarea gravităţii acestuia, respectiv la inexistenţa unui contract de asigurare încheiat de aceasta care să acopere riscuri pentru evenimentele similare celui analizat în cauză, care, în opinia sa, ar fi constituit criterii pentru corectă determinare a prejudiciului solicitat. Înalta Curte urmează a valida concluzia instanţei de apel, în sensul că acestea excedează obiectului cauzei, astfel că nu puteau fi apreciate ca fiind relevante la cuantificarea prejudiciului moral solicitat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1391 A din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.