Annulment of secondary land transfer acts: applicability of tabular usucaption under Decree-Law 115/1938 vs. resoluto iure dantis principle

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând supra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 03.02.2014 sub dosar nr. x/2014 reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F. şi G. ca prin hotărâre judecătorească:

- să se constate nulitatea contractului de donaţie autentificat la notarul public H. sub numărul x/1998 şi a încheierii de intabulare nr. x/27 martie 1999 privind imobilul înscris în c.f. x nr. top x casă şi fânaţ în suprafaţă de 5300 mp;

- să se dispună anularea încheierilor de intabulare nr. x din data de 26 martie 1999 în c.f. nr. x Cugir fânaţ în suprafaţă de 6300 mp;

- să se dispună anularea actului de partaj autentificat sub numărul x/1998 întocmit de notarul public H. şi restabilirea de carte funciară anterioară intabulării drepturilor prevăzute în titlul de proprietate x/1996 declarat parţial nul;

- să fie obligaţi pârâţii să recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în c.f. x Cugir nr. top x fânaţ în suprafaţă de 5300 mp şi c.f. nr. x Cugir nr. top x în suprafaţă de 1300 mp şi să le predea în paşnică folosinţă;

- să se dispună unificarea celor două cărţi funciare (c.f. nr. x Cugir şi c.f. nr. x Cugir) într-o singură carte funciară şi un singur corp de avere, cu înscrierea suprafeţei reale a imobilului;

- să fie obligaţi pârâţii I. să demoleze construcţiile de pe imobilul în litigiu iar în cazul în care aceştia refuză, reclamanţii să fie autorizaţi să efectueze aceste demolări pe cheltuiala pârâţilor I.;

- să fie obligat OCPI Alba-Iulia să facă cuvenitele menţiuni în cartea funciară, conform sentinţei după rămânerea definitivă a acesteia;

- să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care se vor opune admiterii acţiunii;

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 09.04.2014 sub dosar nr. x/2014 reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi G. ca prin hotărâre judecătorească:

- să se constate nulitatea absolută parţială a actului de partaj autentificat sub nr. x/23.06.1998 de BNP H. în ceea ce priveşte parcela de teren nr. 1118/2979/2) cu o suprafaţă de 2000 m.p. înscrisă în titlul de proprietate nr. x;

- să se dispună anularea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate asupra acestei parcele înscris cu titlu de partaj iniţial reconstituit în c.f. nr. x Cugir şi nr. top x în suprafaţă de 2000 m.p.;

- să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care se opun admiterii acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Alba Iulia

La termenul din data de 14.01.2015 instanţa a supus dezbaterii excepţia de conexitate invocată de pârâta J., aceasta fiind admisă în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. şi ca atare s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2014 la dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 245 din 2015, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Alba în baza dispoziţiilor art. 95 pct. 1 şi art. 98 alin. (2) C. proc. civ.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Alba

Prin sentinţa civilă nr. 863 din 17 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E. şi F.. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea actelor de intabulare.

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defunctului K. şi B., în calitate de moştenitor al defunctului K., împotriva pârâţilor C., D., E., F., G..

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească în favoarea pârâţilor C. şi D. suma de 3000 RON - cheltuieli judiciare iar în favoarea pârâţilor E. şi F. suma de 1100 RON cheltuieli judiciare.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1449 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 863/17.05.2018 pronunţate de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014.

S-a dispus anularea sentinţei atacate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Alba Iulia.

S-a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 14 ianuarie 2015, pronunţate de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/2014.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2330 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în dosar x/2014, s-a admis recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., F., E. şi J. împotriva deciziei civile nr. 1449 din 24 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

S-a casat decizia recurată, şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 724 din 06 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 863/17.05.2018 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosar nr. x/2014, a fost anulată sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Alba.

A fost respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 14 ianuarie 2015 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. x/2014.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1821 din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii C., F., J. şi E. împotriva deciziei nr. 724 din 6 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

A casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 825 din 07 martie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A. (continuat de moştenitorul B.) şi B. împotriva încheierii civile din data de 14 ianuarie 2015 pronunţate de Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. x/2014.

A admis apelul declarat de reclamanţii A. (continuat de moştenitorul B.) şi B. împotriva sentinţei civile nr. 863/2018 pronunţate de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014.

A anulat în parte sentinţa atacată, sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita anularea actelor de intabulare, al modului de soluţionare a capetelor de cerere din acţiunea principală privind nulitatea absolută parţială a actului de partaj şi a încheierii de intabulare privind imobilul înscris în cartea funciară nr. x nr. top x fânaţ în suprafaţă de 1.300 mp, al obligării pârâţilor de a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui imobil, al acordării cheltuielilor de judecată, precum şi sub aspectul soluţionării acţiunii ce a făcut obiectul dosarului conexat nr. x/2014, şi judecând în fond în aceste limite:

A respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea actelor de intabulare.

A admis în parte acţiunea civilă iniţială şi în tot acţiunea conexată, formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C., J., L. şi L., ultimele două în calitate de moştenitoare ale pârâtului defunct G..

A constatat nulitatea absolută parţială a actului de partaj autentificat sub nr. x/23.06.1998 de BNP H. în ceea ce priveşte parcela de teren nr. 1114 (modificat în 2979/2) fânaţ în suprafaţă de 2.000 mp înscrisă în titlul de proprietate nr. x/22.04.1996, înscrisă în c.f. vechi Cugir nr. top. x.

A dispus anularea încheierilor de intabulare a dreptului de proprietate asupra acestei parcele înscris cu titlu de partaj iniţial reconstituit în c.f. vechi Cugir cu nr. top. x în suprafaţă de 2.000 mp.

A constatat nulitatea absolută parţială a actului de partaj autentificat sub nr. x/23.06.1998 de BNP H. în ceea ce priveşte parcela de teren fânaţ în suprafaţă de 1.300 mp din titlul de proprietate nr. x/22.04.1996, înscrisă în cf vechi Cugir nr. top. x.

A dispus anularea încheierii de intabulare nr. x/26.03.1999 doar în ceea ce priveşte parcela de teren fânaţ în suprafaţă de 1.300 mp înscrisă în c.f. vechi Cugir nr. top. x şi restabilirea situaţiei anterioare.

A obligat pârâtele să recunoască reclamantului B. (în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei reclamante A.) dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în c.f. x Cugir nr. top. x fânaţ în suprafaţă de 1.300 mp şi să îl predea acestuia în paşnică folosinţă.

A obligat OCPI Alba Iulia la efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

A înlăturat dispoziţia de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtelor C., J..

A obligat pârâtele la plata sumei de 945 RON în favoarea reclamantului B. reprezentând cheltuieli de judecată parţiale efectuate la fond.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

A obligat intimatele pârâte la plata sumei de 472,5 RON în favoarea apelantului reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

8. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 825 din 07 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba iulia, secţia I civilă au declarat recurs principal pârâtele J. şi C. şi recurs provocat reclamantul B., în calitate de moştenitor al defuncţilor K. şi A..

8.1. În cuprinsul cererii de recurs principal, recurentele-pârâte J. şi C. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii apelurilor formulate în cauză şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 863/2018 a Tribunalului Alba, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentele-pârâte, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., susţin că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii, cuprinzând şi motive străine de natura cauzei.

Arată recurentele că, prin decizia de casare pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., întrucât actele şi faptele juridice deduse judecăţii au avut loc sub imperiul vechii legi.

Totodată, Înalta Curte ar fi impus instanţei de apel ca, în rejudecare, raportat la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, să aibă în vedere dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căruia "în cazul cînd s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămîne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani".

Or, susţin recurentele că autorul acestora, M. s-a intabulat în cartea funciară asupra imobilului în suprafaţă de 1300 m.p. cât şi asupra suprafeţei de 2.000 m.p. în anul 1999, prin încheierea c.f. nr. x/1999, iar intimaţii A. şi B. ar fi formulat acţiunea în anularea titlului de proprietate nr. x/22.04.1996 în anul 2010, în dosarul nr. x/2010, adică după unsprezece ani de la momentul intabulării, în timp ce acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă în anul 2014.

În raport cu acestea, solicită a se constata că, cel puţin pentru intervalul celor peste unsprezece ani, de la momentul intabulării şi până la solicitarea de anulare a titlului de proprietate, posesia autorului acestora era de bună-credinţă.

Consideră recurentele că, faţă de dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, ale C. proc. civ. de la 1864 - art. 1842 şi ale art. 1895, 1897 şi 1898, precum şi în temeiul deciziei nr. 1/17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa trebuia, din oficiu, să pună în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în dosarul nr. x/2014. Mai mult, această excepţie a fost invocată în prezentul dosar, astfel că se presupune că a fost invocată şi în legătură cu acţiunea din dosarul ce a fost conexat la prezenta cauză.

Recurentele-pârâte arată că înţeleg să invoce, în recurs, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor A. şi B. de a solicita nulitatea/anularea actului de partaj, a încheierilor de intabulare, relativ la parcelele de 1.300 m.p. fânaţ din titlul de proprietate nr. x/22.04.1996, înscrise în c.f. vechi Cugir, nr. top. x şi respectiv de 2.000 m.p din acelaşititlu de proprietate înscrise în c.f. vechi nr. Cugir nr. top. x.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele susţin că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, instanţa de apel încălcând şi dreptul acestora la apărare, nerăspunzând excepţiilor si apărărilor invocate.

Astfel, se arată că au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor de a solicita constatarea nulităţii/anularea actului de partaj, nefiind parte în acesta. Această excepţie a rămas nesoluţionată ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei, în primul ciclu procesual. Consideră că, instanţa de apel, soluţionând pentru prima dată fondul cauzei, obiect al cererii conexate, trebuia să aibă în vedere excepţia invocată şi să procedeze la soluţionarea acesteia. Sub acest aspect, se invocă cu titlu de jurisprudenţă decizia nr. 742 din 26 februarie 2013, pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Totodată, instanţa de apel nu a analizat sub nicio formă apărarea invocată la fond, prin care au susţinut că reclamanţii intimaţi A. şi B. nu justifică niciun drept relativ la imobilul în suprafaţă de 2.000 m.p. amplasat la punctul de hotar "Râul Mic" înscris în titlul de proprietate nr. 7122/1404.

De asemenea, instanţa de apel trebuia să ia în considerare şi apărările acestora în sensul că, în speţă, este vorba despre anularea/nulitatea unor acte autentice, care au valoare juridică până la declararea acestora ca fiind false.

Or, în cauză, nu s-au invocat de către reclamanţi temeiuri de drept ce ar justifica nulitatea actelor autentice, simpla susţinere în sensul că aceste acte ar fi subsecvente titlului de proprietate emis în favoarea autorului acestora, după o perioadă de 15 ani de la intabulare, respectiv 18 ani de la eliberarea titlului de proprietate şi întocmirea acestor acte, este absurdă, în condiţiile în care reclamanţii au stat în pasivitate, inclusiv în momentul în care, pe terenul pe care îl pretind, intimaţii E. şi F. au edificat o construcţie amplă.

În fine, se mai critică şi decizia instanţei de apel de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată. În condiţiile în care acţiunea a fost admisă doar în parte, consideră că nu puteau fi obligate la plata acestor cheltuieli, în integralitate.

8.2. În cuprinsul cererii de recurs provocat, recurentul-reclamant B., în calitate de moştenitor al defuncţilor K. şi A., solicită admiterea recursului provocat, casarea în parte a deciziei civile recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului cu consecinţa admiterii acţiunii civile formulate în cauză. Totodată, solicită obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt din dosar, recurentul-reclamant susţine că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind dată şi cu încălcarea esenţială a legii.

Astfel, arată că antecesorul intimatelor şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu în baza Titlului de proprietate nr. x din 22 aprilie 1996. Iniţial imobilele au fost înscrise în c.f. x Cugir nr. ord. A+l nr. top x fânaţ în suprafaţa totală de 6600 mp.

Titlul de proprietate nr. x pe numele antecesorului acestuia a fost emis la data de 24.05.1995.

Se arată că, în anul 2007, acesta a promovat o acţiune prin care a solicitat constatarea nulităţii parţiale a titlului de proprietate emis pe numele antecesorului intimatelor, M., iar prin decizia civilă nr. 39 din data de 20 ianuarie 2012 a Tribunalului Alba, pronunţată în dosarul nr. x/2010, în urma comparării celor doua titluri de proprietate, s-a constatat nulitatea abolută parţială în ce priveşte parcelele cu număr cadastral nou x (modificata 2973) în suprafaţă de 6600 mp, identică cu imobilul revendicat prin prezenta acţiune, şi parcela cu numărul cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafaţă de 2000 mp.

Până la data promovării acţiunii de fond funciar, intimaţii au avut posesia unei părţi din imobil, lucrând terenul şi cosind iarba, acest aspect fiind constatat de către instanţa de recurs, cu autoritate de lucru judecat.

Se arată că intimatul E. cunoştea că imobilul ce a făcut obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. x din data de 01.07.1998 al BNP H. aparţinea reclamanţilor A. şi B., aspect care ar reieşi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Faptul că intimaţii au cunoscut situaţia juridică reală a imobilului, chiar prin contractul de donaţie recurentul E. specificând că înţelege să dobândească imobilul pe riscul său, admiţând faptul ca acesta nu ar fi aparţinut de drept donatorului, face dovada relei-credinţe.

Recurentul susţine că înscrierea antecesorului intimatelor C. şi D. în Cartea funciară, fiind făcută în baza unui act declarat nul prin hotărâre judecătoreasca, atrage nulitatea şi a actelor translative de proprietate, respectiv partajul voluntar, contractul de donaţie făcut în favoarea intimaţilor E. şi F., precum şi a încheierilor de intabulare.

Totodată, fiind vorba despre o acţiune în revendicare imobiliara, aceasta are caracter imprescriptibil, iar nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, neputând fi acoperită prin confirmare.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului său la acţiune, susţine că momentul de început al acesteia este data de 20 ianuarie 2012, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 39/2012. Numai începând cu această dată consideră că putea demara o procedură judiciară, deoarece de la acest moment dreptul de proprietate asupa imobilului a fost consolidat prin decizia civilă prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate în baza căruia intimaţii şi-au înscris în CF dreptul de proprietate.

Cu privire la dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, consideră că acestea nu sunt aplicabile speţei, în condiţiile în care contractul de donaţie a fost incheiat la 01 iulie 1998, fiind rectificat la 05 iunie 2000, iar presupusa posesie paşnică s-a produs după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, ceea ce face aplicabil acest din urmă act normativ.

Conchizând, având în vedere aspectele invocate, consideră recurentul că prezumţia de bună-credinţă ce operează în favoarea intimaţilor E. şi F. a fost răsturnată, aspect ce influenţează şi termenul de la care excepţia dreptului material la acţiune începe sa curgă.

9. Apărările formulate în cauză

Recursurile declarate în cauză au fost comunicate reciproc între recurenţi şi celorlalţi intimaţi la 20 septembrie 2024 şi, respectiv 28 octombrie 2024, dovezile de primire fiind la dosarul de recurs.

La 08 şi la 21 octombrie 2024, intimatul-reclamant B. a formulat întâmpinări la recursul principal, prin care solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Cele două întâmpinări au fost comunicate părţilor la 28 octombrie 2024, conform dovezilor aflate la dosar, fiind formulat răspuns la întâmpinări de către pârâtele J. şi C..

Totodată, la 05 noiembrie 2024, intimatele-pârâte J. şi C. au formulat întâmpinare la recursul provocat, prin care solicită să se constate, în principal, nulitatea acestuia iar, în subsidiar, să se dispună respingerea acestuia, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la 12 şi 18 noiembrie 2024, astfel cum reiese din dovezile de la dosar, fiind formulat răspuns la această întâmpinare de către pârâţii E. şi F..

10. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 02 august 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie.

Prin rezoluţia de primire din data de 09 septembrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute la art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului provocat, invocată de intimatele J. şi C. prin întâmpinare, şi a admis în principiu ambele recursuri, fixând termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.1. Recursul principal declarat de recurentele-pârâte J. şi C.

Înalta Curte reţine că, prin motivele de recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, menţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea apelurilor, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a sentinţei civile nr. 863/2018 a Tribunalului Alba, prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Susţin recurentele-pârâte că, în raport cu data intabulării în cartea funciară nr. x Cugir a imobilului în suprafaţă de 1300 mp, cât şi a suprafeţei de 2000 mp, prin încheierea c.f. nr. x/1999, formularea acţiunii în anularea titlului de proprietate nr. x/22.04.1996, în anul 2010, s-a realizat cu depăşirea termenului de prescripţie de 10 ani, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938.

Prioritar, în privinţa primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susţinerile vizând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, se subsumează motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu şi din perspectiva pct. 7 al aceluiaşi text legal, aşa cum s-a indicat prin cererea de recurs.

Aşadar, prin această primă critică, recurentele-pârâte tind la casarea deciziei atacate, susţinând că pretenţiile reclamanţilor au fost analizate, în mod greşit, pe fond, existând un impediment în verificarea temeiniciei acestora, acţiunea în anulare fiind formulată cu depăşirea termenului de 10 ani prevăzut prin dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Critica nu este fondată.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată iniţial, în faţa primei instanţe, de pârâţii E. şi F. (şi, pentru prima dată, în recurs, de pârâtele J. şi C.) prin raportare la dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, a statuat Înalta Curte, prin decizia nr. 1821 din 11 octombrie 2022, pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, în sensul că prin art. 27 din acest act normativ se reglementează condiţiile pentru dobândirea unui drept de proprietate, iar nu unul de stingere/împiedicare a recunoaşterii acestuia.

Aşadar, aşa cum în mod corect a constatat instanţa de rejudecare, prin decizia atacată, termenul de 10 ani de prescripţie la care se referă art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 are efect achizitiv, iar nu extinctiv, astfel cum însuşi reprezentantul convenţional al recurentelor-pârâte a confirmat, interpelat fiind cu privire la acest aspect la momentul susţinerii concluziilor orale asupra recursului promovat în numele părţilor pe care le reprezintă.

În timp ce prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, sancţionând titularul acţiunii pentru lipsa sa de diligenţă, care nu a solicitat anularea actului în termenul defipt de lege, prescripţia achizitivă (sau uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a drepturilor reale, prin posesia prelungită a bunului în timpul anume prevăzut de lege, sancţionând pasivitatea proprietarului originar, care nu a manifestat diligenţă în exercitarea unor acte de posesie asupra bunului care îi aparţinea.

Înalta Curte relevă că, potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă drepturile reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani.

Articolul 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 a introdus în legislaţia pozitivă un caz nou de uzucapiune, prin această normă reglementându-se faptul că titularul unui drept real înscris fără cauză legală va deveni titular legal, dacă a posedat cu bună-credinţă, timp de 10 ani. În acest caz, nu se cere să existe vreun just titlu, căci uzucapiunea prevăzută de acest text de lege, întemeiată pe aparenţa creată prin intabulare, şi necontestată vreme îndelungată, are aplicare chiar şi în cazul în care lipseşte justa cauză.

Observă Înalta Curte că, prin art. 6 din Legea nr. 241/1947, dispoziţiile art. 27 şi 28 din Decretul nr. 115/1938 au fost completate cu dispoziţia potrivit căreia posesiunea trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de C. civ., respectiv să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi exercitată sub nume de proprietar.

Reiese, astfel, că dispoziţiile C. civ. nu le exclud pe cele ale art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, neexcluzându-se reciproc, ambele fiind în vigoare şi putând fi aplicate la situaţii diferite.

Astfel, văzând că termenul de 10 ani cuprins în conţinutul Decretului-lege nr. 115/1938 reprezintă perioada de timp în care pârâţii trebuiau să exercite posesia asupra imobilului în litigiu, pentru a li se recunoaşte calitatea de proprietari asupra acestuia, invocarea aspectului potrivit căruia acţiunea introductivă de instanţă ar fi fost formulată cu depăşirea acestui termen de 10 ani de către reclamanţi, este străină de natura pricinii şi nu poate produce efectele juridice pretinse de recurentele-pârâte.

Mai mult, Înalta Curte observă că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată de recurentele-pârâte J. şi C. pentru prima dată în recurs, însă nu în temeiul Decretului nr. 167/1958 (legea veche), care ar fi permis, într-adevăr, formularea unei atare apărări în orice fază a procesului, ci strict prin raportare la dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 coroborate cu art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dispoziţii care, aşa cum s-a arătat anterior, reglementează un caz de prescripţie achizitivă.

Or, recurentele-pârâte nu au formulat apărări de fond şi nici o cerere reconvenţională în faţa primei instanţe prin care să solicite constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea reglementată de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, la acest moment procesual fiind inadmisibilă o eventuală cerere în constatarea dobândirii dreptului acestora de proprietate asupra parcelelor înscrise în c.f. nr. x Cugir nr. top x fânaţ în suprafaţă de 1300 mp, respectiv în c.f. nr. x Cugir nr. top x în suprafaţă de 2000 mp, prin uzucapiuna reglementată în condiţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Aceleaşi aspecte au fost constatate şi de către instanţa de apel, care a reţinut că, în ceea ce priveşte prescripţia reglementată prin art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, aceasta reprezintă o veritabilă apărare de fond, de natură a paraliza acţiunea reclamanţilor, nefiind vorba despre o prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ci despre prescripţia achizitivă (uzucapiunea tabulară), care nu a fost invocată în mod eficient în cauză, prin întâmpinare ori prin formularea unei cereri reconvenţionale, de pârâtele J. şi C.. Invocarea incidenţei acestor dispoziţii legale doar prin concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe a fondului, ulterior închiderii dezbaterilor, deci cu încălcarea art. 205 şi 209 C. proc. civ., conduce la aplicarea sancţiunii decăderii, în conformitate cu art. 208 alin. (2) coroborat cu art. 209 alin. (4) din acelaşi cod.

Luând act de modalitatea ineficientă prin care pârâtele în discuţie au invocat incidenţa, în ceea ce le priveşte, a dispoziţiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, luând act că, în ipoteza anulării titlului de proprietate al autorului acestora, M., se impune şi anularea actelor subsecvente, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada încadrării în vreuna dintre situaţiile de excepţie de la aplicarea acestei reguli (existenţa bunei-credinţe a subdobânditorului, necesitatea respectării principiului securităţii şi stabilităţii juridice).

Faţă de acestea, şi observând că aspectele relative la neîndeplinirea condiţiei bunei-credinţe nu au fost criticate prin motivele de recurs, argumentaţia instanţei de apel, din această perspectivă, a neîncadrării în vreuna dintre situaţiile de excepţie în care principiul anulării actului subsecvent nu s-ar putea aplica, rămâne definitiv valabilă.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se critică omisiunea analizării excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată în faţa primei instanţe a fondului, precum şi susţinerile acestora în sensul lipsei interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii în anularea actului de partaj inclusiv în privinţa imobilului în suprafaţă de 2.000 m.p. amplasat la punctul de hotar "Râul Mic" înscris în titlul de proprietate nr. x, câtă vreme nu deţin un drept asupra acestuia.

Critica, deşi susceptibilă de a fi analizată din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., argumentele invocate fiind în sensul insuficientei motivări a hotărârii, nu este nici aceasta fondată.

Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, contrar susţinerilor din recurs, şi-a găsit dezlegarea prin sentinţa civilă nr. 863 din 17 mai 2018 a Tribunalului Alba, care, la pagina 2 ultim paragraf şi continuând la pagina 3 a respins această excepţie, reţinând că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar interesul în promovarea respectivelor cereri există.

Aşadar, în condiţiile în care soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active nu a fost atacată cu apel de către părţi, instanţa de rejudecare nu avea a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe a fondului decât în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel formulată de reclamanţii A. şi B., cu respectarea principiului devoluţiunii reglementat prin art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, prin aceeaşi hotărâre pronunţată de prima instanţă a fondului s-a reţinut că, la data de 24 mai 1995, a fost emis titlul de proprietate nr. x, în favoarea antecesorului reclamanţilor, K., pentru suprafaţa de 3.9400 mp în care era inclusă şi parcela cu nr. cadastral x în suprafaţă de 2800 mp în zona numită "Rîul Mic", parcela reconstituită antecesorilor reclamanţilor fiind inclusă şi în titlul de proprietate al antecesorului pârâtelor C., D.. Aceeaşi instanţă a mai reţinut că, prin decizia civilă nr. 29/2012 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar civil nr. x/2010, s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate 7122/1403 în ce priveşte parcela în discuţie, identificată sub nr. cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafaţă de 2000 mp. Or, sub aceste aspecte nu a fost exercitată calea de atac a apelului, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Aşadar, prima instanţă a fondului a constatat deţinerea de către reclamanţi a unui drept de proprietate inclusiv asupra imobilului în suprafaţă de 2.000 m.p. amplasat la punctul de hotar "Râul Mic", înscris în titlul de proprietate nr. x Or, nici împotriva acestor considerente din sentinţa civilă nr. 863 din 17 mai 2018 a Tribunalului Alba pârâtele J. şi C. nu au declarat apel, sens în care instanţa de rejudecare nu a fost legal învestită cu analiza unei atare apărări.

Mai mult, viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind susceptibilă de anulare, prin prisma acestui motiv de recurs, în următoarele situaţii: dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc; când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, recurentele susţin că instanţa de apel nu a răspuns acestor apărări invocate în faţa primei instanţe, făcând, însă, abstracţie de limitele în care instanţa de apel a fost ţinută să procedeze la rejudecarea pricinii.

Drept urmare, văzând că instanţa de apel a reţinut aceleaşi aspecte constatate şi de prima instanţă, anume că, prin decizia civilă nr. 39/2012 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010 s-a admis acţiunea reclamanţilor A. şi B. şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba în favoarea pârâţilor M. şi G., în ceea ce priveşte parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2973) în suprafaţă de 6.600 mp şi parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafaţă de 2.000 mp, reţinându-se, în esenţă, că parcelele arătate din titlurile de proprietate eliberate părţilor se suprapun, iar în urma comparării titlurilor, este preferabil cel al reclamanţilor A. şi B., este nefondată critica recurentelor-pârâte în sensul că hotărârea atacată ar fi nemotivată sub acest aspect.

Înalta Curte subliniază şi faptul că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument circumscris uneia şi aceleiaşi critici, ori nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Alba-Iulia nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Instanţa de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul reclamanţilor urmează să fie primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, reţinând şi cele dispuse de instanţa de casare, prin deciziile nr. 2330 din 11 noiembrie 2020 şi nr. 1821 din 11 octombrie 2022, instanţa de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părţile litigante, el însuşi fiind ţinut să respecte acest principii, şi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru anularea actelor subsecvente încheiate de pârâţi, urmare a anulării titlului antecesorului acestora.

Or, în speţă, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispoziţiile legale de drept material şi procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, iar cererea de chemare în judecată se impunea a fi admisă, şi în ce limite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge şi motivul de recurs formulat din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În fine, cât priveşte ultima critică, vizând obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în integralitate, deşi acţiunea fost admisă doar în parte, aceasta urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., în situaţia în care au fost formulate mai multe capete de cerere şi numai o parte dintre acestea au fost admise, instanţa va stabili măsura în care fiecare dintre părţi va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parţial cheltuielile efectuate, în limita pretenţiilor admise.

Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează doar în privinţa taxei judiciare de timbru, în sensul că, deşi plătită la valoarea pretenţiilor formulate iniţial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenţii. Or, observând conţinutul deciziei atacate, pârâtele au fost obligate la plata unor cheltuieli de judecată parţiale, aferente atât judecăţii efectuate la fond, cât şi în apel, fiind stabilită, aşadar, taxa judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise.

În privinţa onorariului de avocat/expert, admiterea în parte a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea sa, întrucât, indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.

Prin urmare, văzând că instanţa de apel a redus cheltuielile de judecată constând în taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise, iar alte categorii de cheltuieli de judecată nu au fost puse în sarcina recurentelor-pârâte, urmează a fi respins şi acest motiv de recurs, ca nefondat, fiind corect aplicate normele procesuale referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care a pierdut procesul, în limitele pretenţiilor care au fost admise.

În consecinţă, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurentele-pârâte nu justifică casarea deciziei instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentele J. şi C. împotriva deciziei civile nr. 825 din 07 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

II.2. Recursul provocat declarat de recurentul-reclamant B., în calitate de moştenitor al defuncţilor K. şi A.

Prin recursul formulat, reclamantul B. critică dispoziţia instanţei de apel prin care s-a respins cererea în anularea contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1998 de NP H., prin care M. a donat intimatului-pârât E. parcela de teren nr. 1116/1 în suprafaţă de 5300 mp. Susţine recurentul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut buna-credintă a intimatului E., care ar fi cunoscut situaţia juridică a imobilului ce a făcut obiectul contractului de donaţie, astfel cum acest aspect reiese din probatoriul administrat în cauză - declaraţiile de martori şi menţiunile din cuprinsul actului de donaţie.

Critica nu poate fi primită, în fapt, prin aceasta tinzându-se la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză şi la restabilirea unei situaţii de fapt, aceea referitoare la buna-credinţă a donatarului.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În speţă, verificând considerentele instanţei de apel, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de aplicare a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, se constată că instanţa a reţinut corect cronologia faptelor şi preferabilitatea titlului reclamantului asupra imobilului în litigiu, însă a apreciat că în privinţa actului de donaţie nu se poate dispune desfiinţarea subsecventă a acestuia, ca urmare a anulării titlului primar, în condiţiile în care prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată în privinţa intimaţilor E. şi F..

Astfel, instanţa de apel a stabilit că, prin titlul de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2 ha 9000 mp în favoarea numiţilor M. şi G., inclusiv asupra parcelelor cu nr. 2973/1 (rectificată din nr. 1116) în suprafaţă de 6.600 mp şi nr. 2979/2 (rectificată din nr. 1114) în suprafaţă de 2.000 mp, categorie de folosinţă fâneţe.

Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/23.06.1998 de către BNP H., titularii dreptului de proprietate din titlul de proprietare mai sus menţionat, M. şi G., au convenit împărţirea terenurilor dobândite în temeiul Legii fondului funciar după defunctul N., prin actul de partaj parcelele cu nr. 1116 fânaţ în suprafaţă de 6.600 mp şi parcela nr. 1114 fânaţ în suprafaţă de 2.000 mp intrând în lotul numitului M..

Prin actul de parcelare şi contract de donaţie autentificat sub nr. x/01.07.1998 de către BNP H., M. a hotărât parcelarea imobilului teren agricol categoria de folosinţă fânaţ în suprafaţă de 6.600 mp, dobândit cu titlu de reconstituire prin titlul de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba, în două parcele distincte: parcela nr. 1 cu nr. top nou fânaţ în suprafaţă de 5.300 mp şi parcela nr. 2 cu nr. top nou fânaţ în suprafaţă de 1.300 mp.

Prin acelaşi act, M., în calitate de donator, a donat donatarului E., parcela nr. 1 cu nr. top nou fânaţ în suprafaţă de 5.300 mp, teren situat în extravilanul localităţii Cugir, la locul numit Valea Prihodiştei.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 39/2012 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010, s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/22.04.1996 eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Alba în favoarea pârâţilor M. şi G., în ceea ce priveşte parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2973) în suprafaţă de 6.600 mp şi parcela cu nr. cadastral nou x (modificată 2979/2) în suprafaţă de 2.000 mp, instanţa reţinând, în esenţă, că parcelele arătate din titlurile de proprietate eliberate părţilor se suprapun, iar în urma comparării titlurilor, s-a constatat că este preferabil cel al reclamanţilor A. şi B..

Urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate eliberat în favoarea autorului M., reclamanţii A. şi B. au solicitat anularea actelor subsecvente încheiate ulterior emiterii titlului de proprietate anulat, printre care şi contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1998 de NP H..

Însă, în considerarea dispoziţiilor art. 1898 C. civ. vechi, instanţa de apel a apreciat, în baza probatoriului administrat, şi care nu este susceptibil de a fi reinterpretat în calea de atac a recursului, că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată în privinţa intimatului-pârât E., aceasta existând atât la momentul dobândirii proprietăţii asupra imobilului în suprafaţă de 5.300 mp şi intabulării acestuia în Cartea funciară, la data de 26.03.1999, cât şi pe tot parcursul celor 10 ani socotiţi de la această dată, timp în care a stăpânit în fapt şi în drept terenul.

A conchis instanţa de apel că, la momentul intabulării, litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 nu era declanşat, iar pentru perioada ulterioară nu s-a făcut dovada că aceşti pârâţi ar fi luat cunoştinţă despre viciile titlului antecesorului acestora, cu atât mai mult cu cât nu au fost părţi în dosarul respectiv, sens în care hotărârea nu le este opozabilă.

Totodată, instanţa de apel a constatat în mod expres că din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond nu rezultă că pârâtul E. ar fi cunoscut, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu (aşa cum prevede art. 1898 C. civ. vechi), împrejurarea că titlul autorului său ar fi contestat, astfel că instanţa a apreciat că prezumţia bunei credinţe a acestui pârât nu a fost răsturnată. De asemenea, a reţinut că din depoziţiile testimoniale nu reiese nici faptul că pârâtul ar fi fost tulburat în posesia pe care a exercitat-o asupra imobilului ulterior dobândirii dreptului de proprietate.

Faţă de acestea, Înalta Curte costată că recurentul nu critică raţionamentul instanţei de apel, neinvocând o pretinsă aplicare greşită a normelor de drept şi principiilor incidente speţei ci, prin modul de formulare al acestui motiv de recurs, acesta tinde la reinterpretarea probatoriului, invocând critici prin care urmăreşte, în realitate, ca instanţa de recurs să reanalizeze mijloacele de probă administrate şi să reevalueze situaţia de fapt, ce a fost stabilită în mod definitiv de către instanţele fondului.

Ca atare, cum prima critică formulată de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nevizând o chestiune de nelegalitate, ci de netemenicie, o va respinge ca atare.

Singura critică de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant, şi care urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aceea prin care se susţine greşita incidenţă în cauză a dispoziţiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, raportat la momentul încheierii contractului de donaţie, în 1998, şi începutul exercitării posesiei de către intimaţii E. şi F., şi care, în opinia recurentului, ar atrage aplicabilitatea Legii nr. 7/1996.

Or, aspectul incidenţei în speţă a Dispoziţiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 a fost definitiv tranşat prin decizia de casare nr. 2330 din 11 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat în sensul că prescripţia a fost invocată inclusiv din perspectiva acestui act normativ, care reprezintă, din perspectivă temporală, legea veche, instanţa de apel fiind ţinută să analizeze condiţiile îndeplinirii prescripţiei (achizitive) prin raportare la acest text de lege.

Mai mult, inclusiv prin decizia de casare pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, decizia nr. 1821 din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a impus instanţei de rejudecare să examineze excepţia prescripţiei din perspectiva art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, să indice momentul de la care curge respectivul termen de prescripţie de 10 ani şi să determine data la care acesta s-ar fi împlinit (pagina 10, paragraf 7 din decizia de casare).

Aşadar, legea aplicabilă în materia prescripţiei achizitive a fost definitiv stabilită prin deciziile de casare din ciclurile anterioare, nemaiputând fi repusă în discuţie la acest moment procesual, dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea acestor hotărâri cu privire la problemele de drept dezlegate impunându-se şi în prezentul ciclu procesual, în faţa instanţei de recurs.

Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., conformându-se dispoziţiilor instanţei de trimitere, Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia nr. 825/2024, atacată, a verificat împlinirea termenului de prescripţie achizitivă tocmai prin raportare la acest act normativ, concluzionând că intimaţii E. şi F. îndeplinesc cerinţele legale pentru constatarea uzucapiunii în privinţa imobilului ce a făcut obiectul contractului de donaţie nr. x/1998, respectiv exercitarea cu bună-credinţă, timp de 10 ani, a posesiei asupra imobilului în discuţie.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 825 din 07 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimaţii E. şi F. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, dovedite cu chitanţa nr. x/06.11.2024, aflată la dosarul de recurs, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul B. la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtele J. şi C. şi recursul provocat declarat de reclamantul B., în calitate de moştenitor al defuncţilor K. şi A., împotriva deciziei civile nr. 825 din 07 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul B. la plata către intimaţii E. şi F. a sumei de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2025.