Tax damages claim fails for lack of causal link, appeal quashed as unfounded

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2015, reclamanţii Întreprinderea Individuală A. şi A. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, B., C., D. şi E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 100.000 euro reprezentând prejudiciu material cauzat ca urmare a măsurilor luate în mod abuziv cu ocazia controalelor efectuate; obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 50.100 euro reprezentând daune morale ca urmare a atingerii adusă imaginii societăţii şi persoanei fizice A. şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21.12.2015, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. este de 70.000 euro, iar prejudiciul moral de 30.000 euro. S-a precizat, totodată, că prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este de 30.000 euro, iar prejudiciul material de 20.100 euro.

Ulterior, la data de 24.02.2016, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. este de 80.000 euro şi este compus din pierderile înregistrate şi reflectate în diminuarea venitului net pe anii 2012, 2013, 2014 comparativ cu anii 2010-2011 cu aproximativ 60.000 euro, diferenţa de aproximativ 20.000 euro fiind reprezentată de creşterea costurilor aferente creditelor contractate, credite care urmare a refinanţărilor au dus la costuri suplimentare reflectate în creşterea ratelor lunare de rambursare de la 4.000 la 5.000 de RON, la creşterea dobânzilor şi a comisioanelor aferente.

De asemenea, s-a precizat că, urmare a notificărilor emise de pârâta DGRF Ploieşti, toţi cei 80 de parteneri de afaceri au încetat colaborarea cu reclamanta I.I. A., ceea ce a dus la scăderea cifrei de afaceri, la scăderea numărului de salariaţi şi la imposibilitatea desfăşurării activităţii.

În ceea ce priveşte prejudiciul material solicitat de reclamantul A., s-a menţionat că acesta este de 20.000 euro şi este compus din costurile aferente creşterii ratelor lunare pentru creditele contractate, a penalităţilor, dobânzilor şi comisioanelor solicitate de bănci ca urmare a imposibilităţii de achitare a sumelor datorate popririlor abuzive instituite de pârâţi la F. şi G..

La data de 18.01.2018, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. este de 183.053 RON, rezultat ca urmare a: lipsei lichidităţilor necesare achiziţiei de marfa - societatea a înregistrat pierderi în 2012-2014 şi nu a putut contracta credite în vederea finanţării activităţii urmare a înscrierii în evidenţa clienţilor răi platnici, care a fost generată de întârzierile la plată a ratelor aferente contractului de credit nr. x/2010, încheiat cu G. S.A., înregistrate în anul 2012, conform concluziilor expertului H.; imposibilităţii de a onora contractele ce erau în curs de desfăşurare ceea ce a dus la pierderea clienţilor - facturile neachitate la 31.12.2014 fiind de 2.318,25 RON; întreruperii activităţii economice şi încetării raporturilor de muncă cu salariaţii; pierderii cotei de piaţă; pierderii contractelor ce erau în curs de negociere; scăderii cifrei de afaceri; imposibilităţii participării la licitaţiile organizate de instituţiile statului în vederea achiziţionării de contracte; imposibilităţii de plată a creditorilor, urmare a blocării conturilor.

S-a precizat, totodată, că prejudiciul moral solicitat este de 30.000 euro.

Prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este, conform ultimei precizări, de 2.042,16 euro reprezentând costurile suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu F. şi 5.376,12 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu G., iar prejudiciul moral solicitat este de 20.100 euro.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 16 februarie 2018, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C., D. şi E., invocată de aceştia prin întâmpinare şi a respins acţiunea faţă de ei ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea precizată şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice - ANRP-DGRFP să achite A. de construcţii suma de 183.053 RON reprezentând prejudiciu material.

A respins în rest acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - ANRP-DGRFP subrogat în drepturile DGFP Prahova să plătească reclamantei Întreprinderea Individuală A. suma de 7.766,06 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu de expert.

A luat act că Întreprinderea Individuală A. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pe cale separată.

A obligat reclamanţii să plătească pârâţilor B., C., D. şi E. cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 537 din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi de reclamanţii Întreprinderea Individuală A. şi A..

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2723 din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1028 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelurile declarate de apelanţii reclamanţi Întreprinderea Individuală "A." A. şi A. şi de apelantul intimat Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P. să achite Întreprinderii Individuale "A." A. la suma de 5.376,12 RON, reprezentând prejudiciu material şi reclamantului A. suma de 2.042,16 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii. A fost respinsă, în rest, acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P., subrogat în drepturile D.G.F.P. Prahova, să plătească reclamanţilor suma de 3.979 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de expert.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C., D. şi E., invocată de aceştia prin întâmpinare şi obligarea reclamanţilor să plătească pârâţilor B., C., D. şi E., cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

A fost obligat apelantul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 489 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru în apel şi 4.000 RON onorariu avocat.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2472 din 8 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală "A." A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, împotriva deciziei civile nr. 1028/27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

A fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 108 din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 611/16.02.2018, pronunţate de Tribunalul Prahova.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată împotriva Ministerul Finanţelor Publice - A.N.R.P. - D.G.R.F.P.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanţii Întreprinderea Individuală "A." A. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 611/16.02.2018, pronunţate de Tribunalul Prahova.

8. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 108 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii Întreprinderea Individuală "A." A. şi A..

În cuprinsul cererii de recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi obligarea intimatei parata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material.

În susţinerea căii de atac formulate, recurenţii critică hotărârea atacată, arătând că instanţa de apel, în rejudecare, a ignorat dispoziţiile instanţei de casare, care a dispus în sensul că instanţa de apel nu a stabilit întinderea despăgubirilor în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asiguratorii, respectiv 29 noiembrie 2011, şi cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă efectuat de exp. H..

Totodată, instanţa de apel nu a verificat actele dosarului şi, invocând dispoziţiile Legii nr. 554/2004 cu modificările si completările ulterioare a omis să menţioneze că, în cauză, cauţiunea pentru suspendarea actelor fiscale este de 10% din valoarea debitului, ceea ce presupunea stabilirea unei cauţiuni în sumă de aproximativ 39.000 RON, imposibil de achitat în condiţiile în care la data de 29.11.2011 se înfiinţaseră măsurile asigurătorii, atât asupra bunurilor persoanei juridice cât şi asupra veniturilor persoanei fizice, iar activitatea persoanei juridice era blocată şi ca urmare a notificărilor emise de ANAF către partenerii de afaceri.

De asemenea, instanţa de apel a omis să precizeze că societatea reclamantă a solicitat suspendarea şi anularea actelor greşit întocmite de inspectorii fiscali, încă de la data instituirii măsurilor asigurătorii, respectiv 29.11.2011.

Se mai arată că, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit de exp. H. şi, implicit, a înlăturat, în mod greşit, obligaţia intimatei pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material.

Apelanta-pârâtă nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză şi nu a solicitat efectuarea unei contraexpertize, ori administrarea altor dovezi, cu echivalenţă probatorie sau care să fie de natură a contrazice constatările expertului desemnat, motiv pentru care consideră că, în mod corect, au fost avute la prima instanţă de fond concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.

Totodată, în mod corect a reţinut instanţa de fond că "existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei rezultă chiar din dispozitivul şi considerentele deciziei civile nr. 3955/24.06.2014 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, irevocabilă, prin care s-a dispus anularea în cea mai mare parte a actelor administrative emise de organele fiscale, atacate în cauză.

Prin decizia nr. 3955 din 24.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a admis recursul formulat de recurenta Întreprinderea Individuală A. şi s-a dispus anularea în parte a actelor administrative, în sensul ca aceasta a fost obligată să plătească doar impozitul pe venit în cuantum de 25.585 RON, cu dobânzile şi penalităţile aferente, exonerand-o pentru restul obligaţiilor fiscale de 364.305 RON.

Învederează recurenţii că suma de 25.585 RON, rămasă ca obligaţie de plată, reprezintă de fapt o sumă datorată ca urmare a unei erori a firmei de contabilitate, nicidecum o culpă a persoanei juridice A..

Concluzionând, solicită a se avea în vedere că A. a avut activitatea blocată în perioada 29.11.2011-24.06.2014, fapt ce a generat imposibilitatea participării la licitaţii, onorarea comenzilor, pierderea contractelor cu clienţii, pierderea cotei de piaţă ce îi asigura activitatea. Aceasta situaţie a dus la imposibilitatea societăţii de a-şi achita datoriile curente, la disponibilizări de personal şi a scăzut dramatic cifra de afaceri.

Blocarea conturilor prin poprire a condus la imposibilitatea achitării contractelor de creditare aflate în derulare, atât pentru persoana fizică A. cât şi pentru persoana juridică, ceea ce în final a condus la apariţia incidentelor bancare, la înscrierea în evidenţa clienţilor rău platnici, la refuzul băncilor de a îi finanţa şi la executarea silită a giranţilor, cum de altfel a reieşit şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Faţă de acestea, se impunea atragerea răspunderii pârâtei, în temeiul art. 1375 C. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au criticat şi soluţia de neacordare a prejudiciului moral solicitat, astfel cum acest drept ar fi fost recunoscut prin decizia de casare nr. 2723 din 15.12.2020, pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

9. Apărările formulate în cauză

Recursul declarat în cauză a fost comunicat intimatului-pârât la 20 septembrie 2024, dovada de primire fiind la dosarul de recurs.

La 09 octombrie 2024, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 22 octombrie 2024, conform dovezilor aflate la dosar, nefiind depus răspuns la întâmpinare.

10. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 23 iulie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 09 septembrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi Intreprinderea Individuală "A." A. împotriva deciziei civile nr. 108 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care a rămas în pronunţare asupra fondului recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În primul rând, se reţine că recurenta a invocat în susţinerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., însă criticile formulate se circumscriu doar dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ., iar cele care se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1375 din C. civ. readuc în discuţie aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

În al doilea rând, recurenta critică hotărârea apelată susţinând că instanţa de apel nu a respectat îndrumările instanţei de casare, cu privire la stabilirea întinderii despăgubirilor în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asiguratorii, respectiv 29 noiembrie 2011, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în cauză, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei intanţelor judecătoreşti.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, prin decizia civilă nr. 2472 din 8 decembrie 2022, s-au admis recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală "A." A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, împotriva deciziei civile nr. 1028/27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Cu prilejul cercetării recursului declarat de către Întreprinderea Individuală "A." A., s-a statuat că, în rejudecare, instanţa de apel va stabili întinderea despăgubirilor datorate reclamantei, în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asigurătorii.

De asemenea, cu ocazia soluţionării recursului declarat de către Ministerul Finanţelor Publice, instanţa supremă a statuat că "instanţa trebuia să analizeze susţinerea pârâtului, potrivit căreia după emiterea actului administrativ-fiscal, reclamanţii nu au solicitat suspendarea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar după instituirea măsurilor asigurătorii nu le-au contestat în faţa instanţei de judecată. În acest context, se constată că instanţa de apel nu a analizat un element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate, în măsura în care prin acţiunea introductivă de instanţă se susţine că instituirea măsurilor asigurătorii ce au dus la blocarea conturilor reclamanţilor a generat prejudiciul reclamat prin acţiune".

Prin urmare, prin decizia civilă nr. 2472 din 8 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare mai multe dezlegări obligatorii, pentru soluţionarea cauzei, şi nu doar cea indicată de către recurentă. În conformitate cu îndrumările instanţei supreme, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza, cu prioritate, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, cu referire concretă la analizarea condiţiei privind legătura de cauzalitate între pretinsa fapta ilicită şi prejudiciu. În ipoteza în care aprecia că au fost dovedite toate elementele necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, atunci instanţa, în rejudecare, avea obligaţia a stabili întinderea prejudiciului prin raportare la elementele concrete evidenţiate.

Înalta Curte subliniază că instanţa devolutivă avea îndatorirea legală de a se conforma tuturor îndrumărilor stabilite prin decizia de casare.

Această obligaţie legală a fost respectată de către instanţa de apel, care, în rejudecare, cu prioritate, a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv conduita reclamantei (constând în neformularea demersului judiciar privind suspendarea actului administrativ şi necontestarea măsurilor asigurătorii) şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită a pârâţilor, constând în emiterea actelor administrativ fiscale nelegale.

Ca urmare a acestei analize detaliate realizate în cuprinsul hotărârii, s-a concluzionat că reclamanta nu a putut face dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit şi fapta ilicită a pârâtelor, întrucât neutilizarea de către aceasta a remediilor procesuale, pe care legea i le-a pus la dispoziţie, a avut ca rezultat cert blocarea conturilor acesteia, cu consecinţe în sfera desfăşurării propriei activităţi. Astfel, atâta timp cât s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru angajarea răspunderii civile a pârâtelor, nu se mai impunea stabilirea întinderii despăgubirilor datorate reclamantei, în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asigurătorii.

Pe cale de consecinţă, îndrumarea obligatorie a instanţei supreme de a se stabili întinderea prejudiciului subzista şi era condiţionată de îndeplinirea tuturor elementelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale (faptă, prejudiciu şi legătură de cauzalitate). Atâta timp cât s-a reţinut că nu există legătură de cauzalitate între faptă şi eventualul prejudiciu pretins, nu se mai impunea stabilirii întinderii prejudiciului. Necercetarea acestui aspect este consecinţa neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului şi nu poate fi apreciată ca fiind o ignorare a dezlegărilor obligatorii ale instanţei supreme, aşa cum pretinde în mod greşit recurenta.

Numai în ipoteza în care instanţa de apel ar fi reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, atunci se impune, ca efect al dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., stabilirea întinderii prejudiciului, prin raportare la data concretă a instituirii măsurii asigurătorii.

Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispoziţiilor indicate sunt menţionate trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub un singur aspect, fiind invocată lipsa motivării, întrucât instanţa de apel nu a expus considerentele, pentru care a înlăturat apărările formulate şi probatoriile administrate, cu privire la împrejurarea că recurenta s-a aflat în imposibilitate de a desfăşura activitate comercială, deoarece au fost dispuse măsuri asigurătorii pentru recuperarea unui prejudiciu stabilit în temeiul unui act administrativ, care a fost anulat ulterior. Se invocă că nu a fost analizată apărarea sa cu privire la împrejurarea că nu avea posibilitatea de a achita cauţinea pentru a solicita suspendarea executării actului administrativ, tocmai datorită atitudinii culpabile a inspectorilor fiscali.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivarea instanţei de apel este exhaustivă, fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.

Curtea de Apel Ploieşti a relevat situaţia de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză, în ciclurile anterioare, şi a evidenţiat în mod logic şi coerent raţionamentul juridic, prin care şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

Ţinând cont de susţinerile formulate de recurentă, instanţa devolutivă a -reţinut următoarele în cuprinsul paginilor 17-18 "Examinând conduita reclamantei din perspectiva măsurilor pe care s-ar fi impus să le ia în măsura în care considera necesară împiedicarea producerii efectelor actelor administrativ fiscale, instanţa constată că aceasta nu a uzat de remediile procesuale oferite de dispoziţiile legale anterior redate şi care ar fi fost de natură să împiedice producerea oricărui prejudiciu (ca urmare a suspendării efectelor actelor administrativ fiscale).

Instituirea măsurilor asigurătorii nu poate conduce în mod automat la concluzia că reclamanta s-ar fi aflat în imposibilitatea plăţii cauţiunii prevăzute de art. 278 alin. (2) din Legea 207/2015, atât timp cât nu a formulat o cerere de suspendare în cadrul căreia să solicite acordarea ajutorului public judiciar în temeiul O.U.G. nr. 51/2008.

Întrucât cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal, ce putea fi formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, avea ca scop protejarea intereselor patrimoniale ale societăţii reclamante, până la examinarea cererii de anulare a actului administrativ fiscal, neutilizarea acestui remediu procesual de către societatea reclamantă îi este exclusiv imputabilă, aşa încât nu se poate reţine producerea vreunui prejudiciu exclusiv prin emiterea actelor administrative fiscale şi nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în emiterea actului administrativ fiscal nelegal şi prejudiciul suferit.

Prin urmare, Curtea de apel constată că reclamanta nu a putut face dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit şi fapta ilicită a pârâtei, întrucât neutilizarea de către aceasta a remediilor procesuale pe care legea i le-a pus la dispoziţie, a avut ca rezultat cert blocarea conturilor acesteia, cu consecinţe în sfera desfăşurării propriei activităţi.(...).

Este adevărat că nu se poate aprecia asupra soluţiei ce s-ar fi pronunţat cu privire la cererea de suspendare a actului administrativ fiscal şi nici cea cu privire la cererea de suspendare a executării silite, întrucât o astfel de apreciere ar avea un caracter pur speculativ însă neutilizarea, respectiv nefinalizarea acestor proceduri a condus, în mod cert, la producerea efectelor actului administrativ fiscal înainte de soluţionarea definitivă a cererii de anulare a aceluiaşi act.

Mai reţine Curtea că, deşi în cadrul contestaţiei la executare formulată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Ploieşti, partea a procedat la formularea unei cereri de suspendare a executării titlului executoriu nr. x şi a somaţiei nr. x, ulterior a renunţat a această cerere, aşa încât nu se poate reţine cu temei că lipseşte culpa reclamantei în ce priveşte cererea de suspendare a celor două acte de executare, titlul executoriu şi somaţia.

Astfel, Curtea observă că, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 2063/13.02.2015 pronunţate de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. x/2012, la 25 octombrie 2013, contestatoarea Întreprinderea Individuală "A." a renunţat la cererea privind suspendarea executării silite, manifestare de voinţă ce a determinat nesoluţionarea acestei cereri".

Prin intermediul considerentelor sus-menţionate, instanţa devolutivă a expus un raţionament clar, concis şi judicios cu privire la modalitatea de soluţionare a cauzei, cu luarea în considerare a susţinerilor recurentei, referitoare la conduita neglijentă a acesteia, care nu a folosit remediile legale procedurale pentru a evita blocarea activităţii.

Inactivitatea recurentei constând în necontestarea măsurilor asigurătorii, neformularea unei cereri de suspendare a actului administrativ şi renunţarea la cererea de suspendare formulată în cadrul executării silite, precum şi consecinţele acesteia asupra acţiunii formulate, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru blocarea activităţii recurentei au fost cercetate de către instanţa de apel în mod detaliat, care a explicitat motivele pentru care a înlăturat argumentările recurentei.

Faptul că aceasta este nemulţumită de dezlegarea dată de către instanţă nu echivalează cu lipsa motivării, aşa cum se pretinde, în mod eronat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există o lipsă a motivării, în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Referitor la ultimul motiv de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte relevă că nu au fost formulate critici concrete, care să se circumscrie acestui motiv de recurs.

Recurenta a invocat numai formal dispoziţiile art. 1375 din C. civ., fără a argumenta în ce constă aplicarea sau interpretarea greşită a normelor juridice antereferite.

În loc să îşi expună propriul raţionament cu privire la modalitatea corectă de aplicare a dispoziţiilor legale, recurenta reia considerentele cuprinse în hotărârea pronunţată de către prima instanţă, făcând aprecieri personale cu privire la temeinicia acestei hotărâri.

În plus, se solicită reapreciarea probatoriile administrate în cauză, inclusiv a raportului de expertiză administrat, cu scopul de a contura o situaţie de fapt diferită de cea reţinută în ciclul anterior.

Instanţa supremă relevă că stabilirea situaţiei de fapt este apanajul instanţei de apel, neputând fi criticată în calea extraordinară a recursului, care vizează numai motive de nelegalitate şi nu de temeinicie, iar modalitatea de apreciere a probelor reprezintă atributul instanţelor devolutive şi excede analizei instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8).

Ţinând cont de toate argumentele expuse, constatând că nu este incident în litigiul pendinte niciunul dintre motivele de recurs invocate prin memoriul formulat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi Intreprinderea Individuală "A." A. împotriva deciziei civile nr. 108 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2025.