Statute of limitations for tort claims against notaries: Prescription triggered by knowledge of defect, not final annulment of instrument

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând supra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 9 ianuarie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata unor despăgubiri civile în cuantum total de 800.000 de RON, constând în daune morale şi materiale pentru perioada în care a fost privat de posesia bunurilor ce i s-ar fi cuvenit în calitate de moştenitor al defunctei C..

În motivare, reclamantul a arătat că pârâta, în calitate de notar public, a eliberat, la data de 22 februarie 2005, certificatul de calitate de moştenitor nr. 11, de pe urma defunctei C., în favoarea numitei D., care avea calitatea de nepoată de verisoară primară, deşi vocaţia succesorală legală este limitată la rudele până la gradul IV inclusiv, reclamantul fiind astfel prejudiciat prin emiterea acestui act.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1358 şi art. 1357 din C. civ., precum şi art. 25 alin. (5) şi art. 20 alin. (8) din C. pen.

La data de 9 martie 2015, pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei interesului, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii şi excepţia netimbrării cererii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondate.

Prin notele scrise depuse la data de 16 ianuarie 2023, pârâta a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, iar prin notele scrise depuse de reclamant la data de 13 martie 2023, acesta a invocat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca această excepţie şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acestei excepţii, ca neîntemeiate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 septembrie 2015, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar prin încheierea de şedinţă din data de 15 mai 2023, cauza a fost repusă pe rol.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 593 din 19 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit că instituţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune este reglementată de Decretul nr. 167/1958.

A respins ca neîntemeiată excepţia decăderii din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A admis această excepţie şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 263A din 04 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 593 din 19 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat.

A obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.975 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 263A din 04 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile pronunţate de prima instanţă, admiterea excepţiei decăderii pârâtei din dreptul de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune, respingerea acestei excepţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru soluţionarea pe fond a cererii introductive.

Susţine recurentul că instanţele anterioare au greşit admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care a şi fost invocată tardiv de intimată. Conform art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi invocată doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Or, în cauză, intimata a invocat această excepţie la termenul de judecată din 16 ianuarie 2023, prin note scrise, după mai multe înfăţişări.

Totodată, arată că instanţele de fondului au aplicat greşit normele privind prescripţia extinctivă, considerând, în mod eronat, că termenul de prescripţie a început să curgă de la data emiterii certificatelor de moştenitor. Potrivit art. 1258 C. civ., dreptul material la acţiune s-a născut la 18 februarie 2015, când certificatele de moştenitor şi cel de calitate de moştenitor au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive. Până la acel moment, actele autentice beneficiau de prezumţia de validitate şi produceau efecte juridice, ceea ce făcea imposibilă exercitarea dreptului la acţiune pentru recuperarea prejudiciului. Ignorarea acestui aspect esenţial de către instanţele fondului a condus la o soluţie nelegală şi inechitabilă.

Mai susţine recurentul şi faptul că instanţa de apel a ignorat răspunderea notarului public. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, notarul public răspunde pentru prejudiciile cauzate prin emiterea unor acte autentice care ulterior sunt anulate. În cazul de faţă, intimata a emis certificate de moştenitor pentru o persoană fără vocaţie succesorală, încălcând normele legale care limitează drepturile succesorale la rudele de până la gradul IV inclusiv. Or, această acţiune constituie o încălcare gravă a obligaţiilor profesionale ale notarului public şi reprezintă un caz evident de malpraxis notarial. Instanţele anterioare nu au analizat corespunzător acest aspect, omiţând să stabilească răspunderea intimatei pentru prejudiciile cauzate.

De asemenea, recurentul subliniază că instanţele anterioare au ignorat efectele probatorii ale actelor autentice emise de notar, precum şi dovezile privind prejudiciul suferit. Aceste acte, deşi ulterior anulate, au produs efecte juridice şi i-au generat pierderi semnificative.

5. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei la data de 24 octombrie 2023, astfel cum reiese din dovada aflată la dosar.

La data de 19 iulie 2024, intimata B. a depus întâmpinare, solicitând anularea recursului sau, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Intimata susţine că motivele invocate de recurent nu se subsumează criteriilor stricte prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care limitează analiza recursului la aspecte de nelegalitate. Or, recurentul a reiterat motivele invocate în faţa instanţelor anterioare, fără a indica erori precise ale instanţei de apel care să justifice casarea deciziei recurate.

De asemenea, arată că dreptul material la acţiune al recurentului era deja prescris la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Intimata a susţinut că instanţele de fond şi apel au aplicat corect legea, constatând că recurentul nu a introdus acţiunea în termenul legal de 3 ani de la data cunoaşterii despre existenţa prejudiciului şi a celui vinovat de producerea acestuia.

Mai arată intimata că certificatul de moştenitor a fost emis pe baza informaţiilor prezentate de părţi, fără a exista dovezi care să ateste vinovăţia notarului public. Astfel, culpa pentru eventualele informaţii false revine exclusiv persoanelor menţionate în declaraţiile notariale.

Referitor la modalitatea în care excepţia prescripţiei putea fi invocată în dosar, intimata invocă principiul neretroactivităţii legii civile, subliniind că prescripţiile începute sub regimul Decretului nr. 167/1958 rămân supuse acestuia, chiar dacă ulterior a intrat în vigoare noul C. civ.. Termenul de prescripţie a fost calculat corect de instanţele anterioare, iar decăderea intimatei din dreptul de a invoca prescripţia nu este aplicabilă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 31 iulie 2024, nefiind formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23 mai 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 30 mai 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, şi a admis în principiu recursul declarat în cauză, fixând termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recursul formulat în cauză pune în discuţie aplicarea normelor de drept material ce reglementează modalitatea de invocare şi de calcul al termenului prescripţiei extinctive, la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, astfel că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurent, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în stabilirea momentului la care s-a născut dreptul material la acţiune.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea formulată la data de 09 ianuarie 2015, reclamantul A. a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei notar public B., pentru un prejudiciu creat prin eliberarea de către aceasta din urmă, la 22 februarie 2005, a certificatului de calitate de moştenitor nr. 11, de pe urma defunctei C., cu încălcarea vocaţiei succesorale legale, în favoarea numitei D., care avea calitatea de nepoată de verişoară primară a defunctei şi înlăturarea reclamantului de la moştenire, deşi acesta avea, în raport cu defuncta, calitatea de nepot de frate.

Susţinând că, în anul 2005, pârâta, în calitate de notar public, a emis actul notarial cu nerespectarea legislaţiei în vigoare, recunoscând calitatea de moştenitor de pe urma defunctei C. unei persoane care nu îi era rudă până în gradul IV, reclamantul consideră că în privinţa acesteia sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 800.000 RON.

A mai arătat reclamantul că faptele notarului public au făcut şi obiectul unui dosar penal, înregistrat sub nr. x/2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în care a fost emisă Ordonanţa de clasare din 29 august 2014, motivat de faptul că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi 1358 din C. civ., art. 25 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din C. pen.

Pârâta s-a apărat, la fond, prin notele de şedinţă formulate pentru termenul de judecată din 16 ianuarie 2023 invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în susţinerea căreia a arătat, în esenţă, că dreptul material la acţiune s-a născut la momentul emiterii certificatului de calitate de moştenitor nr. 11 din 22 februarie 2005, dată la care reclamantul a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care răspunde de el.

A mai arătat pârâta că, în conformitate cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Astfel, cum pretinsa faptă ilicită a pârâtei a avut loc în data de 22 februarie 2005, regimul juridic al prescripţiei extinctive este guvernat de Decretul nr. 167/1958.

Totodată, a mai sesizat pârâta faptul că reclamantul a mai introdus o acţiune în faţa instanţelor civile, înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 17 februarie 2009, având ca obiect anularea certificatului de calitate moştenitor, astfel că, cel târziu la acel moment reclamantul a cunoscut conţinutul actului notarial, existenţa emitentului şi a viciului de nulitate, precum şi vătămarea care i s-a produs.

Totodată, arată pârâta că împotriva acesteia, la data de 15 noiembrie 2010, reclamantul a formulat şi plângerea penală, acuzând faptul că a emis respectivul certificat fals, prin Ordonanţa din data de 04 aprilie 2011, în dosarul nr. x/2010, Direcţia Naţională Anticorupţie notând că reclamantul a precizat că, încă din anul 2008, a luat la cunoştinţă despre faptul că numita D. a solicitat deschiderea moştenirii, deşi nu avea vocaţie succesorală.

Ulterior, a avut loc emiterea Ordonanţei din 18 iulie 2014, în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus clasarea urmăririi penale şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru anularea certificatului de calitate de moştenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 de către BNP B. şi certificatului de moştenitor nr. x din 09 noiembrie 2006 emis de aceeaşi persoană.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus desfiinţarea certificatului de calitate de moştenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 şi a certificatului de moştenitor nr. x din 09 noiembrie 2006 emise de BNP B.. Soluţia a rămas definitivă prin încheierea nr. 158 din 18 februarie 2015 a Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţionând cauza în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 593 din 19 mai 2023, a stabilit că instituţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune este reglementată de Decretul nr. 167/1958, astfel că a respins, ca neîntemeiată, excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis această excepţie, respingând acţiunea, ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că niciuna din părţi nu a contestat că temeiul juridic al cererii este răspunderea civilă delictuală. Modul de determinare a debutului termenului de prescripţie extinctivă în această materie este comun în ambele legislaţii, acesta fiind definit ca data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1985, respectiv, art. 2528 din C. civ.

Instanţa a reţinut că momentul la care persoana păgubită a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel răspunzător trebuie determinat conform unor criterii obiective, neputând fi lăsat la aprecierea pretinsei victime a faptei ilicite.

Astfel, în condiţiile în care, la 17 februarie 2009, când a introdus acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul a cunoscut, cu certitudine, faptul că pârâta a emis actul notarial în discuţie, precum şi faptul că respectivul act, în mod obiectiv, îi putea crea prejudicii, iar în anul 2010 a introdus şi plângere penală împotriva notarului public, fără a se constitui parte civilă, culpa în neformularea acţiunii în pretenţii în termen de cel mult 3 ani de la aceste momente îi aparţine.

Totodată, cum la data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, 17 februarie 2009, era în vigoare Decretul nr. 167/1958, care permitea, prin art. 18 invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune inclusiv din oficiu, fără o limită temporală, a reţinut că pârâta nu putea fi decăzută din dreptul de a invoca această excepţie.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, reclamantul A. a reiterat toate susţinerile formulate la fond, referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, precum şi legea aplicabilă, arătând că răspunderea patrimonială a notarului poate fi atrasă doar prin îndeplinirea a trei condiţii cumulative: existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care să se fi declarat nulitatea actului juridic autentificat de acesta, existenţa unei cauze de nulitate la încheierea unui contract sau a unui act juridic unilateral, instrumentat prin procedura de autentificare, respectiv cauza de nulitate să rezulte din însuşi textul (conţinutul) respectivului act juridic.

Astfel, consideră reclamantul că dreptul material la acţiune împotriva notarului public se naşte abia la rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare/desfiinţare a actului autentic emis de acesta, acest moment fiind data de 18 februarie 2015. Totodată, raportat la această dată, legea aplicabilă materiei ar fi C. civ. care, prin art. 2513 obligă pârâtul să invoce prescripţia prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

Instanţa de apel a constatat că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 rezultă că prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

A reţinut instanţa că, în cauză, reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale şi materiale, invocând drept temei de drept al cererii sale dispoziţiile legale în materia civilă delictuală, astfel că pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie se impune a se avea în vedere momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, atât dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât şi dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementând, într-o manieră similară, dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul se prevalează de un moment subiectiv, susţinând că doar de la data de 18 februarie 2015, când a rămas definitivă soluţia Judecătoriei Sectorului 1 pronunţată prin încheierea din 10.11.2014, de anulare a certificatului de calitate de moştenitor, a avut certitudinea faptului că actele întocmite de către notarul public au fost unele nelegale.

Or, cum la 17 februarie 2009, acesta a înregistrat o acţiune pe rolul instanţelor judecătoreşti prin care a solicitat anularea certificatului de moştenitor, în motivarea căreia a invocat aceleaşi aspecte pentru care solicită în prezent angajarea răspunderii civile delictuale a notarului public care a eliberat respectivul act, fiind făcute referiri la nerespectarea de către notarul public a dispoziţiilor legale în materia moştenirii legale referitoare la categoria rudelor care au vocaţie succesorală, rezultă că de la acel moment avea cunoştinţă de existenţa respectivului act, de persoana care l-a instrumentat cât şi de faptul că acesta ar putea fi unul prejudiciabil pentru el, acesta fiind momentul obiectiv ce urma să fie avut în vedere în calculul termenului de prescripţie.

În fine, contrar celor susţinute de către reclamant, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 1258 C. civ., având în vedere că acest text legal nu era în vigoare nici la momentul întocmirii actului de către notarul public, nici la data când a fost formulată acţiunea în anularea acestuia.

Aşadar, curtea de apel a confirmat reţinerile primei instanţe de fond cu privire la momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune şi incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în cauză, conchizând că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la momentul la care titularul dreptului a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului său, acest moment fiind cel la care a solicitat anularea în instanţă a actului notarial, iar nu data la care instanţa a soluţionat definitiv şi irevocabil acţiunea în anulare, neprezentând relevanţă, sub aspectul prescripţiei sau admisibilităţii acţiunii, soluţia concretă dispusă de instanţă.

În recurs, recurentul solicită, în esenţă, să se constate că în mod nelegal s-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de prescripţie a început să curgă începând cu data de 17 februarie 2009, în condiţiile în care, la acel moment, certificatele de moştenitor şi de calitate de moştenitor erau valabile, ceea ce făcea imposibilă exercitarea dreptului la acţiune pentru recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de notarul public emitent.

Critica, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului cu privire la incidenţa în cauză a momentului subiectiv, ca punct de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume data de 17 februarie 2015, când a rămas irevocabilă hotărârea de anulare a actelor autentice emise notarul public, pârâta din prezenta cauză, având în vedere că acesta a cunoscut efectiv despre existenţa faptei pretins ilicite (emiterea actului notarial cu nerespectarea vocaţiei la moştenire) şi a prejudiciului de la data luării la cunoştinţă despre emiterea certificatului de calitate de moştenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 pe numele beneficiarei D., întrucât acest înscris se afla în posesia reclamantului la momentul la care a introdus pe rolul instanţei acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014

Fapta ilicită imputată pârâtei, prin acţiunea introductivă de instanţă, constă tocmai în emiterea certificatului de moştenitor şi calitate de moştenitor cu nerespectarea vocaţiei la moştenire, astfel că izvorul obligaţiei debitorului este reprezentat de fapta notarului public de emitere a actelor care au generat paguba pretinsă de reclamant, aspect despre care recurentul a luat la cunoştinţă cel târziu la data la care a formulat acţiunea în justiţie prin care a solicitat anularea actelor autentice emise de notarului public.

Înalta Curte subliniază că pretenţiile reclamantului, de acordare a despăgubirilor în cadrul prezentului proces, au fost întemeiate pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu fiind tocmai acţiunea de emitere a unor acte notariale cu încălcarea condiţiilor legii. Prin urmare, momentul iniţial al termenului de prescripţie are a se aprecia în raport cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ce vizează instituţia răspunderii civile delictuale.

Aşadar, Înalta Curte constată că nu au fost solicitate despăgubiri ca şi o consecinţă a anulării certificatelor de moştenitor, pentru ca partea să poată lega momentul iniţial al termenului de prescripţie de data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care au fost desfiinţate cele două acte notariale, ci despăgubirile au fost pretinse pentru prejudiciul produs prin acţiunea de emitere efectivă a certificatului de calitate de moştenitor, acesta fiind indicat ca fapt generator de prejudiciu.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că încă de la momentul formulării acţiunii în anulare reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba ce va urma a fi produsă acestuia şi persoana răspunzătoare de producerea sa.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea şti că există o pagubă, câtă vreme certificatele de moştenitor erau în vigoare, producând efecte.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a statuat în sensul că este fără relevanţă juridică sub aspectul cursului prescripţiei extinctive dacă actul notarului public a fost sau nu anulat, întrucât acest aspect putea influenţa cel mult caracterul temeinic al prezentei cereri, prin dovedirea faptei ilicite a pârâtei, iar nu însăşi admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Chiar dacă actele autentice beneficiază de prezumţia de validitate şi produc efecte juridice până la data anulării acestora, aceasta nu echivalează cu necunoaşterea pagubei produse prin emiterea actului şi a celui care răspunde de ea anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti în cauza având ca obiect anularea înscrisului autentic. Aceasta întrucât pronunţarea hotărârii judecătoreşti nu face decât să confirme sau infirme o stare de fapt juridică preexistentă. Recurentul a cunoscut cauza de anulabilitate a actului autentic, precum şi emitentul actului, cel târziu la data introducerii pe rolul instanţelor judecătoreşti a acţiunii în anularea certificatului de calitate de moştenitor, la acel moment considerându-se vătămat în drepturile sale.

Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei nelegale.

Or, în prezenta cauză, aşa cum s-a arătat, titularul dreptului la acţiune avea cunoştinţă despre încălcarea dreptului său subiectiv, prin faptul emiterii certificatului de calitate de moştenitor de către notarul public în favoarea unei alte persoane, cu ignorarea existenţei unui moştenitor de grad superior, cât şi pe cel care este ţinut să răspundă, încă din momentul la care a aflat despre existenţa certificatului de moştenitor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data pronunţării încheierii nr. 158 din 18 februarie 2015 a Tribunalului Bucureşti, recurentul ignorând că scopul reglementării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când legiuitorul a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri, opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Astfel fiind, recurentul, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive, înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2015, Tribunalul Bucureşti confirmă existenţa motivului de nulitate şi dispune anularea certificatelor de moştenitor şi calitate de moştenitor) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Nici susţinerea reprezentantului convenţional al recurentului, realizată cu ocazia dezbaterilor asupra fondului recursului, în sensul că a existat o ieşire din pasivitate a recurentului care, a formulat o plângere penală în 2010, nu este susceptibilă de a schimba soluţia de constatare a împlinirii termenului de prescripţie în raport cu data formulării prezentei acţiunii, la 08 ianuarie 2015. Aceasta întrucât, chiar trecând peste faptul că motivul de recurs a fost formulat omisso medio, calcularea unui nou termen de prescripţie de 3 ani, de la data de 15 noiembrie 2010, în conformitate cu art. 17 din acelaşi act normativ, nu conduce la schimbarea soluţiei în cauză, întrucât în acest caz termenul de prescripţie s-ar împlini la data de 15 noiembrie 2013, iar prezenta acţiune a înregistrată pe rolul instanţelor la data de 08 ianuarie 2015.

Mai mult, formularea plângerii penale putea reprezenta un caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în sensul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1954, doar dacă în respectivul dosar penal reclamantul A. s-ar fi constituit parte civilă, condiţie neîndeplinită în cauză.

Pe cale de consecinţă, relevându-se o lipsă de diligenţă a recurentului în valorificarea dreptului de creanţă disputat în litigiul pendinte, în condiţiile în care conduita acestuia nu a fost una de conformare la rigorile procedurale specifice materiei prescripţiei extinctive, prin aceea că nu a formulat acte procedurale apte juridic să conducă la valorificarea dreptului subiectiv substanţial, neatingerea finalităţii urmărite (realizarea creanţei afirmate) este consecinţa propriei culpe.

Raportat acestor considerente expuse, Înalta Curte va respinge criticile recurentului relative la momentul de început al termenului de prescripţie şi modul de calcul al acestuia, reţinând că, în mod corect şi legal, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe a fondului, de respingere a prezentei acţiuni, ca prescrise, şi de lăsare ca necercetate a aspectelor de fond invocate în legătură cu întrunirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, în raport cu cele constatate mai sus, respectiv că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17 februarie 2009, Înalta Curte constată că inclusiv raţionamentul instanţelor de fond, care au reţinut aplicabilitatea în speţă a reglementărilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar nu a dispoziţiilor din C. civ., este corect.

În conformitate cu statuările din Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Legea aplicabilă chestiunii disputate judiciar este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât raportat datei luării la cunoştinţă despre cauza de anulabilitate a certificatului de calitate de moştenitor, emitentul actului, precum şi a pretinsului prejudiciu, litigiul pendinte intră în domeniul de acţiune al vechii reglementări în materie, cum de altfel au reţinut şi instanţele de fond, soluţionând corect conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., cu trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (4) din cod, la norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia şi la dezlegarea obligatorie din Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În reglementarea Decretului nr. 167/1958 se permite invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din oficiu sau de către una dintre părţi, fără o limită temporală, astfel că pârâta nu putea fi decăzută din dreptul de a invoca această excepţie, pe motiv că nu a formulat-o prin întâmpinare.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod judicios invocată, precum şi că termenul de prescripţie a început să curgă în data de 17 februarie 2009, împlinindu-se la 3 ani de la acest moment, Înalta Curte constată că formularea acţiunii ce face obiectul prezentului dosar la data de 08 ianuarie 2015 a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care în mod corect instanţele fondului au dispus respingerea acţiunii, ca prescrise.

În raport cu toate considerentele expuse, constatând că sunt lipsite de suport criticile formulate, reţinând şi că solicitările din recurs referitoare la verificarea existenţei faptei ilicite a pârâtei, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 a notarilor publici reprezintă chestiuni de fond subsidiare, ce nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmare a soluţionării pricinii pe excepţie, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului A..

Cu privire la cererea formulată de intimata B., de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5355 RON, dovedit cu factura din 09.07.2024 şi extrasul de cont din aceeaşi dată, aflate la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul A. la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 263 A din 04 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2025.