Nullity of cassation appeal due to failure to invoke valid statutory grounds for illegality in civil procedure.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2019, la data de 25 februarie 2019, reclamanta A. S.R.L. (A.) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. să se dispună rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă autentificat prin încheierea nr. 448/23.03.2015, repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa obligării pârâtului la restituirea către reclamanta a preţului cesiunii în valoare de 90.000 euro şi obligarea pârâtului la plata daunelor-interese evaluate la suma de 67.456,64 euro.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1609 din 22 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.; s-a dispus rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă autentificat prin încheierea nr. 448/23.03.2015; s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtului la restituirea către reclamanta a preţului cesiunii, în valoare de 90.000 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii (22.02.2019) şi până la data plăţii efective; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 17.886,65 RON, reprezentând cheltuieli de judecată admise în parte (7.886,65 RON - taxa judiciară de timbru şi 10.000 RON - onorariu de avocat); s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intervenienta C.; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu intervenienta C.; a fost obligată reclamanta la plata către intervenientă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 531A din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelantul-pârât B. şi de apelanta-reclamantă A. S.R.L. (A.) împotriva sentinţei civile nr. 1609/22.11.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 531A din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 23 ianuarie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi din referatul de repartizare aleatorie .

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului juridic al dosarului, a susţinut că instanţa de apel a schimbat înţelesul, natura ori interesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului supus judecăţii, motiv de recurs ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte greşita interpretare a actului juridic, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond, cât şi cea de apel au schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al art. 7.1 şi al art. 2.3 din contractul de cesiune, stabilind în mod greşit că: "Cu privire la primul motiv de apel, potrivit căruia condiţia suspensivă inserată în contract a fost îndeplinită în temeiul art. 7 din contract, instanţa a apreciat în mod greşit ca neîntemeiate".

Mai mult, instanţa de apel a argumentat suplimentar, susţinând că situaţia premisă a acestui contract a fost consemnată în prima parte a contractului, în sensul că: "cedentul este deţinătorul unei creanţe în sumă de 145.000 euro împotriva domnului D., ca urmare a plăţii realizate de cedent debitorului la data de 03.09.2010, plată nedatorată. Având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 540/10.04.2014 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă cererea formulată de dl. B. şi a obligat pe dl. D. să plătească cedentului suma de 145.000 euro; faţă de faptul că litigiul referitor la această creanţă nu este soluţionat definitiv, ci se află în stadiul procesual al apelului, iar cesionarul nu doreşte să achiziţioneze drepturile litigioase, ci sub condiţia soluţionării favorabile a litigiului în favoarea cedentului doreşte a achiziţiona creanţa împotriva debitorului, cesionarul nu doreşte să devină parte a litigiului cu nr. unic x/2013".

Recurentul-pârât a susţinut că interpretarea dată de instanţa de apel este greşită pentru următoarele motive:

(i) Neîndeplinirea condiţiei suspensive

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, în mod greşit au constatat îndeplinirea condiţiei suspensive în cauză, prin aceea că apelantul-pârât B. şi-a încălcat obligaţiile contractuale, astfel cum au fost prevăzute în contract; actele de desistare întreprinse de către cedent constau în neapelarea sentinţei civile pronunţate şi încheierea unei tranzacţii cu debitorul E. şi reprezintă o încălcare a obligaţiilor esenţiale asumate contractual de către cedent.

Cu privire la primul motiv de apel, potrivit căruia condiţia suspensivă inserată în contract a fost îndeplinită în temeiul art. 7 din contract, instanţa l-a apreciat în mod greşit ca neîntemeiat.

La data de 23.03.2015 a fost încheiat contractul de cesiune creanţă sub condiţie suspensivă, autentificat prin încheierea nr. 488, contract încheiat între B., în calitate de cedent, şi A. S.R.L., în calitate de cesionar.

Prin contractul de cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă, cedentul, deţinător al unei creanţe în cuantum de 145.000 euro împotriva lui E., s-a obligat să cesioneze întreaga creanţă pe care acesta o deţinea împotriva debitorului, sub condiţia suspensivă a soluţionării favorabile a litigiului ce forma obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti.

Contractul de cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă a fost încheiat având în vedere sentinţa civilă nr. 540 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă la data de 10.04.2014.

Din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile, astfel cum susţine intimata-reclamantă, în materia cesiunii de creanţă, art. 1585 C. civ. stabileşte o obligaţie generală de garanţie a cedentului în raport cu cesionarul referitoare la existenţa creanţei, însă dispoziţiile alin. (2) ale art. 1585 C. civ. limitează obligaţia de garanţie la data cesiunii.

Astfel, instanţa urmează a constata că intimata reclamantă nu a formulat nicio critică cu privire la existenţa creanţei la data cesiunii.

Din perspectiva actelor, condiţia suspensivă este o simplă clauză, scrisă sau verbală, prin care debitorul este de acord cu îmbogăţirea creditorului cu un drept de creanţă, dacă la un moment viitor se va îndeplini un eveniment ce nu intră în sfera de control a părţilor.

Din perspectiva faptelor, când părţile nu convin la naşterea vreunui drept de creanţă, condiţia suspensivă în ipoteza realizării unei fapte ilicite atrage automat obligaţia de reparare a prejudiciului.

Aşadar, dacă o creanţă nu este pură şi simplă, atunci este condiţionată (sau afectată de un termen). Astfel, creanţa certă şi exigibilă este diametral opusă uneia incerte (sau nescadente). Totuşi, creanţa condiţionată este tot o creanţă pură şi simplă, însă căreia părţile, convenţional, într-un mod artificial, decid să-i adauge un element nou, care se activează în cazul unui eveniment viitor exterior contractului şi care îi determină naşterea sau stingerea efectelor juridice.

Obligaţia afectată de condiţie suspensivă este un simplu contract valabil încheiat: consimţământul, capacitatea părţilor, obiect şi cauză.

Elementul esenţial, consimţământul, a fost dat, părţile alăturând unei obligaţii născute perfect valabile sintagma "doar dacă". Aşadar, între ipoteza perfectării unui contract cu clauza "cedentul cesionează cesionarului întreaga creanţă pe care cedentul o deţine împotriva debitorului" şi ipoteza perfectării unui contract cu clauza "cedentul cesionează cesionarului întreaga creanţă pe care cedentul o deţine împotriva debitorului, doar dacă a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă favorabilă", nu există o diferenţă sub aspectul naşterii valabile a obligaţiei, ci o diferenţă în raport de producerea efectelor juridice a celei din urmă.

Astfel, dacă se încheie un contract de cesiune a unei creanţe, cesionarul a dobândit un drept de creanţă pur şi simplu; în schimb, dacă se încheie un contract de cesiune a unei creanţe viitoare, cesionarul a dobândit un drept eventual de creanţă. Chiar dacă ambele contracte au fost încheiate valabil, cel secund se distinge de primul prin lipsa obiectului în patrimoniul cedentului, inexistenţa creanţei. Cesionarul nu poate dispune valabil asupra a ceea ce nu are. Cesionarul va dobândi creanţa doar la data la care aceasta se va naşte împotriva terţului.

În acest caz, se observă că lipseşte obiectul, dreptul de creanţă încă nu există, prin urmare, la data încheierii contractului de cesiune a unei creanţe viitoare, cesionarul nu a dobândit o creanţă condiţionată, sub condiţia suspensivă a naşterii ei împotriva terţului, ci un drept eventual de creanţă care se va naşte doar la momentul la care terţul debitor va datora, aşadar când obiectul va exista.

Potrivit dispoziţiilor art. 1399–1400 C. civ.: "este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur (...) este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei". Legătura juridică între creditor şi debitor se naşte la momentul contractării, fiind inserat şi un drept în stare latentă. Acesta nu produce efecte juridice imediat, ci doar dacă se va împlini un eveniment viitor, dar incert.

(ii) În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, prin care reclamanta intimată a solicitat rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă nr. 448/23.03.2015 şi a capătului 2 de cerere, prin care reclamanta solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 90.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR, recurentul-pârât supune atenţiei următoarele aspecte:

În esenţă, reclamanta intimată susţine că recurentul-pârât B. şi-a încălcat obligaţiile asumate prin contractul de cesiune, respectiv: nu a exercitat calea de atac a apelului în dosarul nr. x/2016; a încheiat o tranzacţie cu E.; nu a informat reclamanta faţă de soluţia dispusă în dosar şi nu i-a prezentat hotărârea judecătorească în original.

Aceste susţineri nu sunt întemeiate. Analizând soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 se observă că recurentul-pârât şi-a îndeplinit obligaţiile de formulare a apărărilor, respectiv cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cererea reconvenţională a fost admisă în parte, instanţa limitând pretenţiile lui E. la suma de 39.464 RON, sumă ce reprezintă un impozit achitat de acesta pentru pârât.

Este evident că, în situaţia în care E. a achitat o sumă cu titlu de impozit ce îi incumbă pârâtului, acesta urma să fie obligat la a o restitui, în cauză nefiind îndeplinită condiţia suspensivă.

Admiterea parţială a cererii reconvenţionale vizează o sumă infimă în raport de preţ şi creanţa din cererea principală.

Din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale se deduce că obligaţia asumată de către pârât de a depune toate diligenţele în sensul soluţionării favorabile a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti rezultă că aceasta este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă pozitivă mixtă, respectiv de condiţia ca dosarul să fie soluţionat pozitiv, cumulativ în admiterea cererii formulate de pârât şi obligarea debitorului la plata sumei de 145.000 euro şi respingerea cererii reconvenţionale formulate de debitorul E..

În cauză trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 7.1 care fac trimitere al art. 2.3 din contractul de cesiune.

Recurentul-pârât redă dispoziţiile art. 1399, art. 1400 şi art. 1551 C. civ. şi susţine că în doctrină criteriile oferite de legiuitor pentru a putea fi invocată rezoluţiunea contractului sunt: neexecutarea unor obligaţii contractuale; neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă.

Intimata-reclamantă îi comunică lui E., prin corespondenţa aflată la dosar, că faţă de suma la care a fost obligat recurentul-pârât prin admiterea în parte a cererii reconvenţionale, părţile nu puteau negocia, ceea ce înseamnă că aceasta recunoaşte că suma reprezentând impozit pe profit era datorată de pârât.

Având în vedere că obligaţia dispusă de către instanţă privind plata impozitului pe profit achitat de E. pentru pârât era o obligaţie de restituire personală, acesta a fost şi motivul pentru care B. nu a exercitat calea apelului.

Mai mult, din cuprinsul contractului de cesiune nu rezultă obligaţia pârâtului de a promova o cale de atac.

Prin urmare, atât motivarea instanţei de fond, cât şi cea a instanţei de apel sunt netemeinice, în sensul în care nepromovarea apelului de către recurentul-pârât B., echivalată cu un act de desistare şi apreciată ca reprezentând o încălcare a obligaţiilor contractuale, nu este întemeiată.

În realitate, cuantumul creanţei nu a fost diminuat, instanţa recunoscând în favoarea creditorului B. întreaga creanţă în valoare de 145.000 euro, ceea ce echivalează cu admiterea în tot a pretenţiilor acestuia.

În aceste condiţii, promovarea căii de atac a apelului doar pentru a pretinde că, în mod greşit, instanţa de fond l-a obligat pe apelantul-pârât la plata sumei reprezentând impozit pe profit ar fi fost de un formalism excesiv.

Or, în aceste condiţii, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, în mod greşit au considerat prin sentinţa apelată faptul că, prin neapelarea sentinţei mai sus menţionate, recurentul-pârât şi-ar fi încălcat obligaţiile contractuale. Obligaţiile asumate de pârâtul apelant prin contractul de cesiune sunt obligaţii de mijloace, fiind aplicabile dispoziţiile alin. (2) art. 1431 C. civ.

În doctrină, obligaţiile de mijloace au fost definite ca fiind raporturi juridice de obligaţii în care debitorul este îndatorat să utilizeze şi să pună în valoare toate mijloacele necesare şi posibile, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă, pentru a obţine un anumit rezultat în favoarea creditorului sau persoanei determinate de acesta.

Chiar dacă obligaţia de mijloace presupune ca debitorul să valorifice toate mijloacele necesare şi posibile, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă pentru a obţine un anumit rezultat, nu înseamnă că măsurile ce pot fi adoptate trebuie să fie promovate doar pentru a îmbrăca o aparentă îndeplinire a obligaţiei.

Faţă de aceste aspecte, tranzacţia încheiată cu E. a avut loc având reprezentarea faptului că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă şi că nu este de natură a prejudicia interesele intimatei-reclamante.

În ceea ce priveşte ultimul aspect, respectiv obligaţia de remitere a hotărârii judecătoreşti în original, având în vedere că nu există o hotărâre care să determine considerarea unei condiţii suspensive intervenite, nu s-a născut nici obligaţia apelantului-pârât de comunicare a acesteia.

Recurentul-pârât a solicitat să se constate că admiterea parţială a cererii reconvenţionale vizează o sumă infimă în raport de preţ şi creanţa din cererea principală, pe care apelantul-pârât este dispus să o acopere.

În măsura în care debitorul recurge la mijloacele necesare şi posibile şi dă dovadă de diligenţă şi prudenţă în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să facă pentru obţinerea rezultatului urmărit, se consideră că prestaţia la care este îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat.

Analizând soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, se observă că apelantul-pârât şi-a îndeplinit obligaţiile de formulare a apărărilor, respectiv cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cererea reconvenţională a fost admisă în parte, instanţa limitând pretenţiile lui E. la suma de 39.464 RON, sumă ce reprezintă un impozit achitat de acesta pentru pârât.

Fără niciun dubiu rezultă că recurentul-pârât a evaluat posibilitatea reală de obţinere a unei situaţii favorabile în apel, iar opinia a fost în sensul că, prin sentinţa civilă nr. 871/30.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a obţinut maximum ce se putea obţine.

Cum, în cauză, condiţia suspensivă de a cărei îndeplinire depinde naşterea obligaţiei nu s-a realizat, iar părţile se găsesc în situaţia în care nu ar fi încheiat raportul juridic obligaţional şi, în acest context juridic, nu se poate imputa apelantului-pârât încălcarea convenţiei, respectiv a contractului de cesiune sub condiţie suspensivă.

Obligaţia asumată de reclamanta intimată de a achiziţiona drepturile litigioase sub condiţia soluţionării favorabile a litigiului este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă pozitivă mixtă.

Condiţia este mixtă deoarece depinde atât de voinţa pârâtului, care şi-a asumat o obligaţie de diligenţă, cât şi de elemente exterioare voinţei acestuia.

Problema de drept care trebuie elucidată este dacă neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 2.1 din contractul de cesiune este imputabilă recurentului-pârât, care este în culpă pentru nerealizarea obligaţiei asumate, şi atunci intervine sancţiunea rezoluţiunii contractului, sau nu este imputabilă acestuia.

În aceste condiţii, este înlăturată prezumţia de culpă a recurentului pârât; rezultă că neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 2.1 din contractul de cesiune sub condiţie suspensivă nu îi este imputabilă acestuia, obligaţia de restituire a sumei achitate cu titlu de impozit fiind una personală.

Ca urmare, sancţiunea care intervine este desfiinţarea retroactivă a contractului, ca o consecinţă a neîndeplinirii condiţiei, şi nu rezoluţiunea contractului, întemeiată pe neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei asumate pentru realizarea condiţiei.

Şi în măsura în care s-ar considera că recurentul-pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de promovare a căii de atac a apelului, urmează ca instanţa să aprecieze importanţa acestei obligaţii în economia contractului de cesiune creanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 1551 C. civ.

Faţă de aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat să se constate că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract şi că este evident că nu este îndeplinită condiţia suspensivă, iar, conform art. 7 din contract, acesta a încetat de drept, pârâtul apelant neavând nicio obligaţie de restituire a preţului cesiunii.

Recurentul-pârât a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, sens în care este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens a învederat că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cauza de faţă nu se poate stabili un alt adevăr juridic diferit de cel stabilit în mod irevocabil prin contractul încheiat între părţi.

Altfel spus, recurentul-pârât a depus toate diligenţele în sensul atingerii scopului, respectiv, analizând soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, se observă că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile de formulare a apărărilor, respectiv cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cererea reconvenţională a fost admisă în parte, instanţa limitând pretenţiile lui E. la suma de 39.464 RON, sumă ce reprezintă un impozit achitat de acesta pentru pârât.

Recurentul-pârât şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract şi este evident că nu este îndeplinită condiţia suspensivă, iar, conform art. 7 din contract, acesta a încetat de drept, pârâtul apelant neavând nicio obligaţie de restituire a preţului cesiunii.

Instanţa de apel însă a ignorat voinţa reală a părţilor, considerând în mod eronat că dispoziţiile contractului analizat în prezenta cauză, semnat între părţi, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă sub condiţie suspensivă, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Pentru toate aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii capătului 1 şi 2 al acţiunii formulate de reclamantă.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului ca urmare a neîncadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A mai susţinut că cererea de recurs este întemeiată în mod eronat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, dar aceste dispoziţii sunt străine de motivele de casare ce pot face obiectul unei cereri de recurs potrivit actualei reglementări în materie.

De asemenea, a învederat că litigiul s-a judecat în integralitate în baza dispoziţiilor noului C. proc. civ., astfel că invocarea în recurs a prevederilor vechiul C. proc. civ. este inadmisibilă.

Totodată, argumentele invocate de recurentul-pârât reprezintă o reiterare fidelă a criticilor expuse în faţa instanţei de apel, ceea ce conduce la nemotivarea cererii de recurs.

În justificarea incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., recurentul aduce critici cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat prevederile contractului de cesiune sub condiţie suspensivă din 23.03.2015, reiterând în realitate aspectele expuse şi în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată, cât şi cele expuse prin cererea de apel.

Intimata-reclamantă mai susţine că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. nu este în realitate dezvoltat prin cererea de recurs, recurentul-pârât limitându-se la a afirma că în cauza de faţă nu se poate stabili un alt adevăr juridic decât cel stabilit în mod irevocabil prin contractul de cesiune încheiat între părţi, cât şi faptul că acesta a depus toate diligenţele în sensul atingerii scopului contractului de cesiune de creanţă. Or, aceste critici, reprezintă veritabile aspecte factuale, acest motiv de recurs fiind formal invocat, întrucât argumentele aduse în susţinerea lui sunt de fapt circumscrise primului motiv de recurs.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate şi prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Criticile trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs. De asemenea, simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac.

Aplicând aceste consideraţii cu caracter teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-pârât şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, criticând hotărârea recurată pe motiv că instanţa de apel a schimbat înţelesul clar şi neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, precum şi că a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Prealabil analizării criticilor formulate, Înalta Curte reţine că sub incidenţa C. proc. civ. de la 1865 cad doar litigiile declanşate anterior datei de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 134/2010 – noul C. proc. civ.

Potrivit art. 3 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

De aceea, raportat la data învestirii primei instanţe, respectiv 25 februarie 2019 (data introducerii cererii de chemare în judecată), prezentului recurs îi sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul declanşării litigiului, respectiv dispoziţiile noului C. proc. civ.

Aşadar, procedând în continuare la analizarea criticilor aduse hotărârii intanţei de apel, Înalta Curte constată că un prim motiv de recurs a fost subsumat de recurentul-pârât dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Referitor la această încadrare, Înalta Curte constată că în actuala reglementare procesual civilă, incidentă litigiului de faţă, astfel cum s-a reţinut supra, legiuitorul a renunţat în mod deliberat la motivul de recurs referitor la "schimbarea înţelesului clar şi neîndoielnic al actului juridic".

Astfel, niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu preia, nici explicit, nici implicit, conţinutul normativ al art. 304 pct. 8 din vechiul Cod.

Pe de altă parte, examinarea criticilor expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs prin prisma cazurilor de casare prevăzute de legea aplicabilă litigiului relevă faptul că nu sunt susţinute de veritabile critici de nelegalitate, care ar putea fi circumscrise vreunui motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. actual.

Astfel, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că a schimbat înţelesul clar şi neîndoielnic al contractului de cesiune (art. 7.1 şi art. 2.3) şi a apreciat, în mod greşit, că este îndeplinită condiţia suspensivă, ca urmare a faptului că pârâtul a încălcat obligaţiile asumate prin contract. A mai susţinut că, din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale, se deduce că obligaţia pe care şi-a asumat-o este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă mixtă, precum şi că neîndeplinirea acesteia nu i-ar fi imputabilă.

Toate aceste critici reprezintă însă aspecte de netemeinicie care vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce presupune o analiză a convenţiei părţilor, a conduitei acestora şi a probelor administrate. Prin acestea, recurentul-pârât tinde, în realitate, la o reapreciere a situaţiei de fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, aspecte incompatibile cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond (prima instanţă şi instanţa de apel), neputându-se realiza o verificare a temeiniciei elementelor de fapt ale cauzei. Or, modalitatea de administrare a probatoriului şi de interpretare a dovezilor astfel aduse de părţi în cauză reprezintă un demers ce revine instanţei de apel, iar rezultatul acestor operaţiuni nu poate fi dedus judecăţii în calea de atac extraordinară a recursului.

Nici trimiterea făcută de recurentul-pârât la textele art. 1399, art. 1400 şi art. 1551 C. civ. nu poate fi asociată unor critici reale de nelegalitate. Simpla menţionare a acestora, fără a se arăta în ce constă eroarea de drept imputată instanţei de apel, reprezintă o expunere teoretică, lipsită de relevanţă în cadrul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Nu pot fi primite nici susţinerile apărătorului ales al recurentului-pârât, expuse oral în faţa instanţei de recurs, potrivit cărora criticile subsumate art. 304 pct. 8 din vechea reglementare procesual civilă pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actuala reglementare, pentru că vizează existenţa unei motivări contradictorii sau lipsuri în motivare. Aceasta întrucât criticile expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu vizează aspectele referitoare la lipsa ori caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, dar nici utilizarea unor argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii sau existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit legea.

Spre deosebire de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod îşi găseşte corespondenţa în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-pârât susţine că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel că nu s-a realizat condiţia suspensivă, ceea ce a dus la încetarea de drept a contractului fără obligaţia de restituire a preţului, iar instanţa ar fi apreciat eronat că se impune rezoluţiunea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Or, aceste critici scapă şi ele controlului instanţei de recurs, deoarece recurentul-pârât se limitează a expune exclusiv aspecte de fapt, fără a formula critici de nelegalitate, urmărind în realitate o nouă analiză asupra împlinirii condiţiei suspensive şi a culpei contractuale, ceea ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Aşadar, nici acest motiv de recurs nu cuprinde prin el însuşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă – conţinutul şi efectele normei – iar nu de chestiuni de fapt ori de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, este necesar ca recurentul-pârât să demonstreze modul în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material, să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanţele cauzei şi să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii. Însă, printre susţinerile sale nu se regăseşte nicio critică concretă care să contrazică argumentele instanţei de apel, ci doar aspecte de netemeinice a hotărârii recurate, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în recurs.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurentul-pârât nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) şi (8) C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind formal indicat, şi nici nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de recurent prin cererea de recurs într-un alt caz expres şi limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură a determina incidenţa sancţiunii nulităţii recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va constata nul recursul declarat de recurentul-pârât B..

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul, în sensul textului legal menţionat, la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. (actualmente F. and G. SRL) a sumei de 4.617,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit documentelor justificative depuse la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 531 din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. (actualmente F. and G. SRL).

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. (actualmente F. and G. SRL) a sumei de 4.617,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.