State liability for legal costs incurred by defendant acquitted in criminal proceedings under objective guarantee doctrine

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 29 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanta A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor daune materiale reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj şi în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Zalău şi al Curţii de Apel Cluj, în sumă de 14.500 RON şi la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de daune morale, în vederea reparării prejudiciului produs, precum şi actualizarea sumelor de bani stabilite prin hotărârea instanţei de judecată cu titlu de daune morale şi materiale cu indicele de inflaţie şi obligarea la plata dobânzii legale de la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu şi până la data plăţii efective.

În drept a invocat art. 1349 C. civ. şi toate dispoziţiile legale indicate în cuprinsul acţiunii.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 643 din 30 iulie 2024, Tribunalul Sălaj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat să achite reclamantei suma de 14.420 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei, moment de la care se va actualiza suma datorată de 14.420 RON cu indicele de inflaţie. Totodată, a respins ca nefondată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 382R din 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 643 din 30.07.2024 a Tribunalului Sălaj, pronunţate în dosarul nr. x/2023, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca nefondate cererile reclamantei A. de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata de daune materiale şi la plata de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe. A menţinut în rest sentinţa atacată. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva încheierii civile din 04.04.2024 a Tribunalului Sălaj, pronunţate în dosarul nr. x/2023.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 382R din 4 decembrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 17 februarie 2025, sub nr. x/2023 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de judecată C9, astfel cum rezultă din fişa ECRIS şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar.

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material incidente în speţă.

Astfel, a susţinut că acţiunea ce face obiectul dosarului se întemeiază în esenţă pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar nu pe dispoziţiile art. 538 şi 539 C. proc. pen., care reglementează dreptul la repararea prejudiciilor produse în caz de eroare judiciară, respectiv dreptul la repararea prejudiciilor produse în cazul privării nelegale de libertate.

Distinct de procedura prevăzută de aceste din urmă dispoziţii legale, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., persoana prejudiciată de un proces penal derulat împotriva sa şi al cărui drept la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil a fost încălcat, are posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată în vederea recuperării prejudiciilor materiale şi morale produse.

Invocând prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 alin. (1) C. civ., art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că încălcarea unor drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie conferă titularului acestora un "drept de recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale şi statele sunt obligate să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei "plângeri" credibile conform Convenţiei şi să acorde reparaţii corespunzătoare pentru orice încălcare constatată.

Nu se poate reţine, cu temei, faptul că organele statului au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor legale, fapt care îi exonerează de la răspundere, fiind imperios ca reclamanta să aibă parte de repararea integrală a prejudiciului suferit în urma unui astfel de demers judiciar, numai astfel, legea internă fiind în concordanţă cu prevederile art. 6 din CEDO, care instituie dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de o instanţă independentă şi imparţială. Ca atare, acţiunea civilă promovată de reclamantă împotriva Statului Român este admisibilă.

În cauză, recurenta-reclamantă nu reclamă existenţa unei erori judiciare, aceasta fiind achitată chiar de către instanţa de fond, însă solicită a-i fi reparate atât prejudiciile morale cauzate de procesul penal derulat împotriva sa, constând în atingerea adusă pe plan psihologic demnităţii şi imaginii sale, cât şi cele materiale, constând în onorariul avocaţial achitat în vederea asigurării apărării.

Aceste prejudicii au fost produse din culpa Ministerului Public, care a efectuat acte de urmărire penală împotriva sa şi care a dispus şi trimiterea ei în judecată.

Astfel, prin punerea sa sub acuzare şi prin trimiterea în judecată, reclamanta a fost denigrată în mediul online, a pierdut încrederea şi respectul apropiaţilor, colegilor de muncă şi persoanelor din anturajul său, a pierdut sentimentul de confort psihic şi siguranţă, asigurat anterior de ideea că legiuitorul a instituit un nivel de protecţie a persoanelor care nu se implică în activităţi infracţionale.

Art. 1349 alin. (1) C. civ. instituie în sarcina oricărei persoane obligaţia de a respecta regulile de conduită impuse de lege şi de obiceiul locului, precum şi aceea de a nu aduce atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. În cazul nerespectării prevederilor mai sus enunţate, persoana vinovată de producerea prejudiciului, are obligaţia de a-l repara integral.

Prin art. 1531 C. civ., legiuitorul reglementează principiul potrivit căruia creditorul are dreptul la reparaţia integrală a prejudiciului suferit, inclusiv a celui nepatrimonial, principiu ce stabileşte în sarcina persoanei vinovate de producerea prejudiciului, obligaţia de a înlătura toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii, pe cât posibil, a situaţiei anterioare.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile legale incidente în cauză, condiţiile angajării răspunderii delictuale a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sunt: existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea acesteia cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu şi existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Potrivit art. 285 C. proc. pen. "(1) Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".

Rezultă, aşadar, că procurorul este obligat să efectueze cercetarea penală în situaţia în care se sesizează prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, cu privire la săvârşirea unei fapte penale. Însă, în situaţia în care, ulterior efectuării urmăririi penale, se constată că fapta cercetată nu constituie infracţiune, soluţia procesuală ce trebuie pronunţată într-un dosar penal este cea de clasare. Cu toate că procurorul de caz a administrat toate probele necesare în faza de urmărire penală în vederea conturării unei stări de fapt, a decis trimiterea recurentei-reclamante în judecată. În faza de judecată nu au fost administrate alte mijloace de probă care, în final, să determine instanţa să dispună o soluţie de achitare, soluţia de clasare s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât toate probele din faza de urmărire penală reliefau aceeaşi stare de fapt avută în vedere şi la pronunţarea soluţiei de achitare.

Fapta ilicită a pârâtului constă în greşita continuare a urmăririi penale faţă de recurenta-reclamantă, trimiterea sa în judecată, precum şi din exercitarea în continuare a acţiunii penale de către procuror, respectiv formularea unor concluzii de condamnare în faţa instanţei, urmată, după pronunţarea unei soluţii de achitare, de declararea de către Parchet a apelului, precum şi de susţinerea acestuia de către procurorul de şedinţă.

Prejudiciul cauzat reclamantei este unul cert, atât de natură materială - cheltuielile de judecată efectuate în vederea asigurării apărării, cât şi de natură morală - prejudiciile psihice cauzate de activitatea penală derulată împotriva sa.

Există şi raport de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciile care au fost cauzate, deoarece în situaţia în care procurorul ar fi analizat în mod corect informaţiile şi probele administrate în cauză, nu ar fi dispus continuarea urmăririi penale şi mai apoi trimiterea în judecată a recurentei-reclamante şi în acest mod ar fi evitat producerea prejudiciilor materiale şi morale.

Prin pronunţarea unei soluţii de achitare, instanţele penale au stabilit implicit şi existenţa unei culpe procesuale a organelor de urmărire penală care au dispus trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate, cu atât mai mult cu cât la momentul emiterii rechizitoriului, procurorul de caz trebuia şi putea să aibă reprezentarea că reclamanta este nevinovată, respectiv că nu a comis faptele de care era acuzată, atât timp cât nici probatoriul administrat în cursul urmării penale nu releva existenţa vreunei fapte penale, cu atât mai puţin a vinovăţiei recurentei-reclamante.

Prin urmare, culpa procurorilor este una evidentă, neexistând nicio probă care să susţină temeinicia şi necesitatea soluţiei de trimitere în judecată. Mai mult, chiar dacă în faţa instanţei de fond au fost readministrate probele administrate în cursul urmăririi penale, probe care nu au fost apte de a susţine acuzaţia, procurorul de şedinţă a formulat concluzii de condamnare a recurentei-reclamante.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că instanţa penală a dispus achitarea reclamantei în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., solicitarea inculpatei de achitare în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru lipsa vinovăţiei fiind explicit înlăturată de către instanţa penală, recurenta-reclamantă a susţinut că este binecunoscut faptul că în situaţia în care sunt incidente mai multe temeiuri care împiedică punerea în mişcare sau continuarea acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 C. proc. pen., se va da eficienţă primului temei incident, respectiv, în cazul recurentei, celui prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I care prevede că "fapta nu este prevăzută de legea penală", nefiind necesar a se analiza temeiul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza II-a C. proc. pen. "fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege". De altfel, în dosarul penal, s-a solicitat achitarea întemeiată pe prevederile acestui articol în terţiar.

Cu privire la daunele materiale, recurenta-reclamantă a susţinut că a făcut o serie de cheltuieli de judecată în vederea asigurării apărării în dosarul penal, cheltuieli constând în onorariu avocaţial.

Astfel, în virtutea dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul achitat prin hotărâre definitivă, ce a efectuat cheltuieli judiciare proprii şi nu se află în situaţia de a-i fi restituite de partea civilă sau persoana vătămată, se poate adresa instanţelor civile în vederea recuperării prejudiciului material cauzat, solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului cauzat.

Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanţă, creditorul având obligaţia de a dovedi, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acţiunea penală exercitată de Statul român prin organele abilitate, respectiv reprezentanţii Ministerului Public.

Or, dacă inculpatul nu este vinovat şi s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorităţii judiciare, astfel încât statul va suporta cheltuielile efectuate de inculpatul nevoit să îşi asigure apărarea într-un proces penal, deşi era nevinovat.

Pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credinţă în activitatea juridică penală sau o acţiune civilă nefondată, atât timp cât aceasta a fost ulterior dovedită ca neîntemeiată, pronunţându-se o soluţie de achitare.

Astfel, în măsura în care statul, prin organele de urmărire penală, este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluţii de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la stat.

În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat, cu titlu de jurisprudenţă, decizia civilă nr. 374/2023 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2022 şi a susţinut că, pentru identitate de raţiune, în prezenta cauză, cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat trebuie să-i fie restituite, interpretarea făcută de către Curtea de Apel Cluj cu privire la dispoziţiile legale la care a făcut referire fiind una eronată.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Intimatul-pârât a susţinut că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu a arătat în concret de ce hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

De asemenea, a susţinut că nu s-au identificat motive care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar instanţa de apel nu a încălcat nicio normă de drept material.

Mai mult, recurenta-reclamantă şi-a manifestat nemulţumirea faţă de decizia recurată, afirmând că aceasta este nelegală, prin reiterarea argumentelor din acţiunea civilă.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a dat o dezlegare corectă asupra cauzei, reţinând, în mod legal, că în cauză nu se poate constata săvârşirea unei fapte de natură ilicită în ipoteza în care o instituţie a statului îşi îndeplineşte atribuţiile impuse de lege, respectiv întocmirea unor acte de inculpare aşa cum este rechizitoriul şi trimiterea în judecată a unei persoane, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, ori atunci când această instituţie informează opinia publică în legătură cu procedurile judiciare.

Aşadar, modalitatea de desfăşurare a unei cercetări penale nu se poate constitui într-o faptă ilicită prejudiciatoare, ci are natura unei activităţi reglementate şi permisă de prevederile legale pentru a se realiza urmărirea penală şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, iar cercetarea penală presupune administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenţei sau nu a elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor prevăzute de legea penală. Principiul dreptului la un proces echitabil este strâns legat de respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să se constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni. Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile, care intervine când printr-o faptă păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege.

Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta altuia, în literatura de specialitate şi în practica judiciară, s-a arătat că este necesar să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauza de faţă aceasta nu a făcut dovada faptei ilicite în persoana Statului român prin Ministerul Finanţelor.

Prin urmare, prima instanţă, în mod corect a constatat că pretenţiile reclamantei ce au ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând daune morale, nu sunt întemeiate, întrucât nu se face dovada îndeplinirii condiţiilor legale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 alin. (1) şi 1357 C. civ.

În acest sens, a indicat şi o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 3450 din 5 octombrie 2018.

În ceea ce priveşte petitul referitor la obligarea pârâtului la plata unor daune materiale reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj şi în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Zalău şi al Curţii de Apel Cluj, în sumă de 14.500 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., intimatul-pârât a susţinut că soluţia Curţii de Apel Cluj este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Aşa cum a reţinut constant în jurisprudenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acest tip de acţiuni, răspunderea pentru acordarea cheltuielilor de judecată avansate în dosarul penal nu se poate fundamenta pe răspundere civilă delictuală de drept material, reglementată de art. 1349 C. civ.. S-a arătat că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, a cărei sferă nu se identifică cu cea a răspunderii civile delictuale.

Prin urmare în analiza culpei nu se recurge la elemente ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate) aşa cum sunt acestea definite în art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care în materie civilă se înscriu în noţiunea de parte căzută în pretenţii, reglementată de norma procesuală din art. 453 C. proc. civ.. În cauzele penale cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea procesului penal nu pot fi decât cele prevăzute de art. 276 C. proc. pen., cu respectarea ipotezelor descrise în textul de lege menţionat.

Din aceste motive, faţă de existenţa unor norme speciale ce constituie sediul materiei în privinţa cheltuielilor de judecată, nu ar putea fi primită o acţiune fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, în contradictoriu cu Statul pentru recuperarea cheltuielilor de judecată avansate în procesul penal finalizat cu achitare.

Drept urmare, solicitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului penal în contradictoriu cu Statul este nejustificată, fiind fundamentată pe răspunderea civilă delictuală de drept substanţial, respectiv art. 1349 C. civ.

Or, aşa cum s-a reţinut, răspunderea statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare nu se poate fundamenta pe săvârşirea unei fapte ilicite de către organul judiciar penal, neputându-se reţine un caracter ilicit al faptei atunci când se îndeplinesc activităţi impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta, cum ar fi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată.

În consecinţă, nu se poate reţine că organul judiciar a săvârşit o faptă ilicită pentru care s-ar impune să răspundă statul.

Mai mult, acest tip de cheltuială nu poate fi acordat cu titlu de despăgubire materială deoarece prevederile art. 10 alin. (5) coroborate cu art. 275 alin. (6) C. proc. pen. instituie garantarea de către Statul român în aplicarea principiului dreptului la apărarea suspectului sau a inculpatului în cadrul unui proces penal.

Astfel, opţiunea reclamantei de a îşi alege apărătorii în cauză în temeiul art. 83 lit. c) teza I C. proc. pen. este incompatibilă cu solicitarea obligării statului la plata cheltuielilor astfel efectuate cu onorariile avocaţilor, atât timp cât legea reglementează principiul garantării dreptului la apărare în cazurile de asistenţă obligatorie numindu-se un avocat din oficiu plătit cu precădere din fondurile publice ale statului conform art. 272 C. proc. pen.

Reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare pentru a putea solicita despăgubiri în acest sens.

Pretenţiile recurentei-reclamante referitoare la obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 14.500 RON reprezentând contravaloarea cheltuitelor ocazionate în soluţionarea dosarelor penale în discuţie este netemeinică având în vedere că Statut român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitatea de parte în procesul penal nr. 1373/337/2020, nici în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020, părti în procesul penal fiind, conform art. 32 alin. (2) C. proc. pen., doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; statul român nu ar putea fi obligat aşadar la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu poate constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceste dispoziţii legale reglementează doar cheltuielile de judecată din cadrul procesului civil. Aceste dispoziţii au în vedere părţile participante la proces, şi nu ceilalţi participanţi la proces. Potrivit art. 29-34 C. proc. pen., organele judiciare sunt organele specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară; acestea nu au calitatea de părti, în sensul art. 32 C. proc. pen., şi nici pe cea de subiecţi procesuali, aşa cum sunt ei definiţi de art. 33-34 din acelaşi cod.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. (calitatea de părti în proces), nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea ca temei legal a acestor dispoziţii legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) C. proc. pen., pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Referitor la capătul de cerere ce priveşte obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, se impune respingerea acestuia ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele şi în limitele ce urmează fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin cererea introductivă reclamanta, în privinţa căreia s-a desfăşurat un proces penal finalizat cu o hotărâre judecătorească definitivă de achitare, a solicitat plata de despăgubiri pentru prejudiciul material constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 157/P/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj şi în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Zalău şi al Curţii de Apel Cluj, în sumă de 14.500 RON, precum şi plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs prin desfăşurarea în privinţa sa a acestui proces penal.

În justificarea acestor solicitări, s-au indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 14.420 RON, cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, moment de la care se va actualiza suma datorată de 14.420 RON cu indicele de inflaţie, reprezentând cheltuielile cu onorarii avocaţiale realizate în procesul penal.

Totodată, prima instanţă a respins ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a reţine netemeinicia demersului reclamantei cu privire la acordarea de daune morale, instanţa a constatat că partea nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru repararea prejudiciului moral, neexistând fapta ilicită a acestuia, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreo nerespectare a vreunui drept procesual pe parcursul procesului penal, precum şi că activitatea de cercetare nu a avut caracter abuziv, întrucât organele de cercetare penală s-au sesizat datorită unui fapt concret săvârşit de reclamantă, respectiv emiterea unui act oficial având o dată falsă, faptul că în urma administrării probatoriului a rezultat că reclamanta nu a pus în circuit dispoziţia emisă neconferind activităţii de cercetare penală caracter ilicit.

În ceea ce priveşte temeinicia demersului reclamantei cu privire la daunele materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarele penale, prima instanţă a reţinut că partea are dreptul la restituirea acestora, având în vedere soluţia de achitare dată în respectivele dosare, Statul fiind cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, în calitatea sa de gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni.

Soluţionând apelurile declarate de ambele părţi, instanţa de apel a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, schimbând în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a respins ca nefondate cererile reclamantei la plata de daune materiale şi la plata de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe şi a menţinut în rest sentinţa atacată. De asemenea, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva încheierii din 4 aprilie 2024 a Tribunalului Sălaj.

În argumentarea deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că obligarea pârâtului la plata daunelor morale, pe temeiul invocat, este vădit nefondată, întrucât critica reclamantei tinde la o angajare directă a răspunderii Statului, fără să se fi stabilit în prealabil existenţa erorii judiciare, respectiv o exercitare a funcţiei procurorului de natură să-i angajeze răspunderea pentru o faptă penală ori disciplinară în legătură cu procesul. Or, răspunderea Statului este una subsidiară, câtă vreme reclamanta nu a indicat dispoziţia legală expresă care stabileşte că pârâtul răspunde în mod direct în cazul de faţă.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de daune materiale, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată atunci când a stabilit obligaţia de plată a pârâtului în virtutea obligaţiei de garanţie a acestuia pentru riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, care nu implică ideea de culpă procesuală, că nu există temei legal potrivit căruia Statul trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate fără rea-credinţă, precum şi că nu există în legislaţia civilă actuală o dispoziţie expresă care să prevadă în sarcina Statului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de inculpatul achitat, în baza răspunderii civile obiective a Statului.

Prin memoriul de recurs formulat, reclamanta afirmă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că normele de drept material referitoare la răspunderea pârâtului pentru trimiterea sa în judecată au fost greşit interpretate de către instanţa de apel.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă susţine că prejudiciile au fost produse din culpa Ministerului Public, care a efectuat acte de urmărire penală împotriva sa, dispunând, totodată, şi trimiterea sa în judecată. Astfel, fapta ilicită a pârâtului constă în greşita continuare a urmăririi penale, trimiterea reclamantei în judecată, precum şi exercitarea în continuare a acţiunii penale, respectiv formularea unor concluzii de condamnare în faţa instanţei, urmată, după pronunţarea unei soluţii de achitare, de declararea de către Parchet a apelului şi de susţinerea acestuia de către procuror.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce succed.

Art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Ca element al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită în doctrină şi jurisprudenţă ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului, noţiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct şi nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.

Astfel, fapta ilicită este, prin definiţie, o conduită contrară dreptului obiectiv. Or, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără şi exerciţiul unui drept, după cum rezultă din art. 1353 C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul.

Procedând la analizarea primei condiţii pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale - fapta ilicită - instanţa de fond şi instanţa de apel au statuat în mod legal că nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei de întocmire a rechizitoriului şi trimiterea în judecată a reclamantei pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale, întrucât activitatea respectivă este concretizată în exerciţiul normal al îndeplinirii unei activităţi impuse sau permise de lege, precum şi că nu a fost identificată vreo încălcare a limitelor normelor de procedură sau a normelor de drept substanţial.

Recurenta-reclamantă, bazându-se pe o atingere a drepturilor sale nepatrimoniale dedusă din soluţia de achitare dispusă de instanţa de judecată, nu a invocat niciun fel de activităţi concrete săvârşite de pârât, care să poată fi analizate din perspectiva existenţei unei fapte ilicite, limitându-se a susţine greşita continuare a urmăririi penale faţă de aceasta, trimiterea sa în judecată, exercitarea în continuare a acţiunii penale de către procurorul de şedinţă, formularea de către acesta a unor concluzii de condamnare a recurentei-reclamante, precum şi declararea şi susţinerea apelului împotriva sentinţei de achitare.

În acest sens, se reţine că nu se invocă o anume atitudine/acţiune a organelor de cercetare penală, care, în exercitarea atribuţiilor funcţiei şi în limitele permise de lege, au efectuat cercetarea penală şi au dispus trimiterea recurentei-reclamante în judecată, au formulat concluzii de condamnare şi au exercitat calea de atac prevăzută de lege, sens în care nu pot fi calificate ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit, jurisprudenţa statuând că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive de achitare a reclamantei, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Desigur, exercitarea acţiunii penale este o prerogativă de putere publică şi chiar o obligaţie, însă esenţial este că ea constituie exerciţiul unei conduite permise de lege şi, ca atare, nu poate avea în sine caracter ilicit.

Pe de altă parte, nici soluţia de achitare nu presupune, prin ea însăşi, o confirmare a unei exercitări abuzive a atribuţiilor de către organele de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât pentru achitarea reclamantei a fost necesară administrarea unui probatoriu, pe baza căruia s-a pronunţat această soluţie.

Prin urmare, din cele ce preced rezultă caracterul nefondat al criticilor referitoare la modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea pârâtului pentru trimiterea în judecată a reclamantei, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la faptul că art. 13 CEDO impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei "plângeri" credibile conform Convenţiei şi să acorde reparaţii corespunzătoare pentru orice încălcare constatată.

Potrivit art. 13 CEDO, ce prevede dreptul la un recurs efectiv (cale de atac efectivă), "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Scopul acestui text de lege este de a oferi un mijloc prin intermediul căruia justiţiabilii pot obţine, la nivel naţional, reparaţie pentru încălcările drepturilor lor garantate de Convenţie, înainte de activarea mecanismului internaţional de plângere în faţa Curţii (Kudla împotriva Poloniei (MC), 2000, pct. 152). Aşadar, acest text priveşte, în principiu, capete de cerere referitoare la încălcarea materială a dispoziţiilor Convenţiei.

Eficacitatea unei căi de atac în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluţii în favoarea reclamantului (Sindicatul Suedez al Mecanicilor de Locomotivă împotriva Suediei, 1976, pct. 50; Kudla împotriva Poloniei (MC), 2000, pct. 157). Aceste dispoziţii garantează o cale de atac, dar nu şi soluţionarea favorabilă a acesteia (R. împotriva Regatului Unit, decizia Comisiei, 1984).

Cât priveşte remediul în sine, acesta nu înseamnă o cale de atac menită succesului, ci pur şi simplu posibilitatea exercitării unei căi de atac la o autoritate competentă să examineze temeinicia acţiunii (C. împotriva Regatului Unit, decizia Comisiei 1983).

Aşa fiind, art. 13 garantează că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. Acesta nu instituie automat dreptul la despăgubiri, ci se referă doar la o procedură efectivă în dreptul intern prin care o persoană să poată reclama încălcarea drepturilor sale şi, eventual, să obţină o reparaţie.

Or, în cazul de faţă, recurenta-reclamantă s-a adresat instanţei civile cu o acţiune în despăgubire împotriva Statului, prin care a solicitat acordarea de daune materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, precum şi acordarea de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, a administrat probe, şi-a susţinut argumentele, a exercitat împotriva hotărârii primei instanţe şi a hotărârii instanţei de apel căile de atac pe care le-a considerat utile, instanţele analizându-i şi soluţionându-i cauza pe fond. Aşadar, recurenta-reclamantă a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă în sensul art. 13 CEDO, respectiv tocmai procedura pendinte.

Distinct de aceasta, se observă că motivele de recurs tind la deplasarea atenţiei către o pretinsă încălcare a unor drepturi fundamentale prevăzute şi protejate de CEDO.

Or, analizând cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., afirmând că solicitarea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită constând în greşita continuare a urmăririi penale şi trimiterea în judecată, deşi în privinţa sa nu erau întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii penale.

Prin urmare, instanţele nu au fost învestite cu o acţiune prin care, în acord cu art. 13 CEDO, reclamanta să ceară repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor sale protejate de Convenţie.

Chiar dacă se face vorbite în acţiune şi despre drepturile protejate de Convenţie - încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care ocrotesc dreptul la viaţă privată - fundamentul juridic al acţiunii reclamantei a fost aplicarea prevederilor art. 1349 şi urm. C. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a mai susţinut că organele statului nu sunt exonerate de răspundere pe motiv că au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor legale, astfel că este necesar să i se repare integral prejudiciul suferit, legea internă fiind în concordanţă cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de o instanţă independentă şi imparţială apreciind, în consecinţă, că acţiunea pe care a promovat-o împotriva Statului Român este admisibilă.

Prin această critică, recurenta-reclamantă pretinde, în realitate, o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă această susţinere nu poate fi primită, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată nu s-a reclamat o încălcare a acestor dispoziţii.

Invocarea pentru prima dată în recurs a încălcării acestor dispoziţii, echivalează cu formularea unei critici noi, întemeiate pe împrejurări de fapt ce nu au fost deduse judecăţii instanţelor fondului, ceea ce contravine caracterului exclusiv de legalitate al recursului.

Înalta Curte constată, totodată, că instanţele fondului nu au afirmat că acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, ci, dimpotrivă, au respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât, având în vedere fundamentul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii, ce constituie dreptul comun pentru repararea unui prejudiciu.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la trimiterea sa în judecată în lipsa probelor, la modul în care procurorii au apreciat probele, la faptul că nu exista infracţiune, la greşita continuare a urmăririi penale, Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate reglementat de art. 483 şi următoarele C. proc. civ., pentru că ele nu vizează aplicarea legii, ci temeinicia deciziei recurate, din conţinutul acestora neputând fi desprinsă nicio critică concretă de nelegalitate a acesteia susceptibilă de a fi încadrată în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ori în vreun alt caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căreia să poată fi exercitat controlul judiciar.

Este fondat însă motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul obligării pârâtului la plata de despăgubiri materiale constând în cheltuielile efectuate în procesul penal pentru apărarea prin avocat, criticile formulate vizând, sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a prevederilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. (văzut ca fundament al solicitării de despăgubire din cauza de faţă).

În cauza de faţă, argumentele care au sprijinit soluţia instanţei de apel au avut în vedere faptul că nu poate fi angajată răspunderea Statului, întrucât nu există temei legal potrivit căruia Statul trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate fără rea-credinţă, că nu există în legislaţia civilă actuală o dispoziţie expresă care să prevadă în sarcina Statului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de inculpatul achitat, în baza răspunderii civile obiective a Statului, că stabilind obligaţia de plată a pârâtului în virtutea obligaţiei de garanţie a acestuia pentru riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, care nu implică ideea de culpă procesuală, prima instanţă a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată, deşi reclamanta nu şi-a fundamentat pretenţiile pe obligaţia de garanţie a Statului, precum şi că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu sunt suficiente pentru fundamentarea răspunderii statului conform considerentelor Deciziei HP nr. 20/2018, incidenţa prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1349 alin. (1) C. civ., din perspectiva culpei procesuale şi a faptei ilicite invocate prin acţiune, fiind explicit înlăturată de prima instanţă, hotărârea nefiind atacată sub acest aspect, considerentele acesteia definitivându-se.

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt eronate prin raportare la cadrul legal şi la situaţia de fapt reţinută în cauză.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată priveşte dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluţionat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acesteia.

Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Prin raportare la obiectul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speţă sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli au fost efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora:

"(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării dispuse în procesul penal, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., alin. (6) al textului prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat în speţă nu în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă.

Înalta Curte apreciază că "legea civilă" la care face trimitere alin. (6) al art. 276 C. proc. pen. este reprezentată atât de dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 şi urm.), cât şi de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ.:

"Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

În acelaşi sens, trebuie avut în vedere că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanţă dacă partea care a căzut în pretenţii îşi exercită doar atribuţiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituţie publică.

Este adevărat argumentul intimatului-pârât că Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. pen., dar aceasta nu poate schimba concluzia asupra chestiunii analaizate.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi, aşa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 309 alin. (1) C. proc. pen., ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantei, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acesteia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atât timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Curtea reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantei de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unor norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Chiar dacă activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârşeşte un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

O altă interpretare a art. 276 alin. (6) C. proc. pen. ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, justificarea soluţiei instanţei de apel încalcă dispoziţiile de drept substanţial aplicabile cauzei deoarece statul organizează şi conduce activitatea judiciară. Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

În consecinţă, faţă de soluţia dată prin sentinţa penală nr. 164 din 26 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Zalău în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 1480/A/2021 din 25 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală, condiţia pierderii procesului nu mai este o chestiune ce poate fi pusă la îndoială. În acest sens, Înalta Curte reţine că, pe fondul acuzaţiei penale, statul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, achitarea fiind pronunţată în mod definitiv, caz în care este reclamat un necesar drept de despăgubire. Netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie un motiv care justifică un drept la despăgubire pentru prejudiciul produs persoanei inculpate prin efectuarea cheltuielilor de judecată în procesul penal. Acţiunea statului nu poate fi calificată decât ca o faptă care a adus atingere drepturilor sau intereselor altei persoane, faptă care angajează răspunderea sa în temeiul dispoziţiilor cu caracter de gen, conţinute de art. 1349 şi urm. C. civ.

Prin urmare, din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul acuzaţiei penale, favorabile inculpatei, se naşte un drept la despăgubire faţă de acesta din urmă.

Totodată, Înalta Curte apreciază că este eronată şi statuarea instanţei de apel potrivit căreia instanţa de fond a schimbat cauza juridică a acţiunii, cu ocazia stabilirii obligaţiei de plată a pârâtului în virtutea obligaţiei sale de garanţie pentru riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, care nu implică ideea de culpă procesuală.

În acest sens, se reţine că, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul juridic al acesteia nu leagă instanţa, care, în exercitarea rolului său activ consacrat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dar şi pentru ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, este obligată să dea acţiunii calificarea juridică exactă.

Aşadar, instanţa de fond, a dat eficienţă principiului disponibilităţii, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată şi a considerat că răspunderea pârâtului intervine în cauză în virtutea obligaţiei de garanţie ce îi revine şi pe raţiuni de interpretare şi aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., precum şi în calitatea sa de gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni.

În considerarea acestor motive, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limita celor mai sus arătate, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la aceeaşi curte de apel, cu menţinerea în rest a deciziei instanţe de apel, ce priveşte respingerea apelului declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 382/R din 04 decembrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj.

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la aceeaşi curte de apel.

Menţine în rest decizia instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.