State liability for judicial error dismissed for failure to exhaust procedural appeals

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 6 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 280.000 euro, cu titlu de daune materiale şi 200.000 euro, cu titlu de daune morale, motivat de faptul că magistratul care s-a ocupat de cazul său a lăsat cauza în nelucrare până la împlinirea termenului de prescripţie specială, punându-l în imposibilitatea de a recupera prejudiciul suferit ca urmare a înşelăciunii cercetate în dosarul nr. x/2016, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale, faţă de dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea 303/2004 şi faţă de domiciliul reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 23 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în favoarea Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, secţia I civilă sub nr. x/2021.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 840 din data de 7 iunie 2023, a respins, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1446 din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 840 din 17 iunie 2023 pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1446 din 7 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., modificarea, în tot, a soluţiei, în sensul admiterii acţiunii, ca o consecinţă a îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile a Statului Român faţă de modalitatea în care s-au derulat cercetările în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, respectiv faptul că vătămarea să nu fi putut fi remediată prin exercitarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, motivat pe două aspect principale: faptul că recurentul nu a formulat plângere împotriva Ordonanţei nr. 181/II/2018 din 30 iulie 2018 şi că nu a declanşat acţiunea civilă pe cale separată.

Sub un prim aspect, recurentul a învederat că vătămarea nu ar fi putut fi remediată prin formularea plângerii împotriva ordonanţei, reţinerile instanţei de apel încălcând dispoziţiile art. 339 şi art. 340 C. proc. pen., şi, în mod subsecvent, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, a învederat că, pe de o parte, prin ordonanţa Prim-procurorului nu s-a dispus clasarea cauzei privind infracţiunile sesizate, ci s-a respins plângerea formulată în temeiul art. 339 C. proc. pen.

Soluţia de clasare a fost dispusă prin Ordonanţa din 4 iunie 2018, iar nu prin Ordonanţa nr. 181/11-2/2018 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar dispoziţia de clasare a fost atacată, contrar considerentelor instanţei de apel, fiind exercitată calea de atac prevăzută de lege.

A menţionat că teza pe care încearcă să o valideze instanţa de apel este aceea că recurentul a rămas în pasivitate şi nu a atacat ordonanţa de clasare, constatând, pe cont propriu, că a intervenit prescripţia răspunderii penale faţă de infracţiunile sesizate, astfel încât vătămarea ar fi putut fi remediată prin exercitarea unei căi de atac. Această teză este falsă şi denotă o greşită interpretare a dispoziţiilor procesual penale şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din materia atragerii răspunderii patrimoniale a statului.

Aceasta, întrucât recurentul a formulat plângere împotriva Ordonanţei de clasare din 4 iunie 2018, soluţionată de Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care a apreciat întemeiate motivele formulate prin plângerea împotriva Ordonanţei de clasare, dar s-a arătat că demersul (calea de atac) este lipsit de finalitate pentru toate faptele sesizate, întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

Cu alte cuvinte, deşi calea de atac - plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare - a fost considerată întemeiată de procurorul ierarhic superior, acesta a subliniat faptul că demersul este lipsit de finalitate, întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, impediment absolut la continuarea urmăririi penale.

A arătat că prescripţia specială a răspunderii penale reprezintă un impediment absolut, dirimant şi peremptoriu, care nu depinde de nicio cauză de întrerupere, suspendare etc, singurul moment la care se raportează fiind data săvârşirii faptei, element temporal lipsit de echivoc. Odată cu intervenirea prescripţiei răspunderii penale în cursul urmăririi penale, organele de urmărire penală au obligaţia clasării dosarului penal, conform art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nicio altă soluţie nefiind permisă de lege.

Prin urmare, indiferent de temeinicia criticilor care ar fi fost formulate prin plângere, referitor la modalitatea de instrumentare a dosarului de urmărire penală nr. 1873/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti de către procurorul de caz, în aceeaşi măsură şi judecătorul de cameră preliminară ar fi fost, de asemenea, ţinut de impedimentul absolut la efectuarea în continuare a urmăririi penale - prescripţia răspunderii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În cadrul procesual al plângerii formulate în temeiul art. 340 C. proc. pen., cale de atac care ar fi putut fi exercitată fără o finalitate sau eficienţă, instanţa de cameră preliminară ar fi putut pronunţa una dintre soluţiile prevăzute la art. 341 C. proc. pen.

În aceste condiţii, este evident faptul că formularea unei căi de atac suplimentare şi subsecvente - plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 340 C. proc. pen. - nu era un demers care putea converge spre o altă finalitate şi nu reprezenta o cale de atac efectivă în sensul art. 13 CEDO, eroarea judiciară constând în pasivitatea procurorului de caz, contrar obligaţilor procesual penale care îi incumbă, fiind consumată definitiv şi ireversibil.

Invocând jurisprudenţa curţii de contencios european, a arătat că art. 13 din CEDO consacră obligaţia existenţei unei căi de atac interne efective, în faţa unei "instanţe naţionale competente", care să permită examinarea pe fond a unui "capăt de cerere justificabil" întemeiat pe Convenţie.

Sub un al doilea aspect, recurentul a susţinut că exercitarea pe cale separată a acţiunii civile ataşată procesului penal în cadrul căruia a avut loc eroarea judiciară nu reprezintă o condiţie pentru aplicarea prevederilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, iar reţinerea, în acest sens, a instanţei de apel este rezultatul greşitei aplicări a art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

A arătat că răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare comise de magistraţi nu este condiţionată de exercitarea sau nu a acţiunii civile în cadrul procesului penal în care s-a săvârşit abaterea disciplinară şi nici a acţiunii civile pe cale separată, condiţia impusă de prevederile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 fiind aceea ca vătămarea să nu fi putut fi reparată prin exercitarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare.

A menţionat că nu poate fi imputată recurentului neexercitarea acţiunii civile pe cale separată pentru atragerea răspunderii patrimoniale pentru eroarea judiciară flagrantă comisă de procurorul de caz, câtă vreme aceasta nu reprezintă o cale de atac şi, deosebit de important, se constituise parte civilă în dosarul de urmărire penală nr. 1873/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, neputând formula concomitent şi acţiunea civilă.

Totodată, a precizat că a introdus acţiune civilă şi în faţa instanţei civile, ulterior soluţionării dosarului de urmărire penală nr. 1873/P/2016, cererea fiind respinsă, ca prescrisă, în mod definitiv, în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti.

Concluzionând, recurentul a arătat că, opus considerentelor Curţii de Apel Ploieşti, singura modalitate în care ar mai putea recupera prejudiciul material cauzat este prin atragerea răspunderii statului pentru eroarea judiciară a procurorului de caz, care, lăsând cauza în nelucrare până la împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale, a împiedicat recuperarea prejudiciului atât în cadrul procesului penal, cât şi, pe cale separată, în faţa instanţei civile.

Începând cu pag. 15 şi până la finalul cererii de recurs, recurentul a expus aprecierile sale în sensul că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii statului pentru erori judiciare, respectiv efectuarea de acte procesuale cu încălcarea dispoziţiilor de drept material sau procesual; prin efectuarea acestor acte procesuale să fie încălcate în mod grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unei persoane; în această modalitate să fie produs un prejudiciu; prejudiciul să nu fi putut fi reparat printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Concluzionând, a subliniat că procurorul de caz a săvârşit o eroare judiciară constând în aceea că, prin îndeplinirea atribuţiilor cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă: (a) nu a oferit o soluţie asupra tuturor infracţiunilor sesizate şi (b) a lăsat cauza, în mod nepermis, în nelucrare mai mulţi ani, cu toate că probatoriul era amplu administrat şi faptele recunoscute de unul dintre inculpaţi, ceea ce a determinat o soluţie de clasare pentru intervenirea prescripţiei speciale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 27 martie 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la 5 iunie 2025, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul unicului motiv de casare invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, susţinând că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor specifice angajării răspunderii statului pentru erori judiciare.

Recurentul şi-a structurat criticile în două direcţii principale, ambele vizând concluzia instanţei de apel potrivit căreia, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa privind imposibilitatea înlăturării vătămării prin intermediul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, întrucât, pe de o parte, recurentul nu a formulat plângere împotriva Ordonanţei Prim-procurorului nr. 181/II/2018 din 30 iulie 2018 şi, pe de altă parte, nu a promovat o acţiune civilă separată.

Astfel, într-o primă orientare argumentativă, recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că vătămarea pretinsă putea fi remediată prin intermediul plângerii prevăzute de art. 340 C. proc. pen., motivând că ordonanţa de clasare ar fi fost oricum menţinută, dat fiind că soluţia pronunţată se întemeia pe intervenirea prescripţiei speciale.

Înalta Curte constată însă că această critică este nefondată, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect normele de drept material, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.

În acest sens, se impune, cu titlu prealabil, conturarea cadrului normativ incident instituţiei răspunderii statului pentru erori judiciare. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României republicată:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

Principiul constituţional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa.

Conform dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004:

"Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituţională a statuat că noţiunea de "eroare judiciară" este o noţiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. (paragrafele 216-217).

În acest cadru normativ, se constată că angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară este condiţionată de îndeplinirea unui set riguros de cerinţe de admisibilitate, pentru promovarea acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru ipoteza legală vizată, ceea ce reflectă caracterul restrictiv al mecanismului juridic, care nu se aplică oricărei erori intervenite în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, ci exclusiv situaţiilor expres şi limitativ reglementate de lege. Aceste condiţii presupun: existenţa unor acte procesuale dispuse în cadrul procesului, încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material sau procesual, producerea unei vătămări reale, constând într-un prejudiciu material şi/sau moral - vătămarea trebuie să fie urmarea directă a actelor procesuale nelegale şi să fie suficient de serioasă pentru a justifica angajarea răspunderii statului - şi imposibilitatea remedierii vătămării printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Doar întrunirea cumulativă a tuturor acestor condiţii permite calificarea unei situaţii juridice ca eroare judiciară în sensul art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, iar, în lipsa oricăreia dintre ele, răspunderea statului pentru eroare judiciară nu poate fi angajată.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, reţinând că nu este îndeplinită ultima condiţie, având în vedere că reclamantul nu a uzat de toate căile de atac avute la dispoziţie pentru protejarea drepturilor sale.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, împotriva Ordonanţei de clasare din 4 iunie 2018, recurentul a formulat plângere în temeiul art. 339 C. proc. pen., adresată Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care, prin Ordonanţa nr. 181/11-2/2018 din 30 iulie 2018, a respins plângerea. Împotriva acestei din urmă ordonanţe, recurentul nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege.

În acest context, se impune a fi menţionate dispoziţiile art. 339 C. proc. pen., potrivit cărora plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se soluţionează de Prim-procurorul parchetului sau, după caz, de Procurorul General al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului, precum şi cele ale art. 340 din acelaşi Cod care prevăd că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Înalta Curte reţine că, prin dispoziţiile art. 340 C. proc. pen., anterior evocate, legiuitorul a instituit un mecanism procedural complex pentru contestarea soluţiilor de clasare, mecanism care presupune exercitarea unui control judecătoresc real şi efectiv asupra actului procurorului. Această cale de atac este prevăzută în mod expres de lege, este accesibilă şi clar reglementată, constituind o garanţie fundamentală a legalităţii şi regularităţii procesului penal şi având aptitudinea de a remedia orice eventuale erori sau încălcări ale drepturilor persoanei vizate.

Din perspectiva aplicării art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, exercitarea acestei plângeri nu constituie o opţiune facultativă, ci o premisă obligatorie pentru a se putea susţine ulterior că vătămarea pretinsă nu putea fi remediată prin intermediul căilor procedurale prevăzute de lege.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a construit un raţionament amplu, centrat pe instituţia prescripţiei speciale, asupra duratei acesteia, a momentului împlinirii termenului şi a efectelor pe care le-ar produce în plan procesual. Pornind de la aceste considerente, a încercat să acrediteze ideea că exercitarea plângerii prevăzute de art. 340 C. proc. pen. ar fi fost lipsită de utilitate practică, în acest caz particular, întrucât soluţia pronunţată ar fi fost menţinută în mod inevitabil, ceea ce, în opinia sa, ar fi făcut imposibilă remedierea vătămării prin intermediul acestei căi de atac. Însă, Înalta Curte constată că un asemenea raţionament nu poate fi primit, având în vedere că este pur ipotetic şi nu poate înlocui exercitarea efectivă a căii de atac.

Stabilirea caracterului "inutil" al unei căi de atac nu poate fi făcută prin simple anticipări subiective ale părţii şi nici de instanţa de recurs, întrucât ar însemna substituirea unui control judecătoresc potenţial cu o prezumţie privind rezultatul acestuia. Aşadar, a considera aprioric că plângerea ar fi fost lipsită de efect echivalează cu o speculaţie, neputând substitui o verificare judiciară efectivă.

Prin urmare, argumentul recurentului, întemeiat pe presupusa inutilitate a demersului, nu are relevanţă juridică în contextul neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a). din Legea nr. 303/2004, actul normativ impunând ca titularul dreptului să fi epuizat căile procedurale disponibile, nu ca acesta să fi apreciat oportunitatea sau utilitatea lor. Cu alte cuvinte, imposibilitatea remedierii trebuie să fie una obiectivă şi nu rezultatul unei decizii a titularului dreptului de a nu utiliza calea de atac instituită de legiuitor.

Mai mult, este important de subliniat că, în contradicţie cu raţionamentul detaliat al recurentului, care urmăreşte să demonstreze că vătămarea nu ar fi putut fi corectată prin formularea plângerii prevăzute de art. 340 C. proc. pen., în realitate, neexercitarea acestei căi de atac constituie o omisiune procesuală imputabilă exclusiv recurentului. Acesta a recunoscut, în mod explicit (la pagina 7 din cererea de recurs), motivele subiective pentru care nu a iniţiat controlul judecătoresc prevăzut de C. proc. pen., respectiv: dezamăgirea faţă de soluţia pronunţată în ordonanţă, absenţa menţionării exprese a căii de atac în cuprinsul actului şi dificultăţi financiare privind angajarea unui apărător. Recurentul a admis, de asemenea, că a aflat despre calea de atac doar ulterior expirării termenului de 20 zile, fiind astfel decăzut din dreptul de a ataca soluţia Prim-procurorului.

Drept urmare, în raport cu considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, concluzionând că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la inexistenţa unei căi procedurale care să permită verificarea efectivă a soluţiei de clasare şi, implicit, să ofere oportunitatea remedierii vătămării. Cum această condiţie, astfel cum rezultă din norma legală, are natura unei condiţii prealabile, cu caracter cumulativ şi imperativ, în absenţa căreia nu poate fi atrasă răspunderea Statului pentru eroare judiciară, în ipoteza vizată, soluţia instanţei de apel de respingere a apelului, ca nefondat, este legală, fiind întemeiată pe o justă interpretare a cadrului juridic aplicabil.

Având în vedere caracterul determinant al acestei condiţii prealabile, constatarea neîndeplinirii sale face lipsită de finalitate orice analiză asupra celorlalte critici formulate în cererea de recurs. Aceasta întrucât, chiar în ipoteza teoretică în care aceste susţineri ar fi fondate, ele nu ar avea aptitudinea de a modifica soluţia pronunţată de instanţa de apel, câtă vreme impedimentul juridic derivat din neepuizarea căilor procedurale reprezintă un obstacol iremediabil în antrenarea răspunderii statului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluţia pronunţată, precum şi dispoziţiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate de petentul A., rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1446 din 7 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.