State’s appeal over €775,284 tax-evasion damages rejected for lack of proven tort and prejudice

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 11 decembrie 2023, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş, a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 775.284 RON, ce reprezintă prejudiciul total adus bugetului consolidat al statului, şi a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală; instituirea măsurii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei, potrivit art. 953 şi urm. C. proc. civ., până la concurenţa sumei solicitate.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 201 din 28 mai 2024, Tribunalul Argeş a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea privind pe reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi pe pârâta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1325/2025 din 28 martie 2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal formulat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi apelul incident formulat de pârâta A. împotriva sentinţei civile nr. 201 din 28 mai 2024 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1325/2025 din 28 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin motivul de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., susţinând că instanţa a depăşit limitele învestirii.

În acest sens, a învederat că instanţa de apel avea obligaţia să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi, implicit, să analizeze efectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, şi nu să se rezume la a motiva soluţia numai cu privire la faptul că răspunderea administratorilor poate fi angajată exclusiv în cadrul procedurilor speciale ale insolvenţei/dizolvarea societăţii ori prin decizie emisă de organul fiscal.

Concluzionând, a subliniat că analizarea cererii deduse judecăţii din perspectiva altor dispoziţii legale încalcă principiul disponibilităţii, iar acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanţă bugetară, este admisibilă.

Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

Printr-o primă critică formulată, recurentul a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să analizeze pretenţiile deduse judecăţii raportat la starea de fapt desprinsă din ansamblul materialului probator, coroborată cu normele juridice invocate în speţă.

A menţionat că reţinerea instanţei în sensul că, în lipsa înscrisurilor esenţiale, aceasta nu poate analiza cauza, echivalează cu un refuz de judecată, în contextul în care facturile şi raportul de expertiză de care recurentul a înţeles să se folosească se află în dosarul de cercetare penală, ataşat la dosarul pendinte.

O a doua critică formulată vizează încălcarea de către Curtea de Apel a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., aceasta reţinând, greşit, că ordonanţa organului de urmărire penală cu referire la prejudiciu nu ar face dovada ilicitului, în contextul în care, din probele administrate, rezultă cu evidenţă existenţa unei fapte ilicite.

Făcând trimitere la facturi şi la raportul de expertiză administrat în dosarul de cercetare penală, recurentul a învederat că reiese intenţia directă a pârâtei de a comite infracţiunea reţinută de organul de cercetare penală, astfel că a fost dovedită săvârşirea faptei ilicite.

Concluzionând, a menţionat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., în cauză fiind îndeplinite cumulativ toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele casare, menţionând că argumentele dezvoltate prin memoriu de recurs sunt aceleaşi cu cele dezvoltate în faţa instanţei de apel, care a analizat şi a soluţionat deja aceste aspecte, oferind dezlegarea asupra lor.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale incidente în speţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situaţia în care lipeşte motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus critici deciziei atacate, imputând instanţei de apel aplicarea greşită a art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., precum şi a art. 28 C. proc. pen., critici apte a fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2), raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., depăşind limitele învestirii, prin analizarea cauzei din perspectiva altor dispoziţii legale decât cele invocate în susţinerea acţiunii, respectiv, prin a se rezuma, într-o acţiune de drept comun perfect admisibilă, la a motiva soluţia exclusiv pe argumentul că răspunderea administratorilor poate fi angajată numai în cadrul procedurilor speciale ale insolvenţei sau după dizolvarea societăţii ori prin decizie emisă de organul fiscal.

Examinând însă decizia supusă recursului, se constată că această critică este nefondată, nefiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) sau ale art. 22 alin. (5) C. proc. civ.. Instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii şi nu a soluţionat cauza prin raportare la un alt obiect sau la un alt temei decât cel dedus judecăţii.

Cu titlul preliminar, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 775.284 RON, ce reprezintă prejudiciul total adus bugetului consolidat al statului, şi a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi instituirea măsurii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei, potrivit art. 953 şi urm. C. proc. civ., până la concurenţa sumei solicitate. Calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost justificată prin calitatea acesteia de împuternicit al asociaţilor B. S.R.L., care nu a înregistrat în contabilitate facturile reprezentând achiziţii ce au fost tranzacţionate între C. S.R.L., B. S.R.L. şi D. S.R.L., din materia impozitului pe profit şi TVA. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urm., art. 1381, art. 1385 C. civ. şi ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În raport cu aceste susţineri, instanţa de apel a analizat cauza în limitele trasate de reclamant, examinând dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Aceasta a raportat situaţia de fapt la normele de drept indicate în acţiune, fără a extinde analiza în afara cadrului procesual stabilit.

Făcând distincţie între persoana juridică şi persoana fizică ce o administrează, instanţa de apel a subliniat că pretenţiile formulate vizează angajarea răspunderii personale a pârâtei pentru fapta proprie, şi nu răspunderea persoanei juridice. În acest context, instanţa de apel a reţinut că este ţinută să analizeze şi să determine norma legală care ar putea justifica transferul obligaţiei de plată a debitului fiscal - ce stă la baza pretenţiilor reclamantului - de la societatea emitentă a facturilor fiscale la persoana fizică căreia i se impută săvârşirea ilicitului penal în materia disciplinei bugetare, respectiv a faptei de evaziune fiscală.

Tot în limitele învestirii, instanţa de apel a făcut trimitere la regimul juridic al răspunderii administratorilor societăţilor, pentru a clarifica în ce condiţii răspunderea acestora poate fi angajată. Referirile la procedura specială a reprezentat un punct de reper necesar stabilirii cadrului normativ relevant în materia raportului dintre răspunderea societăţii şi cea a administratorului, o astfel de examinare impunându-se în contextul în care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii pârâtei pentru paguba reclamată, în calitatea sa de împuternicit al asociaţilor B. S.R.L..

Contrar susţinerilor recurentului, analiza instanţei de apel s-a concentrat exclusiv asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 1357 C. civ.. Curtea de Apel a concluzionat că nu este întrunită condiţia premisă pentru angajarea acestei răspunderi, întrucât nu s-a dovedit săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite care să poată atrage răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în sensul art. 1357 C. civ., respectiv pe calea dreptului comun.

Cât priveşte alegaţiile din memoriul de recurs referitoare la chestiunea admisibilităţii acţiunii, se reţine că acestea nu constituie critică împotriva deciziei atacate, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii a primit o soluţionare favorabilă din perspectiva admisibilităţii, cauza fiind analizată şi soluţionată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, şi nu ca inadmisibilă.

În raport cu cele expuse, se constată că instanţa de apel a soluţionat cauza în limitele învestirii, fără a modifica obiectul sau cauza cererii şi fără a se întemeia pe alte dispoziţii decât cele deduse judecăţii, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul şi-a structurat criticile pe două paliere. Prima susţinere vizează pretinsa încălcare a art. 28 din C. proc. pen., sub aspectul efectelor soluţiei de clasare asupra analizei civile (pct. 5). Cea de-a doua critică priveşte aplicarea eronată a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, în ceea ce priveşte constatările instanţei referitoare la nedovedirea faptei ilicite şi a prejudiciului, prin refuzul acesteia de a cerceta cauza, reţinând că o astfel de analiză nu poate avea loc în lipsa înscrisurilor esenţiale (pct. 8).

În dezvoltarea primei critici, recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod greşit, că ordonanţa de clasare nu face dovada existenţei ilicitului şi a prejudiciului. Acesta a apreciat că, în temeiul art. 28 C. proc. pen., soluţia procurorului produce efecte obligatorii asupra judecăţii civile.

Critica este nefondată, urmând a fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Din conţinutul textului de lege citat se observă că legiuitorul a avut în vedere doar hotărârile judecătoreşti, iar nu soluţiile de încetare a procesului penal date de procuror, care au un alt regim juridic.

În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care a statuat că "Soluţiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă este evident că numai hotărârile judecătoreşti se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu şi actele emise de Ministerul Public. Instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă … Curtea reţine că ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului (…)." (Decizia nr. 419/2020 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 998 din 28 octombrie 2020)

Drept urmare, astfel cum a reţinut, în mod judicios, Curtea de Apel, doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar potrivit art. 1365 C. civ., instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În aceste condiţii, având în vedere că ordonanţa de clasare nu împiedică instanţa civilă să examineze, în mod independent, temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii prin evaluarea proprie a materialului probator, se constată că, în mod legal, Curtea de Apel a procedat la analizarea îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii delictuale, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen.

Cu referire la a doua critică subsumată de recurent ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că şi aceasta este nefundamentată juridic, având în vedere cele ce urmează:

Argumentele care susţin, în opinia recurentului, încălcarea dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ. vizează, pe de o parte, un presupus refuz al instanţei de apel de a soluţiona cauza, aceasta reţinând că înscrisurile esenţiale în dovedirea pretenţiilor formulate nu au fost depuse, iar, pe de altă parte, o apreciere greşită de nedovedire a condiţiilor faptei ilicite şi a prejudiciului pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Dispoziţiile legale indicate ca fiind încălcate reglementează dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instituind regula fundamentală potrivit căreia existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie şi generatoare de prejudiciu, reprezintă condiţii cumulative pentru angajarea răspunderii.

Raţionamentul instanţei de apel, care a considerat că nu este posibilă identificarea certă a situaţiei de fapt, din cauza inconsecvenţei reclamantului şi lipsei înscrisurilor esenţiale care să probeze, pe de o parte, legătura dintre pârâta persoană fizică şi contribuabilul în sensul legii fiscale şi, pe de altă parte, existenţa prejudiciului generat de nerespectarea obligaţiei de plată impozit pe profit şi TVA, nu permite reţinerea unor aspecte de nelegalitate apte să conducă la casarea deciziei, nici prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi nici din perspectiva ipotezei de nelegalitate a pct. 5 al aceluiaşi articol din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a reţinut, ca un considerent decizoriu, insuficienţa materialului probator.

Instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a faptei ilicite, ceea ce ar fi presupus administrarea unor probe din care să rezulte cu certitudine că pârâta este contribuabilul care nu a respectat obligaţiile de plată a creanţelor fiscale, reprezentând impozit pe profit şi TVA, presupusă faptă ilicită care a generat prejudiciul pretins în cauză.

În acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod judicios, că, aşa cum a susţinut chiar reclamantul, contribuabilul este societatea cu răspundere limitată, iar nu pârâta persoană fizică, iar obligaţia de a calcula şi declara impozitul pe profit, respectiv de a înregistra taxa pe valoare adăugată colectată, incumbă, potrivit dispoziţiilor din materia fiscală, societăţii şi nu pârâtei.

Totodată, a reţinut Curtea de Apel că recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului, făcând distincţia clară între "prejudiciul cauzat" şi "pretenţiile părţii civile", prima referindu-se la cuantumul dovedit al pretenţiilor, în timp ce cea de-a doua se referă la cuantumul sumei solicitate de partea civilă.

Faptul că anumite probe - facturi sau raportul de expertiză din faza de urmărire penală - ar fi fost ataşate la dosarul penal nu exonerează reclamantul de obligaţia procesuală de a le valorifica în prezenta cauză, prin identificarea şi depunerea lor la dosar, astfel încât instanţa să le poată examina în mod corespunzător.

Este de subliniat că, astfel cum rezultă din decizia atacată, instanţa de apel a solicitat, în mod expres, reclamantului să indice şi să detalieze facturile pe care le consideră reprezentative pentru cheltuieli nejustificate sau fictive, susceptibile a constitui sursa prejudiciului, obligaţie pe care recurentul nu şi-a îndeplinit-o. În acest context, Curtea de Apel a reţinut că proba cu expertiză contabilă, solicitată prin cererea de apel, este imposibil de administrat în cauză, în lipsa documentelor esenţiale care ar trebui să reprezinte obiectul verificării unui expert contabil.

Trebuie reamintit că rolul judecătorului nu implică substituirea instanţei de judecată în obligaţia părţilor de a administra probe sau de a-şi susţine pretenţiile şi apărările. Judecătorul are obligaţia de a analiza obiectiv dovezile propuse de părţi şi de a clarifica aspectele esenţiale ale cauzei, însă nu poate suplini lipsa de diligenţă a acestora în administrarea probelor. În speţă, instanţa a analizat întregul material probator administrat în cauză şi a motivat, în mod detaliat şi logic, concluziile la care a ajuns, ceea ce exclude orice pretinsă pasivitate sau refuz în a soluţiona cauza.

Mai mult, prin aceste critici, în sensul că facturile care dovedesc prejudiciul şi fapta ilicită, precum şi raportul de expertiză efectuat în faza de cercetare penală se aflau în dosarul penal, ataşat dosarului civil, recurentul procedează la inversarea sarcinii probaţiunii, contrar dispoziţiilor imperative ale art. 249 şi art. 288 din C. proc. civ., care stabilesc, în mod clar, că obligaţia de a dovedi pretenţiile revine părţii care le formulează şi susţine. Astfel, recurentul încearcă să impună instanţei responsabilitatea de a identifica, în dosarul penal ataşat, care dintre înscrisurile depuse, în faza de cercetare penală, dovedesc pretenţiile deduse judecăţii, ceea ce este contrar normelor procesuale, în care rolul judecătorului este de a evalua probele propuse şi administrate de părţi şi nu de a suplini lipsa de probatoriu sau de diligenţă.

În consecinţă, nefiind dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale - respectiv existenţa faptei ilicite imputate pârâtei, precum şi a prejudiciului - ca urmare a insuficienţei materialului probator, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte celelalte alegaţii ale recurentului, prin care acesta invocă o pretinsă aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ. şi dezvoltă argumente referitoare la pretinsa dovadă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, inclusiv prin trimitere la diverse facturi şi la concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul penal, Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu relevă elemente de nelegalitate apte să genereze controlul de legalitate al hotărârii sub acest aspect. În realitate, nemulţumirea recurentului vizează aprecierea realizată de instanţa de apel asupra situaţiei de fapt rezultate în urma probatoriului administrat.

Or, recursul reprezintă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită, în mod definitiv, de instanţele devolutive ale fondului.

Astfel, aprecierea măsurii în care probele administrate dovedesc săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite şi existenţa prejudiciului reprezintă elemente care vizează temeinicia hotărârii, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, şi nu de aplicarea normelor legale care reglementează condiţiile care trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În condiţiile în care instanţa de apel a stabilit, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu s-a dovedit existenţa săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâtă şi nici existenţa prejudiciului, această situaţie nu poate fi reevaluată în calea de atac a recursului.

Aşadar, raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că decizia atacată este legală sub toate aspectele contestate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 1325/2025 din 28 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.