Public domain inventory’s declaratory effect versus constitutive title requirement in inter-UAT property recovery claims

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, la 13.02.2015, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin reprezentant legal Primar A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ştefeşti, prin reprezentant legal Primar B., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul ocupat abuziv în suprafaţă de 66 ha care face parte din suprafaţa de 133 ha gol alpin cu destinaţia de păşune, cunoscut sub denumirea de "Moaşa", precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunţată de secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Prahova la 21 mai 2015, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, invocată de pârâtă, şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Prahova.

Pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1656 din 25 aprilie 2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, ca neîntemeiată. A luat act de susţinerea pârâtei în sensul că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 379 din 15 februarie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele şi, în consecinţă, a anulat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

4. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2384 din 06 octombrie 2021, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ştefesti, prin reprezentant legal, şi Guvernul României; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 566281 mp, identificat în raportul de expertiză efectuat de expert C..

Prin hotărârea nr. 807 din 30 mai 2023, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2384 din 06 octombrie 2021 a Tribunalului Prahova şi a dispus completarea sentinţei, în sensul că: a fost obligată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele să plătească reclamantei suma de 37.511 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

5. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 756 din 22 mai 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Ştefeşti, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 2384 din 06 octombrie 2021 şi a încheierii de şedinţă pronunţată la data de 17 decembrie 2019 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin primar, şi cu intimatul-pârât Guvernul României.

A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că:

A respins acţiunea, ca nefondată.

A obligat intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele să plătească apelantei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ştefeşti suma de 15.256 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 756 din 22 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, imputând instanţei de apel o motivare contradictorie şi o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a menţionat că, în cauză, pot fi incidente numai dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice şi al modului de dobândire a acesteia, lege specială, ce derogă de la dreptul comun. Totodată, a apreciat că dispoziţiile art. 863 din C. civ. din anul 2009, invocate de instanţă, în considerentele deciziei criticate, nu pot fi incidente în cauză, întrucât acest cod nu era în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1359/2001.

Continuând, a subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 218/1998, prin hotărârea Guvernului este inventariat domeniul public la nivelul fiecărei UAT şi se atestă apartenenţa fiecărui bun la domeniul public al unităţii administrativ teritoriale. Astfel, se instituie prezumţia că toate bunurile inventariate, aflate în domeniul public al fiecărei UAT, sunt proprietatea acesteia. Pe baza aceste atestări prin hotărâre de Guvern, bunurile se cuprind în inventarul domeniului public al fiecărui UAT şi se prezumă, până la proba contrarie, că sunt proprietatea acestora.

Recurenta a subliniat că atestarea prin hotărâre de Guvern a dreptului de proprietate publică se încadrează în modurile de dobândire a proprietăţii publice reglementate de art. 7, lit. f) din Legea nr. 213/1998, cu atât mai mult cu cât nu a fost contestată în condiţiile art. 23 din lege.

A arătat că dreptul de proprietate al UAT asupra păşunii alpine în suprafaţă totală de 133 ha, cunoscută sub denumirea Moaşa, care face obiectul prezentei cauze, este cu mult anterior adoptării H.G. nr. 1359/2001, figurând şi în inventarul comunei întocmit în anul 1993, fiind astfel numai confirmat prin această hotărâre de Guvern.

În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului în litigiu, a arătat că, din probele administrate, rezultă că păşunea alpină "Moaşa" - fostă proprietate D. - a fost expropriată pe seama comunei Homorâciu, actuală Izvoarele, în temeiul Legii din 24 septembrie 1920, privind înfiinţarea păşunilor comunale. Totodată, a menţionat că, începând cu anul 1931, există numeroase înscrisuri care atestă eforturile reprezentanţilor comunei Homorâciu de a obţine proprietatea întregului gol alpin Moaşa, respectiv Deciziunea nr. 300/16.02.1943 a Comitetului Agricol al Comunei Homorâciu, decizia nr. 1672/1944 a Curţii de Apel Bucureşti, adresa nr. x/05.03.1946 a Direcţiei Cărţilor Funciare din cadrul Ministerului Justiţiei, adresa nr. x/16.04.1946 a aceleiaşi instituţii şi chiar Adresa nr. x/1946, care atestă, fără putinţă de tăgadă, faptul că la data instaurării regimului comunist, întreaga păşune alpină Moaşa era proprietatea Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Izvoarele. Chiar în perioada comunistă, Decizia nr. 360/1971 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Judeţului Prahova menţionează păşunea Moaşa, în suprafaţă de 133 ha, ca aparţinând de comuna Izvoarele.

Pe de altă parte, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în considerentele deciziei criticate, pârâta UAT Ştefeşti a depus numai înscrisuri care atestă faptul că, în perioada comunistă, şi chiar în anul 1990, a avut în folosinţă câte o porţiune din aceasta păşune, fără a produce vreo dovadă cu privire la un eventual drept de proprietate asupra acesteia.

Însă, într-o totală contradicţie cu probele administrate în cauză, dar şi printr-o aplicare greşită a normelor de drept material incidente, instanţa de apel a ignorat toate probele vizând dreptul de proprietate al UAT Comuna Izvoarele asupra terenului în litigiu şi a validat un abuz, comis de Comuna Ştefeşti, care nu deţine nici un fel de act cu privire la acest teren.

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comuna Ştefeşti, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele casare, menţionând că motivele de recurs au fost invocate pur formal, recurenta fiind, în realitate, nemulţumită de soluţia pronunţată.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata a subliniat că hotărârea de Guvern, emisă în scopul atestării bunurilor ce aparţin domeniului public al judeţului şi al celorlalte unităţi administrativ teritoriale din cuprinsul acesteia, adoptate în aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, nu are valoare constitutivă de drepturi, ci doar una declarativă, astfel că nu constituie drept de proprietate pentru terenurile menţionate în anexă.

Totodată, a subliniat că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că nici celelalte acte invocate de recurenta-reclamantă nu reprezintă titluri de proprietate.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 5 iunie 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată, prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la 16 octombrie 2025, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Într-un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat ipoteza motivelor contradictorii, susţinând că decizia atacată este într-o totală contradicţie cu probele administrare în cauză, instanţa de apel ignorând toate dovezile care vizează dreptul de proprietate al acesteia asupra terenului în litigiu şi validând o ocupare fără drept a imobilului de către pârâtă.

Înalta Curte constată că această critică, astfel cum a fost formulată prin cererea de recurs, este nefondată, întrucât nu vizează o contrarietate reală a motivelor care au stat la baza hotărârii atacate. În concret, recurenta nu a indicat existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei instanţei de apel, ci susínut că soluţia instanţei nu este conformă cu probele administrate în cauză.

În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raţionamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză. Contradicţia trebuie să fie evidentă, astfel încât să rezulte că decizia este lipsită de claritate şi consistenţă, fapt ce poate duce la o lipsă de previzibilitate în aplicarea legii.

Or, în cazul de faţă, această condiţie nu este îndeplinită, critica fiind centrată exclusiv pe nemulţumirea recurentei faţă de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a apreciat probele administrate. Însă, diferenţele de opinie cu privire la interpretarea probelor nu echivalează cu incidenţa unei motivări contradictorii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nefiind susceptibile de încadrare în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, argumentaţia prezentată de recurentă, exclusiv prin concluziile orale de la termenul din 16 octombrie 2025, diferită de cea expusă în cererea de recurs şi întemeiată pe pretinsa contradicţie a considerentelor instanţei de apel - în sensul că aceasta ar fi reţinut, pe de o parte, că noţiunea de "titlu" include actul juridic, inclusiv administrativ sau declarativ de proprietate, iar, pe de altă parte, că H.G. nr. 1359/2001 nu constituie un titlu de proprietate - nu poate fi supusă analizei, fiind invocată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, în şedinţă publică.

Aceasta întrucât, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă nu doar indicarea motivelor de nelegalitate, ci şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 470 alin. (5), aplicabile şi în această cale de atac.

Cum nu se aflăm în situaţia reglementată de art. 470 alin. (5) C. proc. civ., dezvoltarea ulterioară, orală, a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, prin prezentarea unor critici noi, diferite de cele formulate în scris, cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului, este inadmisibilă.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material este, de asemenea, nefondat.

În susţinerea acestei critici, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 213/1998, reţinând că H.G. nr. 1359/2001 nu ar constitui dovada dreptului de proprietate, deşi acest act normativ instituie o prezumţie de proprietate şi se încadrează în modalităţile de dobândire a proprietăţii publice prevăzute de art. 7 lit. f) din aceeaşi lege, singurul text aplicabil în cauză. În opinia recurentei, aplicarea art. 863 C. civ. de către instanţa de apel este nejustificată. De asemenea, aceasta a susţinut că soluţia pronunţată este nelegală, întrucât pârâta UAT Comuna Ştefeşti nu a administrat nicio probă care să dovedească existenţa unui eventual drept de proprietate asupra imobilului litigios.

Prealabil examinării propriu-zise a acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă acţiunea prin care reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele a solicitat instanţei să oblige pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Ştefeşti să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţa de 66 ha, care face parte din suprafaţa de 133 ha gol alpin cu destinaţia de păşune, cunoscut sub denumirea "Moaşa".

Prin decizia atacată, instanţa de apel a admis apelul formulat de pârâta UAT comuna Ştefeşti, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta UAT comuna Izvoarele, ca nefondată. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că hotărârea de Guvern de atestare a domeniului public/privat nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea unităţii administrativ teritoriale, reţinând necesitatea dovedirii modului de dobândire a dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat de art. 863 C. civ., respectiv de art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenta-reclamantă, în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, criticile recurentei care vizează aprecierea situaţiei de fapt nu pot fi primite spre analiză de instanţa de recurs, aceasta neavând competenţa de a reexamina faptele într-o cale de atac ce are caracter exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune, întrucât o eventuală reapreciere a situaţiei de fapt şi o reevaluare a probelor, în contextul criticilor formulate de recurenta-reclamantă, nu ar constitui exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei pronunţate, ci ar echivala cu refacerea analizei faptice şi, eventual, stabilirea unei situaţii noi, la care ar urma să se aplice dispoziţiile legale.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanţa de recurs reaminteşte că acţiunea în revendicare este acţiunea reală prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate, dar nu are stăpânirea materială a bunului (adică elementul material al posesiei - corpus), îl cheamă în judecată pe cel care deţine această stăpânire, solicitând recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea posesiei, diferendul purtând aşadar asupra stabilirii calităţii de proprietar al bunului revendicat, iar sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului.

În privinţa obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază condiţia impusă imperativ de legiuitor, aceea ca dobândirea acestor bunuri care, fie prin natura lor, fie prin declaraţia expresă a legii, sunt de uz sau de interes public, să se facă prin unul dintre modurile prevăzute de lege:

"Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege". Prin urmare, sintagma "prin modurile prevăzute de lege" primeşte o dublă interpretare, respectiv dobândirea trebuie să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 7 din Legea 213/1998, iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerinţelor legii în vigoare la data dobândirii lui.

Cu alte cuvinte, chiar dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât partea să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public, cum este cel local, de care s-a prevalat recurenta-reclamantă, sau aparenta identitate a bunului cu unul dintre cele menţionate în art. 136 alin. (3) din Constituţie sau art. 7 din Legea 213/1998 nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea unităţii administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Prin urmare, simplul fapt că bunul în litigiu se regăseşte în inventarul bunurilor din domeniul public nu constituie o prezumţie irefragabilă a existenţei unui drept de proprietate al statului cu privire la acesta, ci trebuie verificat modul de dobândire, dintre cele prevăzute de art. 7 din Legea 213/1998, astfel încât partea să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte relevă că actul juridic, prin care un bun este inventariat ca făcând parte din domeniul public al statului, nu dovedeşte dreptul de proprietate publică al acestuia. Din nicio dispoziţie a legii nu rezultă că actul administrativ prin care a fost aprobat inventarul bunurilor proprietatea publică (în litigiul pendinte fiind invocată, în acest sens, H.G. nr. 1359/2001) ar constitui titlu de proprietate. Dimpotrivă, întocmirea inventarului este destinată să servească atestării situaţiei juridice a bunurilor, dar cu valoare strict declarativă, iar nu constitutivă sau translativă de proprietate. Efectul acestei atestări, prevăzută a fi realizată prin hotărâre a Guvernului, iniţial potrivit art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi, în prezent, potrivit art. 288 din Codul administrativ, nu este diferit de efectul oricărei inventarieri, adică declarativ, iar nu constitutiv sau translativ de proprietate.

Conform art. 20 din Legea nr. 213/1998:

"Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului menţionat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanţelor şi se supune spre aprobare Guvernului.".

Drept urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că atestarea prin H.G. nr. 1359/2001 nu este aptă de a face dovada dreptului de proprietate publică al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Totodată, Curtea de Apel a reţinut că toate celelalte înscrisuri invocate de reclamantă pentru dovedirea dreptului său de proprietate nu constituie acte de proprietate în sensul art. 863 C. civ., aspect recunoscut implicit chiar de recurentă, care, prin propriile susţineri, a arătat că aceste înscrisuri atestă eforturile reprezentanţilor Comunei Izvoarele de a dobândi proprietatea întregului gol alpin Moaşa, ceea ce conduce la concluzia că, la momentul respectiv, unitatea administrativ-teritorială nu era titulară a acestui drept de proprietate.

În ceea ce priveşte temeiul de drept invocat de instanţa de apel, respectiv dispoziţiile art. 863 C. civ., contestat de recurentă ca neaplicabil în speţă, întrucât nu era în vigoare la momentul adoptării H.G. nr. 1359/2001, Înalta Curte reţine că aceste prevederi reglementează, în prezent, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică şi au acelaşi conţinut juridic cu art. 7 din Legea nr. 213/1998, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel . Aceasta relevă că instanţa de apel a analizat, în mod corespunzător, prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998, ajungând la concluzia că, indiferent dacă se aplică art. 863 C. civ. sau art. 7 din Legea nr. 213/1998, reclamanta nu a dovedit modul de dobândire a dreptului de proprietate.

Nu în ultimul rând, acţiunea în revendicare reprezentând cel mai eficient mijloc de apărare a dreptului de proprietate, care este un drept perpetuu, vizează un ansamblu de acte normative, inclusiv cele în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile art. 863 C. civ.

Susţinerea recurentei, conform căreia intimata-pârâtă nu a făcut dovada existenţei unui titlu de proprietate asupra imobilului, urmează a fi, de asemenea, respinsă, ca nefondată.

Acesta întrucât, într-o atare acţiune, astfel cum s-a arătat supra, reclamantul care se pretinde proprietar este ţinut să facă dovada titlului său de proprietate şi, doar după ce o astfel de probă a fost efectuată în cauză, instanţa urmează a analiza titlul exhibat de către pârât. În situaţia în care reţine că ambele părţi înfăţişează titluri valabile, procedează la compararea lor. Altfel spus, în faza iniţială a acţiunii în revendicare, sarcina probei, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ. (actor incumbit probatio), aparţine reclamantului, care trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.

Pârâtul, având elementul corpus, beneficiază de prezumţia existenţei elementului animus şi, pe această bază, de prezumţia de proprietate instituită de art. 919 alin. (3) din C. civ. (art. 1854 din C. civ. de la 1864). Dacă reclamantul prezintă probe pentru dovedirea dreptului său şi pentru răsturnarea prezumţiei de proprietate de care beneficiază pârâtul, acesta din urmă are obligaţia, la rândul său, să facă dovada că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu se află în patrimoniul său. Până la acest moment procesual, al administrării probelor de către reclamantă, în dovedirea dreptului său de proprietate, pârâtului i se recunoaşte o stare de pasivitate în ceea ce priveşte probarea acestui drept.

Cum în cauză, reclamanta a invocat drept titlu de proprietate H.G. nr. 1359/2001, hotărâre de Guvern care nu este aptă de a face dovada dreptului de proprietate, împrejurarea că pârâta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate nu are relevanţă juridică, sarcina probei revenind reclamantei, care nu a demonstrat că este titularul dreptului pretins.

În ceea ce priveşte ansamblul aserţiunilor recurentei-reclamante din cadrul cererii de recurs, referitoare la probele aduse în dovedirea dreptului de proprietate, însoţite de trimiterea la înscrisurile de la dosar, se reţine că acestea implică aprecierea probelor administrate în cauză, instanţa de recurs nefiind competentă însă, astfel cum s-a dezvoltat anterior, să reaprecieze situaţia de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate.

Pentru aceste considerente, grefat pe situaţia de fapt stabilită definitiv, Înalta Curte reţine că decizia atacată este legală pe toate aspectele invocate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel că recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

Soluţia de respingere vizează şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, formulată de reclamantă care, fiind parte căzută în pretenţii în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu este îndreptăţită la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel, se constată că aceste cheltuieli au fost solicitate şi în calea de atac anterioară şi au fost acordate de Curtea de Apel, astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 756 din 22 mai 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.