Contractual real estate mandate: EU Regulation 1215/2012 supplants national jurisdictional rules for service-based claims involving immovables

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 24 iulie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele:

1. să se constate dreptul său ca, în calitate de legatar şi succesor în drepturi al defunctului C., bunicul său, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei, respectiv ca pârâta să îi transmită cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom (mandat fără reprezentare) în legătura cu imobilul din Timişoara, bd. x nr. 5 (fost 23 august nr. 5), jud. Timiş, respectiv, cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile care au fost obţinute şi sunt menţionate în sentinţa nr. 518/P pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26 februarie 2010 şi în decizia civilă nr. 481 din 24 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010;

2. să se pronunţe o hotărâre judecătorească care, având în vedere refuzul pârâtei de a-i transmite cotele de 1/4 părţi din imobilele menţionate, să ţină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său, a cotelor de 1/4 părţi din bunurile imobile care sunt menţionate în sentinţa nr. 518/P pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26 februarie 2010 şi în decizia civilă nr. 481 din 24 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2010, cotele părţi de 1/4 din aceste bunuri imobile fiind obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom în legătură cu imobilul din Timişoara, bd. x, jud. Timiş;

3. se să dispună rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din bunurile imobile menţionate, în sensul radierii din cărţile funciare a dreptului de proprietate al pârâtei şi intabularea în cărţile funciare a dreptului său de proprietate cu privire cotele de 1/4 părţi (în legătura cu care se radiază dreptul pârâtei).

În subsidiar, reclamantul a solicitat:

1. Să se constate simulaţia şi caracterul simulat al sentinţei nr. 518/P pronunţate în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26 februarie 2010 şi al deciziei civile nr. 481 din 24 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2010, având în vedere că aceste hotărâri au fost pronunţate cu privire la cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile obţinute în numele pârâtei, ca urmare a unui acord simulatoriu intervenit prin convenţiile încheiate în Germania în anul 2003 din care a decurs raportul de prete nom, pe baza căruia demersurile administrative şi judiciare în legătură cu imobilul din Timişoara, bd. x nr. 5 (fost 23 august nr. 5), jud. Timiş, au fost efectuate şi cotele părţi de 1/4 din bunurile imobile au fost obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi, C., care este adevăratul beneficiar al cotelor părţi şi al cărui moştenitor şi succesor în drepturi este reclamantul;

2. să se constate dreptul său ca, în calitate de legatar şi succesor în drepturi al defunctului C., bunicul său, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei, respectiv să îi transmită cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile obţinute în numele pârâtei dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom (mandat fără reprezentare) în legătura cu imobilul anterior menţionat;

3. să se pronunţe o hotărâre judecătorească care, având în vedere refuzul pârâtei de a-i transmite cotele de 1/4 părţi din imobilele menţionate, să ţină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său a cotelor de 1/4 părţi din bunurile imobile care sunt menţionate în sentinţa nr. 518/P pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26 februarie 2010 şi în decizia civilă nr. 481 din 24 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2010, cotele părţi de 1/4 din aceste bunuri imobile fiind obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom în legătură cu imobilul din Timişoara, bd. x, jud. Timiş;

4. se să dispună rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din bunurile imobile menţionate, în sensul radierii din cărţile funciare a dreptului de proprietate al pârâtei şi intabularea în cărţile funciare a dreptului său de proprietate cu privire cotele de 1/4 părţi (în legătura cu care se radiază dreptul pârâtei).

A solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

I.2.1. Prin sentinţa civilă nr. 833 din data de 11 iunie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Astfel, referitor la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut faptul că excepţia a fost invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, motivat de faptul că locuieşte în Germania, fiind indicat un element de extraneitate.

De asemenea, a constatat că acţiunea de faţă vizează bunuri imobile situate pe teritoriul României, împrejurare de natură a atrage incidenţa art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., prezentând relevanţă şi prevederile art. 1081 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în care locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală se află în România.

Totodată, a reţinut că, în raport cu convenţiile încheiate între părţi, în special clauza inserată la art. 6 din contractul încheiat la data de 2 mai 2023, locul executării obligaţiilor contractuale, ce incumbau autorilor pârâtei, în calitate de vânzători, urma să fie în România, astfel încât şi din această perspectivă, instanţele române sunt competente să soluţioneze pricina.

În plus, a avut în vedere şi faptul că domiciliul reclamantului, cetăţean român, se află pe teritoriul ţării, aspect ce conduce la aplicarea art. 1070 C. proc. civ., în raport de instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă.

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, făcând aplicarea prevederilor art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că, faţă de împrejurarea că în speţă acţiunea vizează imobile situate în Timişoara, solicitându-se atât transmiterea cotei de 1/4 din dreptul de proprietate, cât şi rectificarea cărţii funciare, iar locul executării obligaţiilor derivate din convenţiile încheiate între părţi se află tot în Timişoara, competenţa teritorială revine Tribunalului Timiş, în raport cu dispoziţiile art. 117 C. proc. civ., ce consacră o competenţă teritorială exclusivă, precum şi cu cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

A subliniat faptul că prevederile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. ar deveni aplicabile doar în măsura în care nu ar putea fi identificată o instanţă competentă să judece cauza potrivit regulilor de drept comun, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

I.2.2. Prin sentinţa civilă nr. 461 din data de 10 aprilie 2025, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a reţinut că instanţa a fost învestită cu o acţiune personală imobiliară şi, prin urmare, competenţa de soluţionare nu se stabileşte potrivit art. 117 C. proc. civ., aplicabil exclusiv acţiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispoziţiilor de drept comun ale art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.

De asemenea, a constatat că părţile nu au inserat în contractul pe care se întemeiază demersul judiciar, o clauză atributivă de competenţă, astfel că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ci a dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., competenţa teritorială revenind Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care nu poate fi identificată o instanţă competentă să judece cauza potrivit regulilor de drept comun.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi Tribunalul Timiş, secţia I civilă şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind ivit ca urmare a aprecierilor diferite ale celor două tribunale cu privire la dispoziţiile legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul.

Astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dat eficienţă prevederilor art. 1072 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 117 C. proc. civ. şi cu cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în timp ce Tribunalul Timiş, secţia I civilă a făcut aplicarea art. 1072 alin. (2) C. proc. civ.

Se observă că niciuna dintre instanţele implicate în conflictul negativ de competenţă nu au făcut aplicarea normelor juridice realmente incidente în cauză, cu ignorarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi art. 252 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, obligaţia cunoaşterii şi aplicării din oficiu a dreptului în vigoare în România fiind de natură a include şi regulamentele Uniunii Europene, acte normative obligatorii în toate părţile lor şi direct aplicabile pe teritoriul României, întocmai ca şi legile.

Mai mult, însuşi C. proc. civ. atenţionează, în cuprinsul art. 4, că "în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor." Totodată, potrivit art. 1065 C. proc. civ. ("Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel."), prevederile Cărţii a VII-a privind procesul civil internaţional sunt unele de aplicare subsidiară, fiind înlăturate atunci când se aplică prevederile prioritare ale dreptului Uniunii Europene, aşa cum este cazul şi în speţă.

Astfel cum a relevat şi Tribunalul Bucureşti, în cauză se invocă în esenţă existenţa unui contract de mandat încheiat între numitul C., bunicul reclamantului, şi autoarea pârâtei, iar ca urmare a demersurilor efectuate de către bunicul acestuia, care au condus la restituirea imobilului situat în Timişoara, bd. x, jud. Timiş, se afirmă că pârâtei îi revine obligaţia de a transmite cota de 1/4 din imobilul indicat, urmând să se dispună şi rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare.

Pe calea acţiunii formulate, reclamantul a solicitat constatarea drepturilor sale, respectiv ale obligaţiilor corespunzătoare ce incumbă pârâtei şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său a cotelor de 1/4 din bunurile imobile indicate, precum şi rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din imobile.

Această acţiune are în mod neîndoielnic o natură civilă, iar pârâta domiciliază în Germania, stat membru al Uniunii Europene.

Pe cale de consecinţă, în cauză se aplică dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012, al cărui art. 1 alin. (1) prevede că "Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorităţii publice (acta jure imperii)."

În cauză nu este incidentă niciuna dintre excepţiile ratione materiae instituite de art. 1 alin. (2) din Regulament.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1), "sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru".

După cum rezultă din prevederile art. 5, "(1) Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2-7 din prezentul capitol.

(2) În special, normele de competenţă naţională pe care statele membre le comunică Comisiei în temeiul articolului 76 alin. (1) litera (a) nu pot fi invocate împotriva persoanelor menţionate la alin. (1)."

Or, România a indicat drept prevederi inaplicabile atunci când se aplică Regulamentul tocmai dispoziţiile art. 1066 şi urm. C. proc. civ.. desigur, această informare are o natură pur indicativă, instanţele aflate în conflict fiind oricum obligate să aplice din oficiu prevederile Regulamentului nr. 1215/2012, ori de câte ori se află în sfera de aplicare a acestuia, fără a depinde în această privinţă de ceea ce invocă părţile, întrucât judecătorul este obligat să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, pe care este dator să le cunoască şi să le dea eficienţă din oficiu [art. 22 alin. (1) şi art. 252 C. proc. civ..].

De vreme ce pârâta domiciliază în Germania, instanţelor germane le revine competenţa internaţională de drept comun în ceea ce priveşte judecarea prezentei cauze, cel puţin dacă în cauză nu sunt aplicabile normele de competenţă exclusivă.

Trebuie observat că, în cauză, o eventuală necompetenţă internaţională nu s-a acoperit, întrucât pârâta a invocat prin întâmpinarea, care reprezintă prima sa apărare, şi excepţia de necompetenţă internaţională, alături de cea a necompetenţei teritoriale şi de apărări de fond, condiţiile enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Elefanten Schuh (C - 150/80, hotărârea din 26.06.1981) pentru contestarea competenţei internaţionale de către pârâtul care formulează apărări în proces fiind prin urmare îndeplinite.

Aşadar, chiar dacă instanţele aflate în conflict au pornit de la premisa potrivit căreia instanţele române ar fi competente, din prevederile Regulamentului, ca şi ale art. 1071 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. (conforme cu sistemul Regulamentului) rezultă obligaţia deplină a instanţei învestite cu conflictul de competenţă să verifice în ce măsură condiţia primordială a competenţei internaţionale este îndeplinită.

Astfel, astfel cum rezultă din hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată la 15 noiembrie 1983 în cauza Ferdinand Duijnstee/Lodewijk Goderbauer (C - 288/82), instanţa de recurs în casaţie este obligată să îşi verifice din oficiu competenţa internaţională şi să se declare necompetentă, dacă aceasta rezultă din Regulament, şi aceasta chiar dacă prevederile naţionale împiedică invocarea unor motive de recurs în casaţie de ordine publică (altele decât cele invocate de părţi). Or, aplicarea acestui raţionament în cadrul procedural de faţă implică verificarea deplină a regulilor de competenţă internaţională cu ocazia soluţionării conflictului negativ de competenţă, în condiţiile în care hotărârile prin care competenţa a fost declinată reciproc nu sunt supuse unor căi de atac distincte.

Tribunalul Bucureşti s-a raportat la dispoziţiile art. 1.080 alin. (1) şi ale art. 117 C. proc. civ.. Desigur, aceste referiri sunt eronate, având în vedere că în cauză se aplică Regulamentul nr. 1215/2012, însă urmează a se examina dacă acţiunea de faţă are caracter real, în sensul dispoziţiilor acestui act normativ.

Potrivit art. 24 din Regulament, "următoarele instanţe dintr-un stat membru sunt competente exclusiv, indiferent de domiciliul părţilor: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul. (...)"

Sintagma "în materie de drepturi reale imobiliare" trebuie interpretată autonom, pentru ca interpretarea şi aplicarea regulilor de competenţă să nu depindă de categorii juridice naţionale.

Trebuie totuşi observat că, inclusiv în dreptul naţional, acţiunea de faţă nu este nicidecum una reală imobiliară, întrucât nu tinde nemijlocit la protecţia unui drept real despre care se pretinde că se află deja în patrimoniul reclamantului, cum sunt acţiunile la care se referă art. 117 C. proc. civ.

Dimpotrivă, acţiunea de faţă are ca obiect pretenţii de natură contractuală izvorâte din contractul încheiat între autorul reclamantului şi pârâtă, fiind aşadar deduse judecăţii veritabile drepturi de creanţă, iar nu drepturi reale. Aceeaşi calificare se impune şi cu privire la acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract de vânzare a unui imobil, acţiune care are caracter personal întrucât tinde la realizarea creanţei creditorului promisiunii, astfel cum rezultă de altfel şi din jurisprudenţa obligatorie (şi deci presupusă a fi cunoscută) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia în interesul legii nr. 8/2013, potrivit cu care acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare). De altfel, nu rezultă în acest stadiu dacă ceea ce cere reclamantul în realitate nu este plata unei sume de bani corespunzătoare măsurilor reparatorii care par acordate prin echivalent, aspect care va trebui verificat pe fond de către instanţa competentă; în această din urmă ipoteză, a fortiori acţiunea ar avea caracter personal (şi mobiliar).

Aceste repere, din care rezultă desăvârşita inaplicabilitate a art. 117 C. proc. civ., dar şi a art. 1080 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă prestaţiile promise de autorul reclamantului aveau ca finalitate dobândirea de măsuri reparatorii asupra unui imobil situat în Timişoara, au însă în contextul Regulamentului nr. 1215/2012 doar o valoare indicativă, noţiunile cu caracter autonom uzitate de acest act normativ urmând a fi interpretate în lumina doctrinei relevante, a scopurilor Regulamentului şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie s-a statuat că, pentru aplicabilitatea art. 16 pct. 1 din Convenţia de la Bruxelles (echivalentul art. 24 pct. 1 din Regulament), nu este suficient ca acţiunea să aibă legătură cu un drept real imobiliar, ori cu un imobil, ci mai este necesar ca fundamentul pretenţiei să nu îl constituie un drept de creanţă (cu excepţia ipotezei locaţiunii imobiliare), ci un drept real imobiliar. Distincţia relevantă, potrivit Curţii, care citează în acest punct raportul profesorului D. cu privire la Convenţia de la Bruxelles, este aceea că dreptul real este opozabil erga omnes, în vreme ce dreptul de creanţă este opozabil doar debitorului (Hotărârea Curţii de Justiţie din 9 iunie 1994, pronunţată în cauza Norbert Lieber c. Willi S. Göbel şi Siegrid Göbel, C-292/93).

Sunt reale drepturile calificate astfel de ordinea juridică naţională şi care conferă titularului lor prerogative care se exercită nemijlocit asupra unui bun, fără ca pentru exerciţiul dreptului să fie necesar concursul activ al altei persoane; dimpotrivă, subiectul pasiv, care este general şi nedeterminat, trebuie să se abţină de la a face ceva care ar fi de natură să aducă atingere dreptului respectiv. Dispoziţiile art. 24 pct. 1 teza I din Regulament trebuie interpretate restrictiv, în ce priveşte acţiunile în justiţie care intră sub incidenţa acestora. Intră sub incidenţa textului cererile reale imobiliare, iar nu şi cererile privitoare la un drept personal, chiar dacă acesta priveşte un imobil. Aşadar, pretenţiile născute dintr-un contract, chiar dacă au legătură cu un imobil, nu pot fi considerate acţiuni reale.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie s-a decis că prevederile art. 16 pct. 1 din Convenţie (art. 24 pct. 1 din Regulament) trebuie interpretate într-o manieră restrictivă, care să asigure realizarea scopului acestei dispoziţii cu caracter de excepţie, respectiv proximitatea jurisdicţiei sesizate faţă de locul situării imobilului, pentru a asigura administrarea probelor în condiţii lesnicioase şi buna cunoaştere a regimului bunurilor, specific statului în care sunt situate imobilele. Numai aceste scopuri justifică derogarea de la regulile generale în materie de competenţă internaţională, îndeosebi art. 4 (actor sequitur forum rei).

În cauza Reichert c. Dresdner Bank (I) (Hotărârea din 10 ianuarie 1990, C-115/88), Curtea de Justiţie a decis că nu orice acţiune având legătură cu un drept real imobiliar intră în câmpul de aplicare al art. 16 pct. 1 din Convenţie, ci numai cererile care intră în câmpul de aplicare general al Convenţiei şi care au ca obiect determinarea existenţei şi întinderii unui bun, proprietatea, posesia ori alte drepturi reale asupra respectivului bun, precum şi asigurarea prerogativelor inerente acestor drepturi titularilor lor.

Astfel, s-a decis că o acţiune pauliană, introdusă de creditorul păgubit de un transfer patrimonial care cauzează insolvenţa debitorului (în speţă, era vorba despre o donaţie făcută de debitorii bancari fiului acestora) are ca scop înlăturarea opozabilităţii doar faţă de creditor a actului fraudulos, temeiul acţiunii fiind realizarea drepturilor acestuia. Totodată, judecarea cererii nu implică probe şi aprecieri specifice materiei imobiliare, care ar justifica competenţa instanţei de la locul situării imobilului.

De asemenea, în cauza Webb c. Webb (Hotărârea din 17 mai 1994, C-294/92), Curtea de Justiţie a statuat că în măsura în care reclamantul nu invocă faptul că este deja titular al unor drepturi care conferă prerogative nemijlocite asupra imobilului şi sunt opozabile erga omnes, ci invocă doar o obligaţie personală a pârâtului faţă de el (de a-i remite înscrisurile necesare dobândirii calităţii nominale de proprietar),această cerere are caracter personal, iar nu real. Această speţă este de altfel apropiată de ipoteza regăsită în prezenta cauză.

Rezultă prin urmare, prin raportare la această jurisprudenţă care îşi păstrează relevanţa (considerentul nr. 34 din preambulul Regulamentului arată expres aceasta), că prevederile de excepţie ale art. 24 pct. 1 din Regulament nu sunt aplicabile (astfel cum nu ar fi aplicabile nici dispoziţiile art. 1080 alin. (1) C. proc. civ., dacă acesta ar fi incident).

Aşa fiind, numai în temeiul dispoziţiilor enunţate în secţiunile 2-7 din capitolul referitor la competenţă ar putea fi atrasă competenţa instanţelor române, astfel cum rezultă din art. 5 alin. (1) din Regulament.

În cauză, pentru stabilirea competenţei instanţelor române sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 pct. 1 din Regulament, potrivit cu care "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru:

1. (a) în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză;

(b) în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);

Una dintre noutăţile semnificative ale Regulamentului nr. 44/2001, apoi ale Regulamentului nr. 1215/2012 în raport cu Convenţia de la Bruxelles din 1968 o constituie determinarea autonomă a locului executării obligaţiei, în scopul determinării competenţei internaţionale (şi teritoriale) în materie contractuală; art. 7 lit. b) din actualul Regulament determină autonom locul executării obligaţiei pentru situaţiile cel mai frecvent întâlnite, respectiv vânzarea de mărfuri şi prestarea de servicii. S-a apreciat că este vorba despre locul executării prestaţiei caracteristice, determinat autonom, potrivit Regulamentului.

În ceea ce priveşte contractul de prestări servicii, acesta are caracter sinalagmatic şi presupune realizarea unor prestaţii pozitive (desigur, altele decât livrarea şi transferul proprietăţii asupra unui bun, reglementate distinct) contra unei remuneraţii, remuneraţie care, la rândul ei, poate îmbrăca şi forma unor valori economice de natură diversă, iar nu numai forma plăţii unei sume de bani. Aceste trăsături sunt reţinute de altfel şi în doctrina relevantă.

Pretinsul contract de mandat fără reprezentare încheiat în cauză (existenţa şi întinderea sa reală, respectiv valabilitatea şi efectele sale urmează a fi examinate pe fondul cauzei de către instanţa competentă în această privinţă) are ca obiect prestarea unor activităţi menite a conduce la acordarea unor măsuri reparatorii pentru un imobil preluat abuziv în timpul regimului comunist, activităţi remunerate în forma specifică cuprinsă în convenţia părţilor din 2 mai 2023. Ca urmare, acest contract poate fi calificat drept unul de serviciu, în sensul art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua din Regulament.

Întrucât această convenţie nu cuprinde un loc specific convenit pentru prestarea de către numitul C. a activităţilor convenite, urmează a se avea în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu rivire la determinarea locului în care serviciile au fost prestate, în scopul stabilirii competenţei.

Astfel, în cauza Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH c. E. S.A. (Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată la data de 11.03.2010 în cauza C - 19/09), Curtea a statuat în esenţă că locul prestării serviciilor este locul expres convenit de părţi, ori, în lipsă, locul în care activităţile convenite au fost efectiv prestate (sub rezerva încălcării contractului prin prestarea activităţilor într-un loc necorespunzător), urmând a se ţine seama, pentru determinarea locului prestaţiei principale, de timpul petrecut în aceste locuri şi de importanţa activităţii exercitate.

Rezultă din actele dosarului că imobilul a făcut obiectul unor proceduri administrative şi judiciare de restituire prin echivalent, întâi în temeiul Legii nr. 10/2001, în faţa autorităţilor şi instanţelor din Timişoara, iar ulterior anului 2015, în temeiul Legii nr. 165/2013. Procedurile administrative prevăzute de această lege sunt de competenţa Comisiei Naţionale de Compensare a Imobilelor, iar emiterea şi valorificarea titlurilor de plată, în temeiul deciziilor de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, sunt de competenţa Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, aceste două instituţii avându-şi sediul în capitala ţării.

În primul rând, trebuie aşadar reţinut că locul executării prestaţiilor convenite se află în România.

În al doilea rând, în raport de perioada în care se desfăşoară litigiul şi de apărările formulate, rezultă că locul preponderent al prestării serviciilor este Bucureşti, în raport de etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013, la aceste etape raportându-se şi chestiunile disputate între părţi referitoare la îndeplinirea ori neîndeplinirea remunerării activităţilor prestate (chestiune care desigur este una în integralitate de fond).

Rezultă aşadar că, în vederea stabilirii definitive a competenţei în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua din Regulament, text care reglementează deopotrivă competenţa internaţională şi pe cea teritorială ("instanţelor de la locul executării..."), se va avea în vedere locul prestării preponderente a serviciilor despre care se pretinde că ar fi fost convenite, loc care se apreciază a fi Bucureşti. Această chestiune ar fi putut desigur face obiectul unor solicitări de lămurire, potrivit art. 131 C. proc. civ., de către instanţa învestită iniţial, dacă aceasta ar fi determinat corect cadrul normativ aplicabil. În raport de procedura de soluţionare a conflictului de competenţă, care nu presupune citarea părţilor, competenţa urmează a fi stabilită în raport de actele dosarului.

Aşadar, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicare ale art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., cum eronat a statuat Tribunalul Timiş, aceste prevederi fiind înlăturate de Regulamentul nr. 1215/2012, în cauză competenţa Tribunalului Bucureşti rezultă din art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua ale acestui Regulament, în varianta normativă referitoare la contractele de prestări servicii.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, referirea la această secţie raportându-se la învestirea sa iniţială.

Înalta Curte reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit cu care, în urma pronunţării regulatorului de competenţă, reprezentat de prezenta decizie, nicio altă discuţie asupra competenţei (chiar în temeiul unor aspecte sau probe noi) nu ar mai putea determina o nouă verificare sau chiar declinare de competenţă, aceasta fiind stabilită în mod definitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.