Appeals partially admitted; compensation limited to bad faith from filing; restitution upheld, case remanded for damages recalculation.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 4 iunie 2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- constatarea nelegalităţii parţiale a H.G. nr. 1075/2006 şi a anexei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ce priveşte terenurile situate în Bd. x nr. 83 şi 85;

- obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele imobile: a) terenul în suprafaţă de 19213 mp situat în mun. Bucureşti, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; b) terenul în suprafaţă totală de 88184 mp situat în mun. Bucureşti, Bd. x nr. 83 şi nr. 85, sectorul 6 având nr. cadastrale x, înscrise în CF nr. x, respectiv nr. y, dobândite de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, echivalentul a 3.866.292 euro pentru lipsa de folosinţă a terenurilor situate municipiul Bucureşti, Bd. x nr. 77 A, 83 şi 85, în suprafaţă totală de 107.397 mp şi actualizarea acestei sume până la data predării efective cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 929 din 7 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii parţiale a H.G. nr. 1075/2006 şi excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă), precum şi cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 780A din 23 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 929 din 7 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată.

A admis cererea, a admis excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, respectiv a anexei 4 privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ceea ce priveşte terenurile situate în bd. x, 83 şi 85, a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie: a) terenul în suprafaţă de 19213 mp situat în mun. Bucureşti, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; b) terenul în suprafaţă totală de 88184 mp situat în mun. Bucureşti, Bd. x nr. 83 şi nr. 85, sectorul 6 având nr. cadastrale x, respectiv y, înscrise în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândite de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006;

A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, pentru lipsa de folosinţă a acestor terenuri, pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 şi, în continuare, 1 euro/mp/lună (în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii) până la predarea efectivă a terenurilor.

A obligat pe intimaţi, în solidar, la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată, respectiv:127.000 RON taxa judiciară de timbru în apel; 252.318,88 RON taxă judiciară de timbru în primă instanţă; 55.000 RON, onorariu avocaţial în apel şi în primă instanţă, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A obligat pe intimaţi, în solidar, la plata sumei de 125.318,88 RON, cu titlul de taxă de timbru în apel şi a sumei de 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanţă, în condiţiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 1248 din 29 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei civile nr. 780A din 23 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârea pronunţată în apel - în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1688A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 929 din 7 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea.

A admis excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, respectiv a anexei 4 privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ceea ce priveşte terenurile situate în Bd. x, 83 şi 85.

A obligat pe pârâţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie: a) terenul în suprafaţă de 19213 mp situat în mun. Bucureşti, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; b) terenul în suprafaţă totală de 88184 mp situat în mun. Bucureşti, Bd. x nr. 83 şi nr. 85, având nr. cadastrale x, respectiv y, înscrise în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândite de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006;

A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, pentru lipsa de folosinţă a acestor terenuri, pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 şi, în continuare, 1 euro/mp/lună (în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii) până la 5 iulie 2022.

A obligat pe intimaţi, în solidar, la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată, respectiv: 127.000 RON taxa judiciară de timbru în apel, 252.318,88 RON taxă judiciară de timbru în primă instanţă, 100.000 RON, onorariu avocaţial în primă instanţă, apel în primul ciclu procesual, recurs şi apel în cel de-al doilea ciclu procesual, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A obligat pe intimaţi, în solidar, la plata sumei de 125.318,88 RON, cu titlul de taxă de timbru în apel şi a sumei de 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanţă, în condiţiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1688A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

6.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Instanţa de apel a încălcat normele de drept material incidente, întrucât a procedat la compararea titlurilor fără a da importanţă criteriului cronologic, excluzând criteriul legitimităţii, dând în schimb o valoare mult disproporţionată criteriului eficacităţii. Criteriul legitimităţii originii titlului a fost ignorat de către instanţa de apel, ceea ce este inadmisibil, având în vedere diferenţa cronologică de 142 de ani dintre momentele de origine ale celor două titluri şi diferenţa între cele 2 societăţi. Din încheierea pronunţată la 6 iunie 2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2014 rezultă că, la acel moment, la nivelul Subcomisiei Sectorului 6 Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991 se cunoştea faptul că aceste terenuri se aflau în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, precum şi că subcomisia nu a efectuat verificările necesare în vederea stabilirii incidenţei prevederilor legii fondului funciar cu privire la aceste terenuri. Deşi a reţinut această situaţie de fapt, instanţa de apel i-a dat o interpretare eronată, defavorabilă Statului Român, când în realitate situaţia descrisă pune un semn de întrebare asupra originii titlului societăţii reclamante.

Instanţa de apel admis întocmai pretenţiile formulate reclamantă doar pe baza unui raport de expertiză extrajudiciară, fără a dispune verificarea acestor pretenţii pe calea efectuării unei expertize judiciare, deşi îi revenea această obligaţie în virtutea rolului său activ, chiar dacă părţile nu au solicitat. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că dacă s-ar fi aflat în posesia terenurilor le-ar fi dat o utilizare ce i-ar fi permis să obţine beneficii echivalente cu valoarea pretenţiilor.

Mai mult, deşi prin decizia de casare s-a stabilit pentru instanţa de apel obligaţia de a lua în considerare susţinerile pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor cu privire la netemeinicia obligării acestuia la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în considerentele deciziei recurate aceste critici au fost expediate ca nefondate fără o analiză adecvată.

Instanţa de apel a încălcat limitele stabilite de instanţa de casare întrucât asimilat Statul Român în categoria posesorilor neproprietari. Aceeaşi eroare vădită este prezentă şi în momentul în care instanţa de apel stabileşte caracterul solidar al obligaţiei intimaţilor în baza unui text de lege care reglementează răspunderea posesorului neproprietar respectiv art. 2382 din C. civ.

În cauză lipseşte elementul subiectiv esenţial pentru a fi îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia, situaţie în care pârâtul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri decât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acţiunii reclamantei, moment de la care pârâtul nu se mai poate considera în mod legitim proprietar al bunurilor imobile revendicate. Prin similitudine de argumente este eronată şi interpretarea instanţei de apel cu privire la stabilirea caracterului solidar al obligaţiei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, sens în care a fost indicat un text de lege fără incidenţă în cauză, aplicabil strict posesorilor neproprietari. Dispoziţiile legale incidente sunt cele ale art. 224 alin. (1) din C. civ.

Hotărârea instanţei de apel este eronată şi în ceea ce priveşte obligarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor în solidar cu intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă, deoarece aceştia nu au dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi nu sunt vinovaţi de declanşarea litigiului. Cuantumul onorariului de avocat, deşi redus de instanţa de apel, este în continuare exagerat şi ar trebui cenzurat mai sever.

În mod greşit, cu ignorarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru au fost obligaţi în solidar intimaţii-pârâţi la plata sumelor reprezentând reduceri de taxe judiciare de care a beneficiat apelanta-reclamantă în temeiul prevederilor art. 44 din acelaşi act normativ. Având în vedere că apelanta-reclamantă nu a achitat respectivele sume, beneficiind de reducerea taxelor, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi obligat la plata acestor sume.

În drept, a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6.2. Motivele de recurs formulate de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale

Recurentul arată că în mod greşit instanţa de apel a schimbat hotărârea primei instanţe, bazată pe ansamblul probelor aflate la dosarul cauzei, fără administrarea unor noi probatorii, exclusiv prin interpretarea diferită a situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii. Instanţa de apel nu a dat relevanţă susţinerilor referitoare la faptul că terenurile aparţin domeniului public, conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Prin sentinţa civilă nr. 6758 din 20 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea posesorie promovată de Ministerul Apărării Naţionale în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. pentru terenurile ce fac obiectul litigiului. Conform Deciziei nr. 528/2004 a Curţii Constituţionale, posesia, ca situaţie de fapt, dă expresie dreptului de proprietate sau a altui drept real a cărui prerogativă o constituie.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate, care s-a aflat în posesia unui teren timp de 3 ani, cum este situaţia în cauză, nu trebuie să suporte consecinţele sistemului administrativ instituit, care a condus la coexistenţa a două titluri asupra aceluiaşi teren, aducând atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, instanţa de apel a exclus criteriul legitimităţii, dând o valoare mult disproporţionată criteriului eficacităţii, care nu poate determina titlul mai bine caracterizat.

Acţiunea în revendicare este neîntemeiată, întrucât preferinţa la stabilirea titularului dreptului de proprietate o are partea care deţine în fapt terenul şi culege fructele, cea care beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, în speţă fiind Statul Român.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, o eventuală admitere a cererii de revendicare printr-o hotărâre judecătorească definitivă face ca dreptul societăţii reclamante de a solicita despăgubiri să se nască la acest moment şi doar în eventualitatea în care i-ar fi refuzată predarea efectivă a terenurilor. În mod greşit curtea de apel a reţinut că prin emiterea titlurilor de proprietate în procedura Legii nr. 18/991 s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul autorilor reclamantei, iar de la acest moment Statul Român prin Ministerul Apărării Naţionale şi-a pierdut calitatea de posesor de bună-credinţă pentru că ar fi trebuit să cunoască faptul că titlul acestuia a devenit ineficace.

Dovezile conduc la concluzia că terenurile revendicate nu au făcut parte niciodată din domeniul privat al statului, ci doar din domeniul public, iar motivul pentru care au rămas în domeniul public şi nu au fost trecute niciodată în domeniul privat al statului este acela că terenurile în cauză au fost alocate Ministerului de Război şi, ulterior, Ministerului Apărării Naţionale, terenurile având regim de utilitate publică.

Dispoziţiile art. 1382 din C. civ. au fost aplicate în mod eronat. Terenurile ce fac obiectul litigiului au fost predate reclamantei ulterior pronunţării instanţei de apel în primul ciclu procesual. Cererea de obligare în solidar la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă având în vedere că Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de administrator al terenurilor în litigiu, nu are nicio obligaţie în acest sens.

Excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2004 a fost admisă în mod greşit, instanţa de apel reţinând că cele trei loturi de teren ce fac obiectul litigiului nu mai aparţin domeniului public al statului, motiv pentru care nu pot fi încadrate decât în domeniul privat al statului, astfel cum este definit de art. 6 din Legea nr. 18/1991. Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei nu se poate pronunţa decât asupra respectării, la momentul emiterii hotărârii de guvern, a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi nu se poate pronunţa ca o instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei cereri de anulare a actului administrativ. Terenurile fac parte din domeniul public al statului având în vedere că au fost date în administrarea Ministerului Apărării Naţionale pentru utilitate publică, intrând în proprietatea Statului Român în temeiul legii, astfel cum rezultă din înscrisurile menţionate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Ministerul Apărării Naţionale nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă, prin urmare, nu poate fi sancţionat prin obligarea la plata acestor cheltuieli. Dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că onorariile avocaţilor pot fi micşorate de instanţă, chiar şi din oficiu. Regularizarea cuantumul sumelor achitate cu titlu de onorariu avocaţial proporţional cu circumstanţele cauzei este menită să asigure un just echilibru între dreptul părţii ce a avut câştig de cauză de a-şi recupera cheltuielile avansate şi culpa procesuală a părţii ce a căzut în pretenţii. Fără a aduce atingere clauzelor contractului de asistenţă juridică, instanţa poate să reducă cuantumul onorariului avocaţial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată., dacă apreciază disproporţionalitatea acestuia în raport cu limitele pricinii.

În drept, a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, apreciind ca fiind fondate criticile prezentate.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâţi, prin care a solicitat respingerea în totalitate a cererilor de recurs, în principal, ca efect al admiterii excepţiei nulităţii, iar în subsidiar, ca nefondate, precum şi obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor învederate de intimata-reclamantă.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 6 mai 2025, completul de filtru a respins excepţia netimbrării recursurilor, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

A admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei nr. 1688A din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A fixat termen la 16 septembrie 2025, complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată fondate recursurile declarate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate.

Procedând la analiza criticilor formulate, se observă că acestea adresează atât soluţia dată de instanţa de apel revendicării, cât şi rezolvările date în problema despăgubirilor şi în cea a cheltuielilor de judecată.

În chestiunea revendicării, ambele cereri de recurs ridică problema încălcării regulilor de drept substanţial în materia comparaţiei de titluri (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), apreciindu-se că în mod greşit nu s-a dat curs criteriilor legitimităţii - titlul reclamantei fiind viciat din start, câtă vreme comisia locală de fond funciar nu a făcut verificările necesare cu prilejul emiterii, terenul aflându-se în domeniul public şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale - şi celui cronologic - titlul pârâţilor fiind mai vechi cu 142 de ani decât cel al reclamantei; în plus, nu s-a ţinut cont de apartenenţa terenului la domeniul public, conform art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi nici de faptul că posesia a aparţinut pârâţilor, în urma admiterii unei acţiuni posesorii.

Înalta Curte observă că soluţia instanţei de apel porneşte de la statuările obligatorii ale instanţei de casare anterioară, potrivit cu care "faptul că acest teren a aparţinut, în sensul art. I pct. 5 din Anexa Legii nt. 213/1998, domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, nu are relevanţa pretinsă de recurenţi, întrucât nu este suficient ca afectaţiunea bunului la nevoia socială reclamată să fi existat într-o perioadă anterioară şi să se aplice prezumţia că bunul îşi păstrează potenţialul de a putea fi utilizat oricând în scopul declarat, ci este necesar a se constata caracterul ei actual, în raport cu momentul înscrierii în inventarul aprobat prin hotărâre de guvern.

În cauză, se constată că bunul a avut iniţial acest caracter, cel puţin din anul 1913 când a fost afectat utilizării de către Ministerul Apărării Naţionale cu scop de cazarmă şi instrucţie, însă greşit instanţa de apel a considerat că odată ce a dobândit această destinaţie, el îşi păstrează potenţialul de a fi afectat unei utilităţi publice pe termen nelimitat, practic până la manifestarea de voinţă în sens contrar a titularului dreptului de proprietate."

Prin urmare, instanţa de casare anterioară a stabilit că "în raport de natura lui, afectaţiunea de interes public în vederea înscrierii bunului în lista anexă a hotărârii de guvern trebuie evaluată la data întocmirii inventarului domeniului public, iar în cazul în care nu se păstrează această afectaţiune, bunul trebuie declasat în domeniul privat", ceea ce a dus la respingerea criticilor pârâţilor referitoare la caracterul public al dreptului de proprietate al statului subsumat analizei excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, anexa 4 referitoare la bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului, în ceea ce priveşte terenurile din bd. x, 83 şi 85 şi la validarea soluţiei de admitere a acestei excepţii.

În raport de aceste statuări obligatorii şi intrate în puterea lucrului judecat vor fi înlăturate acele critici formulate cu privire la soluţia dată revendicării, prin care pârâţii invocau prevederile art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi apartenenţa terenurilor la domeniul public, chestiune deja tranşată, în sens negativ, în ciclul procesual anterior.

Verificând modul în care instanţa de rejudecare a apelului a comparat titlurile părţilor, se reţine că aceasta a valorificat în mod judicios statuările deciziei de casare anterioară, care nu nega deptul de proprietate al statului, ci faptul că terenurile făceau parte din domeniul privat al acestuia, ceea ce, în absenţa unor acte de efectivă folosinţă ale pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, a condus, dat fiind aflarea în intravilanul localităţii, la aprecierea instituţiilor locale că suprafeţele fac parte, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, din rezerva aflată la dispoziţia lor în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, astfel încât au eliberat titluri de proprietate conform legii fondului funciar.

Din această perspectivă, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că, atâta vreme cât titlurile de proprietate emise terţilor conform legii fondului funciar nu au fost anulate, iar prezenta acţiune nu se invocă în apărare nicio alta neregularitate cu privire la titlurile autorilor reclamantei decât aceea vizând apartenenţa bunurilor la domeniul public al statului, în condiţiile în care pentru celelalte două loturi de teren cumpărate de către reclamantă, cu un regim juridic identic acestora, s-a procedat la o verificare pe fond a legalităţii acestora, confirmându-se validitatea lor, eventualele erori ale autorităţilor administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză. Astfel, beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate, care s-a aflat în posesia unui teren timp de 3 ani, cum este situaţia în cauză, nu trebuie să suporte consecinţele sistemului administrativ instituit, care a condus, în cauză, la coexistenţa, a două titluri asupra aceluiaşi teren, aducând astfel atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Observând şi jurisprudenţa cu valoare de principiu a CEDO (ex. cauza Ion Constantin împotriva României), instanţa de apel a reţinut că la momentul emiterii titlurilor de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991 dreptul de proprietate s-a transferat din patrimoniul statului în patrimoniul autorilor reclamantei.

Acest argument răspunde tocmai criteriului legitimităţii pe care recurenţii pârâţi îl invocă în cererile lor de recurs.

Pe de altă parte, criteriul cronologic evocat de recurentul pârât Statul Român - faptul că titlul său este mai vechi cu 142 de ani faţă de cel de care se prevalează reclamanta - este lipsit de relevanţă, întrucât titlul autorilor reclamantei îşi are originea şi derivă chiar din dreptul statului (al pârâtului), adică îi preia inclusiv vechimea, părţile neaflându-se în ipoteza unor titluri cu provenienţă de la autori diferiţi.

În fine, ipoteza din speţă nu este una în care faptul posesiei să devină un criteriu relevant în stabilirea preferabilităţii titlului - mai ales că elementele cheie legate de modul de folosinţă au fost deja avute în vedere în chestiunea tranşării modului de afectaţiune a bunului (destinaţia), ca reper în stabilirea caracterului privat, iar nu public, al proprietăţii statului.

Prin urmare, criticile formulate prin recursuri în privinţa soluţiei date în revendicare vor fi înlăturate.

Sunt fondate, însă, criticile formulate în ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel în problema despăgubirilor datorate de pârâţi reclamantei pentru lipsa de folosinţă a acestor terenuri.

Este adevărat, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, că analiza în vederea stabilirii prejudiciului cauzat prin lipsirea reclamantei proprietare de atributele folosinţei bunului se face în raport de prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., care dispune cu privire la obligaţia posesorului de rea credinţă de a restitui fructele produse de bun.

Ceea ce trebuie verificat este, prin urmare, dacă pârâţii au fost de rea-credinţă şi, în caz afirmativ, din ce moment au devenit posesori de rea credinţă ai bunului reclamantei.

În mod obişnuit, se consideră, în virtutea efectului declarativ de drepturi al acţiunilor în revendicare admise, că reclamantul proprietar a fost dintotdeauna titularul dreptului, începând cu data titlului său, în timp ce posesorul al cărui titlu a fost evins nu a fost niciodată proprietar, astfel încât posesia sa este una de rea credinţă începând cu momentul de la care ar fi putut/trebuit să cunoască existenţa unei cauze de ineficacitate a titlului său.

Instanţa e apel a considerat, în urma raţionamentului ce a stat la baza admiterii acţiunii în revendicare, că prin emiterea titlurilor de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991 s-a transmis valabil dreptul de proprietate din patrimoniul statului în cel al autorilor reclamantei, astfel că de la acel moment Statul, prin Ministerul Apărării Naţionale, şi-a pierdut calitatea de posesor de bună credinţă, pentru că ar fi trebuit să cunoască faptul că titlul său a devenit ineficace.

Deşi într-o viziune schematică aşa ar părea că stau lucrurile, în realitate, caracterul atipic al situaţiei juridice în care s-au aflat părţile schimbă natura poziţiei subiective a pârâţilor cu privire la propriul titlu.

Acest caracter atipic rezultă din faptul că, anterior emiterii titlurilor conform Legii nr. 18/1991 în favoarea unor persoane private, bunul s-a aflat în patrimoniul statului, în aşa manieră încât doi agenţi ai săi s-au considerat titularii prerogativelor dreptului - pe de o parte pârâtul Ministerul Apărării Naţionale ca administrator al terenului considerat a se afla în domeniul public, din care făcuse parte cel puţin din anul 1913 şi cu privire la care a considerat că neuzul nu stinge dreptul ce s-a născut în urma afectaţiunii iniţiale, pe de altă parte unitatea administrativ teritorială, ce a considerat terenul a se afla în domeniul său privat, în virtutea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, trecându-l în rezerva comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar - fără că cei doi agenţi (în sensul larg) ai statului să ia act de suprapunerea prerogativelor/drepturilor arogate, până la momentul ivirii conflictului juridic cu terţa persoană subdobânditoare.

Or, Ministerului Apărării Naţionale, ca titular al dreptului de administrare al terenului ce s-a aflat în domeniul public al statului o lungă perioadă de timp, prin afectaţiunea iniţială, şi care nu a întreprins niciun act de natură să cedeze sau să ia act de pierderea prerogativelor sale, nu i se poate reproşa a fi devenit de rea credinţă începând din momentul emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 de către comisia locală de fond funciar, ce a acţionat ca alt agent al autorităţii publice, în mod independent de cunoştinţa celui dintâi, ci abia din momentul contestării efective, în instanţă, a dreptului său de către societatea reclamantă, pe calea prezentei acţiuni în revendicare.

Este adevărat că, în virtutea jurisprudenţei CEDO evocată de instanţa de apel, "erorile autorităţilor administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză" (cauza Ion Constantin împotriva României, paragraf 42), însă, în speţă, terţului particular i-a fost deja recunoscut dreptul de proprietate şi şi-a redobândit posesia asupra bunului, fiindu-i totodată recunoscut şi dreptul la despăgubiri, doar că acestea nu pot fi acordate decât în limita temporală a relei credinţe a pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, chestiune ce nu echivalează unei "suportări exclusive a erorilor autorităţilor administrative" de către terţul particular.

De altminteri, o anumită pasivitate se poate reproşa, cu privire la terenurile din prezenta cauză, inclusiv reclamantei, care putea acţiona cu mult mai multă promptitudine, propria ei pasivitate neputând fi imputată pârâtului.

În consecinţă, în considerarea celor expuse, în baza art. 497 C. proc. civ. vor fi admise recursurile recurenţilor-pârâţi şi va fi casată decizia atacată numai în ceea ce priveşte soluţia referitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în litigiu, urmând a fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în limita acestor pretenţii, pentru evaluarea despăgubirilor începând cu momentul de la care pârâţii au devenit de rea credinţă, adică cel al introducerii prezentei acţiuni în revendicare.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, referitoare la admiterea excepţiei de nelegalitate şi a capătului de cerere în revendicare, dar nu şi cele privitoare la cheltuielile de judecată, ce vor fi tranşate cu prilejul rejudecării ultimelor aspecte de fond rămase nesoluţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1688A din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia atacată cât priveşte soluţia referitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în litigiu şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în limita acestor pretenţii.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, cu excepţia celor privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.