Defamation by religious institution: cassation appeal annulled for failure to establish concrete grounds of illegality under CPC

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 decembrie 2023 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Arhiepiscopia Tomisului să şteargă de pe site-ul online formulările la adresa acestuia din textul intitulat "Precizări" din data de 21.11.2023, cât şi de pe pagina de B. a pârâtei şi constatarea caracterului ilicit a formulărilor din textul "Precizări" din data de 21.11.2023, pe care le consideră mincinoase, calomnioase şi denigratoare.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la publicarea unui articol, pe cheltuiala acesteia, într-un cotidian naţional, prin care să retracteze toate afirmaţiile la adresa reclamantului din textul "Precizări", publicat în data de 21.11.2023 şi postarea articolului de pârâtă pe site-ul ei şi să-l menţină o perioadă se 60 de zile, cât şi pe pagina proprie de B.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit în urma publicării textului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2470 din data de 11 iulie 2024, Tribunalul Constanţa respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Arhiepiscopia Tomisului.

A obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 246/C din data de 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2470 din data de 11 iulie 2024 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Tomisului.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 246/C din 4 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat situaţia de fapt, arătând că în anul 2023 a realizat, în colaborare cu jurnaliştii de la publicaţia C., investigaţii de presă despre corupţia din Biserica Ortodoxă Română, publicate în două materiale, primul sub numele de "Corupţie în numele Domnului" la data de 21 noiembrie 2023.

Pe 21 noiembrie 2024, pârâta Arhiepiscopia Tomisului a publicat pe situl propriu un comunicat, preluat de marea majoritatea publicaţiilor, prin care a afirmat următoarele:

"În luna iulie, o persoană, despre care am aflat ulterior că ar fi domnul A., fost preot, condamnat penal pentru infracţiuni de înşelăciune si evaziune fiscală, caterisit de Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului în anul 2008, s-a prezentat în audienţă la D. spre a-i propune o "facilitare" pentru aprobarea dosarelor de finanţare depuse de către Centrul Eparhial la Secretariatul de Stat pentru Culte, contra unui procent consistent (20%) din valoarea finanţărilor care urmau să se obţină prin "intermediul" său."

"Preotul" A., prezentat ca atare în filmarea C., îmbrăcat fără drept în uniforma de slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a oferi autoritate aşa-zisei investigaţii, nu este preot şi nu are dreptul de a se prezenta sub această calitate înaintea publicului. Poate că publicaţia trebuia să legitimeze personajul respectiv mai înainte de a-l prezenta sub o falsă calitate."

Reclamantul a arătat că, din cauza acestor afirmaţii calomnioase, a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Arhiepiscopia Tomisului, prin care a solicitat Tribunalului Constanţa ca, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ., să oblige pe pârâtă să şteargă de pe situl online al arhiepiscopiei https://arhiepiscopiatomisuIui.ro/formulările calomnioase la adresa sa din textul intitulat "Precizări" din 21 noiembrie a.c, cât şi de pe pagina de B. a arhiepiscopiei.

A solicitat, de asemenea, ca în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ. să se constate caracterului ilicit a formulărilor din textul "Precizări" din 21 noiembrie 2023, pe care le consideră şi va demonstra, că sunt mincinoase, calomnioase şi denigratoare.

În temeiul art. 253 alin. (3) lit. b) să dispună obligarea pârâtei la publicarea unui articol pe cheltuiala pârâtei într-un cotidian naţional, prin care să retracteze toate afirmaţiile la adresa sa din textul "Precizări" publicat pe data de 21 noiembrie a.c. şi postarea articolului de către pârâtă pe site-ul său şi să-1 menţină o perioadă de 60 zile, cât şi pe pagina proprie de B.;

În temeiul art. 253 alin. (4), a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON - reparaţia patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit în urma publicării textului "Precizări" din 21 noiembrie 2023 şi, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea pârâtei la cheltuieli judiciare.

Cererea de chemare în judecată a fost motivată în fapt şi în drept.

Instanţa de fond a Tribunalului Constanţa a respins acţiunea, prin hotărârea civilă nr. 2470 din 11.07.2024, împotriva respectivei hotărâri reclamantul formulând apel la Curtea de Apel Constanţa.

Instanţa Curţii de Apel Constanţa a respins apelul, ca nefondat, prin hotărârea 246 din 4 decembrie 2024, cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a art. 72 raportat la art. 75 C. civ. şi cu încălcarea art. 8 CEDO, art. 252, art. 253,1349,1357 C. civ., art. 30 Constituţia României.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a găsit un just echilibru între art. 70 C. civ. privind dreptul la libera exprimare şi art. 72 din C. civ. privind dreptul la demnitate, ambele articole raportate la art. 75 din C. civ.

Conform art. 15 C. civ. şi având în vedere că România a aderat la CEDO, găsirea unui echilibru între cele două articole presupune identificarea unui just echilibru între art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitatea cu jurisprudenţa CEDO (hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 91).

"Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există "societate democratică".

În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător." (hotărâre din 29 martie 2011 în Cauza Cornelia Popa împotriva României - definitivă la 29 iunie 2011, paragraful 26)".

Curtea Europeană în aceeaşi hotărâre, la paragraful 30 precizează:

"Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că, drept urmare a "îndatoririlor şi răspunderilor" inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, precum reclamanta, se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, pct. 37, Culegere 2004-11, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII)"

Din cele două paragrafe, rezultă că libertatea de exprimare nu este absolută, poate fi restricţionată prin lege, iar cel care-şi exercită dreptul la liberă exprimare trebuie să o facă cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere. Cu precizarea că este permisă recurgerea la o doză de exagerare, chiar de provocare. Asta nu înseamnă că este permisă minciuna sfruntată, informaţii false, dezinformarea.

Referindu-se la presă şi la obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, CEDO în hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României la paragraful 101 precizează:

"Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (E.

Împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004)."

Curtea Europeană a statutat că obligaţiile statului izvorâte din art. 8 CEDO nu sunt limitate la abţinerea unor ingerinţe:

"Curtea reiterează că, deşi obiectivul art. 8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private şi de familie, chiar în sfera relaţiilor dintre indivizi [a se vedea Odievre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO 2003-HI, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 70, CEDO 2007-V]"

Pe cale de consecinţă, Statul, prin puterea legislativă, a legiferat dreptul la demnitate prin art. 72 raportat la art. 75 din C. civ.. Instanţele de judecată au misiunea de găsirea unui just echilibru între interesele concurente ale art. 8 şi art. 10 din CEDO.

CEDO nu analizează plângerile doar din perspectiva art. 10 din Convenţia la care România a aderat, ci ţinând cont şi de art. 8 din CEDO privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familiei a persoanelor. Articolele din Convenţia CEDO sunt la fel de importante.

Articolul 10 are aceeaşi valoare ca articolul 8 din CEDO. Apreciază recurentul-reclamant că şi articolele din C. civ. sunt la fel de importante. Articolul 70 C. civ. are aceeaşi importantă ca art. 72 sau Art. 252 C. civ.

În continuare, recurentul-reclamant prezintă exemple de acţiuni admise de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 8 CEDO - Hotărârea din 18 februarie 2014 în Cauza Jalbă împotriva României, cererea nr. x/10, Strasbourg, Hotărârea din 14 octombrie 2008 în Cauza Petrina împotriva României, (Cererea nr. 78060/01) Strasbourg.

Apreciază că hotărârea recurată a fost adoptată cu aplicarea greşită a art. 72 raportat la art. 75 C. civ., în consecinţă cu încălcarea art. 8 CEDO, a art. 252, art. 253, 1349, 1357 C. civ., a art. 30 Constituţia României, dar şi a jurisprudenţei CEDO aplicabilă în cauză.

Greşita aplicare a acestor norme de drept material a plecat de la greşita apreciere că afirmaţiile litigioase puse în discuţie nu produc prejudicii nepatrimoniale şi neluarea în considerare a statutului pârâtei de unitate de cult, dar şi statutului reclamantului la momentul publicării Comunicatului de presă, 29 noiembrie 2023, de preot slujitor al Bisericii Ortodoxe Române.

Pârâta nu este o publicaţie care a avut acces restricţionat sau cu greutate la faptele petrecute în viaţa reclamantului. Acesta, fiind preot slujitor, activ în cadrul Arhiepiscopie Romanului şi Bacăului, pârâta Arhiepiscopia Tomisului putea să solicite pe cale bisericească informaţii despre statul său de preot slujitor activ în Biserica Ortodoxă Română la data de 21 noiembrie 2023.

Curtea de Apel nu a apreciat în niciun fel buna-credinţă sau reaua-credinţă a pârâtei privind publicarea comunicatului de presă din 21 noiembrie 2023.

Pentru a demonstra că pârâta a fost de rea-credinţă când a publicat "Precizări", a invocat Legea 361/2022 care prevede la art. 22 lit. k) interdicţia de cauzare de prejudicii, inclusiv la adresa reputaţiei, pe platformele de socializare.

Instanţa de apel, în temeiul art. 478 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. a refuzat să analizeze criticile aduse hotărârii apelate, refuz ce încalcă dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care precizează că motivele de ordine publică pot fi invocate în faza de apel.

Art. 28 alin. (1) din Legea nr. 361/2022 precizează că încălcarea acestei legi atrage răspunderea civilă, disciplinară, contravenţională sau penală, după caz. Rezultă că Legea nr. 361/2022 este o lege care asigură ordinea publică. Din acest motiv, instanţa Curţii de Apel Constanţa a încălcat dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. când a refuzat să analizeze criticile hotărârii apelate şi din perspectiva Legii nr. 361/2022.

Instanţa de apel, la pagina 11, primul paragraf, a reţinut că:

"În mod corect instanţa de fond a stabilit că fapta cu caracter ilicit săvârşită de către intimata pârâtă constă în publicarea pe site-ul online al Arhiepiscopiei Tomisului https://arhiepiscopiatomisului.ro/a unui articol denigrator la adresa apelantului reclamant, articol intitulat "Precizări" în cadrul căruia s-a menţionat că apelantul reclamant a săvârşit atât infracţiunea de înşelăciune cât şi infracţiunea de evaziune fiscală, precum şi faptul că la data de 21.11.2023, apelantul reclamant îşi pierduse calitatea de preot, fiind caterisit."

Instanţa admite caracterul ilicit al articolului denigrator intitulat "Precizări" şi cu toate acestea, cu încălcarea art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ., a respins apelul în integralitatea sa, inclusiv capătul de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului ilicit ale celor spuse de pârâtă despre reclamant în articolul numit "Precizări".

Cu alte cuvinte, în motivare admite capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului ilicit al articolului "Precizări", dar cu încălcarea unei norme de drept substanţial, art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., respinge capătul de cerere.

Instanţa de apel şi-a motivat respingerea apelului pe faptul că reclamantul nu a demonstrat prejudiciul suferit ca urmare publicării de către pârâtă a articolului "Precizări".

Jurisprudenţa constantă a instanţelor de judecată, dar şi jurisprudenţa CEDO, admit că este suficient de demonstrat caracterul ilicit şi denigrator al unor afirmaţii pentru a constata prejudiciul de imagine suferit de persoana denigrată.

Art. 30 alin. (6) din Constituţia României protejează demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine ce nu pot fi prejudiciate prin libertatea de exprimare.

Din acest articol, rezultă că afirmaţiile calomnioase care aduc atingere demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi dreptului la imagine a unei persoane, prejudiciază, adică produc un prejudiciu nepatrimonial.

Instanţa de apel, în mod greşit şi cu încălcarea art. 252 C. civ. care protejează demnitatea persoanei şi a art. 8 CEDO care apără dreptul la viaţă privată şi de familie, a constat inexistenţa prejudiciului nepatrimonial provocat de susţinerile pârâtei prin publicarea articolului intitulat "Precizări".

În ce priveşte gravitatea acuzaţiilor formulate la adresa reclamantului de către pârâtă în articolul "Precizări", a prezentat instanţei de apel faptul că sunt acuzaţii cu dimensiune penală, dar şi cu un imens impact emoţional.

Susţinerile pârâtei că la data de 21 noiembrie 2023, reclamantul era preot caterisit încă din 2008 de către Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, că nu avea dreptul să se prezinte în faţa publicului în calitate de preot şi că nu avea dreptul de a îmbrăca uniforma de slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, sunt acuzaţii privind săvârşirea unei infracţiuni, şi anume: uzurparea de calităţi oficiale.

Pe de altă parte, o persoană care se pretinde că este preot în mod fals, este detestată de opinia publică. Pe cât de mult sunt respectaţi preoţii de către oameni, pe atât de mult este condamnată fapta unei persoane de a se prezenta ca preot în mod fals.

Cu toate acestea, instanţa de apel, chiar dacă a admis caracterul ilicit al articolului denigrator intitulat "Precizări", în mod greşit, nu a constatat existenţa prejudiciului pe motiv că reclamantul nu l-a demonstrat pe bază de probe.

Recurentul-reclamant precizează că pe 21 noiembrie 2023 era preot la Parohia Heltiu-Boiştea din comuna Căiuţi, judeţul Bacău, conform documentelor depuse la dosar. Din cauza celor susţinute de pârâtă şi preluate de multe publicaţii şi de televiziuni, printre care şi F., asupra enoriaşilor din Parohia Heltiu-Boiştea a planat suspiciunea rezonabilă că nu ar fi preot şi din acest motiv i s-a transmis că nu mai poate sluji în Biserică, până la clarificarea situaţiei.

Activitatea preoţească se bazează pe încrederea enoriaşilor în preotul parohiei. Zdruncinarea acestei încrederi duce la imposibilitatea desfăşurării acestei activităţi.

Chiar dacă argumentaţia sa nu se bazează pe probe palpabile, cum ar fi mărturia unor enoriaşi din Parohia Heltiu-Boişea (oamenii simpli refuză să depună mărturie împotriva unei Arhiepiscopii dintr-o frică spirituală), documente etc, are însă logică şi se bazează pe comportamentul românilor creştini ortodocşi.

Instanţa de apel nu a administrat corect argumentele invocate de reclamant în apelul formulat.

Tot pentru a demonstra întinderea prejudiciului şi propagarea la nivel naţional a celor susţinute de pârâtă în articolul intitulat "Precizări", a prezenta instanţei de apel faptul că în anul 2024 a demarat o acţiune cetăţenească intitulată "România schimbărilor profunde", însă instanţa de apel a respins aceste motive legate de pelerinaj pe motiv că ar fost efectuat înaintea publicării articolului "Precizări" de către pârâtă.

Respingerea acestui motiv a fost din cauza faptului că instanţa de apel a judecat cauza cu superficialitate. Dacă instanţa ar fi cercetat înregistrările de pe suportul optic, ar fi constat că pelerinajul a fost făcut în 2024 şi nu în 2023. Sau dacă instanţa de apel ar fi pregătit şedinţa de judecată şi ar fi citit acţiunea introdusă, ar fi descoperit această problemă, pe care ar fi putut-o rezolva în timpul judecăţii, prin interogarea reclamantului.

Ca un ultim aspect, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a făcut o greşeală imensă când a pronunţat hotărârea recurată, declarând-o definitivă. A fost nevoie de o îndreptare de eroare ulterioară pentru a corecta greşeala.

În concluzie, dând dovadă de superficialitate şi lipsă de imparţialitate, instanţa de apel a respins, în mod netemeinic şi nelegal, proba ce constă în reacţia oamenilor în timpul pelerinajului pe care reclamantul l-a făcut în 2024, în dovedirea dimensiunii prejudiciului.

Din aceste motive, recurentul apreciază că recursul este fondat şi, pe cale de consecinţă, solicită în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel competente, având în vedere dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. şi statutul pârâtei de unitate de cult cu mare influenţă şi credibilitate în judeţul Constanţa, dar şi în municipiul Constanţa, având rangul de Arhiepiscopie.

5. Apărările formulate în cauză:

La dosarul de recurs nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (27 decembrie 2023), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare, cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară faţă de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidenţiate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost formulate, nu conţin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând referire la încălcarea şi la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 72 raportat la art. 75 C. civ., respectiv a art. 252, art. 253,1349,1357 C. civ., a prevederilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a art. 30 din Constituţie, precum şi a jurisprudenţei CEDO, recurentul tinde, în realitate, la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, respectiv a bazei factuale reţinute de către instanţa de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului.

Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţele devolutive.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în mod expres, că eronata aplicare a acestor norme de drept material a plecat de la greşita apreciere a instanţei de apel, în sensul că afirmaţiile litigioase puse în discuţie nu produc prejudicii nepatrimoniale şi de la neluarea în considerare a statutului pârâtei de unitate de cult, dar şi a statutului reclamantului de la momentul publicării comunicatului de presă, respectiv acela de preot slujitor al Bisericii Ortodoxe Române.

În continuare, după ce a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în termeni generali, prin citarea unor considerente ale deciziilor pronunţate în diverse cauze, fără a evidenţia o legătură directă între conţinutul acestora şi cauza dedusă judecăţii în etapa procesuală a recursului, recurentul s-a rezumat la a evoca împrejurările factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speţă, arătând, de exemplu, că pârâta Arhiepiscopia Tomisului putea să solicite pe cale bisericească informaţii despre statul său de preot slujitor activ în Biserica Ortodoxă Română la data de 21 noiembrie 2023.

Susţinerile recurentului, astfel cum au fost formulate, vizează, în realitate, modalitatea de administrare şi de valorificare a probelor şi repun în discuţie, într-o manieră inadecvată procedural, situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond.

Reproşând faptul că instanţa nu a apreciat în niciun fel buna-credinţă sau reaua-credinţă a pârâtei privind publicarea comunicatului de presă din 21 noiembrie 2023, recurentul-reclamant pare a ignora considerentele deciziei curţii de apel, care, validând soluţia primei instanţe, a reţinut că reclamantul nu a dovedit, conform art. 248 C. proc. civ., nici existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta cu caracter ilicit şi prejudiciul suferit şi nici existenţa prejudiciului constând în afectarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, acestea fiind argumentele care au determinat soluţia pronunţată.

Buna sau reaua-credinţă sunt aspecte ce se cercetează pentru stabilirea vinovăţiei autorului faptei, iar existenţa vinovăţiei, alături de dovedirea faptei ilicite, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, reprezintă una dintre condiţiile necesare ce se cer a fi cumulativ întrunite în vederea antrenării răspunderii civile delictuale. Lipsa uneia dintre aceste condiţii determină inutilitatea analizării celorlalte elemente. Cum în cauză s-a reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta cu caracter ilicit şi prejudiciul suferit şi nici existenţa prejudiciului, nu se mai impunea analizarea întrunirii condiţiei vizând vinovăţia.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a arătat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., refuzând să analizeze hotărârea apelată şi din perspectiva Legii nr. 361/2022.

Contrar acestei susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat şi a argumentat care este considerentul pentru care cauza nu poate fi examinată din perspectiva actului normativ invocat de reclamant, arătând că "la judecata cauzei în fond apelantul reclamat nu s-a prevalat de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 361/2022, în temeiul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., acesta nu poate schimba cauza judecăţii în apel şi nu poate invoca un temei juridic nou, astfel încât criticile aduse hotărârii apelate nu vor fi analizate decât din perspectiva art. 1349 din C. civ., iar nu şi din perspectiva condiţiilor avertizorului de interes public cuprinse în Legea nr. 361/2022, invocate pe prima dată în apel."

În ceea ce priveşte critica vizând faptul că, deşi a admis caracterul ilicit al articolului denigrator intitulat "Precizări", cu toate acestea, încălcând dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ., instanţa a respins apelul în integralitatea sa, inclusiv capătul de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului ilicit al celor spuse de pârâtă în articolul numit "Precizări", se reţine că atunci când se solicită o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit (daune morale), devin incidente dispoziţiile art. 253 alin. (4) din C. civ., solicitarea de acordare a despăgubirilor urmând a fi analizată tot din perspectiva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale. Aşadar, atunci când măsurile cu caracter nepatrimonial sunt însoţite şi de solicitarea de acordarea daunelor morale, acest capăt de cerere are ca temei răspunderea civilă delictuală.

Din lecturarea cererii de recurs, astfel cum anterior s-a evidenţiat, reiese că, deşi recurentul-reclamant a înţeles să invoce aplicarea greşită de către instanţa de apel a mai multor texte de lege şi temeiuri de drept, criticile formulate susţin aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator, aspecte ce nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs.

Susţinerile recurentului, precum faptul că instanţa de apel nu a administrat corect argumentele invocate în apelul formulat ori faptul că instanţa de apel a respins, în mod netemeinic şi nelegal, proba ce consta în reacţia oamenilor în timpul pelerinajului pe care reclamantul l-a făcut în 2024, în dovedirea dimensiunii prejudiciului, astfel cum au fost formulate, vizează modalitatea de valorificare a probelor.

Or, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau invocarea unei greşite interpretări a unor texte de lege (nu a unor probe), în raport cu situaţia factuală reţinută. Recurentul tinde, în realitate, a obţine o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru a putea justifica încălcarea normelor de drept substanţial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Aprecierile recurentului, în sensul că este suficientă demonstrarea caracterului ilicit pentru a se reţine existenţa prejudiciului, sunt simple consideraţii personale, fără susţinere juridică, "jurisprudenţa constantă a instanţelor de judecată" şi "jurisprudenţa CEDO" fiind invocată la modul general, fără indicarea concretă a unor cauze similare în care instanţele să fi procedat doar la analizarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile, eludând astfel îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Nemulţumirile generale ale părţii faţă de soluţia pronunţată, exprimate în mod direct (instanţa de apel a dat "dovadă de superficialitate şi lipsă de imparţialitate"), nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului şi nu sunt apte a declanşa un control de legalitate a deciziei instanţei de apel. Se reţine, totodată că, în situaţia în care exista vreo îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor cauzei, calităţilor părţilor ori a unor relaţii locale, partea interesată avea posibilitatea legală de a formula cerere de strămutare a procesului, în condiţiile art. 140-146 C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii. Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţilor, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, susţineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege

În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei civile nr. 246/C din 4 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Cum susţinerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 246/C din 4 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.