Defamation claims for video articles: classification of statements as value judgments and sufficiency of factual basis under Article 10 ECHR for public figures

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 martie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul defăimător al următoarelor articole existente pe site-ul C..ro: VIDEO Mărirea şi decăderea imperiului agricol al lui A.. Partea I: Legătura din Singapore şi investitorii elveţieni de limbă rusă, postat la data de 24 ianuarie 2022 ora 13:54, autor C.; VIDEO Mărirea şi decăderea imperiului agricol al lui A.. Partea II: Datoriile de milioane de RON, postat la data de 25 ianuarie 2022, ora 10:22, autor C. (Anexa 2); VIDEO Mărirea şi decăderea imperiului agricol al lui A.. Partea III: Păpuşarul îşi continuă manevrele, postat la data de 26 ianuarie 2022, ora 10:46, autor C. (Anexa 3).

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la înlăturarea articolelor defăimătoare de pe site-ul C..ro, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 250.000 RON şi obligarea pârâtei la publicarea, pe pagina de internet C..ro a hotărârii definitive a instanţei de judecată pronunţată în prezentul dosar.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 27 martie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei de interes.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 1139A din 6 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia A IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 326 din data de 27 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

A obligat pe apelant la plata către intimată a sumei de 3.213 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1139A din 6 noiembrie 2024 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fundamentându-se pe supoziţii şi bănuieli ale instanţei asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii, care însă nu sunt motivate, nici măcar implicit şi care nu pot fi deduse din probatoriul administrat în dosar. Suportul factual invocat de către instanţa de apel trebuie să se bazeze pe fapte, nu pe interpretarea jurnalistică a unor fapte. Ori instanţa nu motivează nicăieri care sunt faptele concrete care conferă afirmaţiilor făcute de pârâtă un suport factual.

Simpla prezentare a jurisprudenţei CEDO în materia dreptului de exprimare a jurnalistului nu înlătură obligaţia instanţei de a indica suficient de clar şi de logic argumentele pe care se bazează hotărârea în acest caz concret. Din studierea considerentelor rezultă că opinia instanţei privind veridicitatea conţinutului articolelor de presă incriminate nu se sprijină pe nicio probă din dosar, ci doar pe alte articole jurnalistice care au tratat tangenţial afirmaţiile intimatei şi pe "bănuieli" existente în spaţiul public.

Instanţa avea obligaţia să arate care sunt faptele concrete, neinterpretate jurnalistic, la care s-a raportat când a considerat că afirmaţiile intimatei au o bază factuală şi sunt acoperite de dreptul la exprimare. Ori nicăieri în considerente nu indică instanţa de apel care sunt faptele concrete care justifică afirmaţii lipsite de orice echivoc, precum:

"(...)întregul proces de insolvenţă al societăţilor este controlat de A. care preia aproape gratis şi ultimele active funcţionale" (extras din Articolul din 24. OL 2022); "(...)A. ia mai multe credite de la D., E., F. şi G., pentru care garantează cu stocuri de cereale fictive, estimate a fi obţinute de firmele sale. Aceşti bani nu s-au regăsit în investiţii ale firmelor din grupul RACOVA, a căror situaţie financiară a continuat să se înrăutăţească"m(extras din Articolul din 25.01.2022); "Tot în 2015, A. simulează înstrăinarea afaceri sale din domeniul agricol către o reţea de off-shore-uri din Elveţia şi alte paradisuri fiscale (Insulele Virgine Britanice, Emiratele Arabe Unite)" (extras din Articolul din 25.01.2022); "Investiţiile de peste 25 de milioane de euro cu care A. se mândrea la RACOVA, în toată mass-media, în perioada 2007 - 2008, revin acum sub controlul său, fără licitaţie şi fără ca vreo unul dintre creditori să se opună" (extras din Articolul din 26.01.2022).

Toate aceste afirmaţii sunt minciuni, fără nicio bază factuală şi care sunt contrazise de hotărâri civile şi penale şi rapoarte de expertiză judiciară, care însă nu sunt menţionate deloc de către intimată.

Simpla referire generică la existenţa unor bănuieli în spaţiul public şi la existenţa unor alte articole de presă nu constituie o motivare a hotărârii, dat fiind că instanţa de apel avea obligaţia să arate care sunt faptele concrete care conferă bază factuală afirmaţiilor intimatei.

Apreciind motivarea nu există, recurentul-reclamant solicită casarea hotărârii şi trimiterea dosarului spre rejudecare către instanţa de apel.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel aplicând greşit normele de drept material care reglementează protecţia reputaţiei şi demnităţii recurentului ca urmare a unei interpretări eronate a situaţiei de fapt, atât în ceea ce priveşte faptele care intimata pretinde că ar fi fost săvârşite de către recurent, cât şi în ceea ce priveşte calitatea de persoană publică a recurentului.

Cadrul normativ care reglementează drepturile nepatrimoniale care fac obiectul prezentului dosar este dat de art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. In hotărârea recurată instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 10 din CEDO pentru a justifica încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute de către art. 8 din CEDO.

Deşi este adevărat că există o practică constantă a jurisprudenţei, atât europeană, cât şi naţională, conform căreia dreptul la liberă exprimare al jurnaliştilor este protejat de art. 10 atâta timp cât este exercitat cu bună credinţă şi în condiţiile existenţei unei baze factuale, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 10 pentru a proteja o campanie de denigrare şi afirmaţii fără nicio bază factuală. Mai grav, instanţa de apel a negat însăşi prezumţia de nevinovăţie a recurentului, instituind o veritabilă prezumţie de vinovăţie şi insinuând în mod tendenţios existenţa unor "bănuieli în spaţiul public". Ori hotărârea instanţei trebuie să fie fundamentată pe probe nu pe "bănuieli în spaţiul public".

Pentru a justifica aplicarea în speţă a protecţiei acordată de art. 10 din CEDO, instanţa s-a raportat la două elemente esenţiale, respectiv calitatea de persoană publică a recurentului şi existenţa unei baze factuale pentru afirmaţiile din articolele care fac obiectul prezentului litigiu. Concluziile instanţei au fost eronate în ambele privinţe.

În ceea ce priveşte calitatea de persoană publică a apelantului, instanţa de apel consideră că recurentul are calitatea de persoană publică, prin prisma activităţilor sportive şi de afaceri pe care le-a desfăşurat în trecut, prin urmare i se aplică o protecţie redusă a dreptului la reputaţie.

Ori faptul că apelantul a avut calitatea de arbitru internaţional până în anul 1997, că a fost finanţator al clubului de fotbal H. până în anul 2014 şi acţionar majoritar al grupului Racova până în anul 2015, deşi îi conferă o notorietate pe plan local, nu îi conferă statutul de persoană publică în sensul jurisprudenţei aferente aplicării art. 10 din CEDO.

In anul 2022, când s-a derulat campania de denigrare a apelantului de către intimată, recurentul nu mai avea calitatea de arbitru internaţional de peste 25 de ani şi nici calitatea de finanţator al H. sau de proprietar al grupului de firme RACOVA de peste 7 ani.

Ori notorietatea unei persoane nu echivalează cu statutul de persoană publică. Contrar considerentelor din hotărârea recurată, notorietatea unei persoane, atâta timp cât persoana respectivă nu participă voluntar şi vizibil la viaţa publică, nu ar trebui să atragă o protecţie mai puţin eficientă a vieţii personale a persoanei care se bucură de notorietate. Altfel spus, prin participarea activă şi voluntară în mass media se poate presupune că o persoană renunţă parţial la protecţia vieţii private, punându-se de bună voie în "lumina reflectoarelor". Însă viaţa privată a unei persoane care se bucură de notorietate în plan local nu trebuie să beneficieze de un nivel redus de protecţie, dat fiind că notorietatea pentru fapte trecute nu echivalează cu expunerea voluntară în "lumina reflectoarelor". Mai mult, statutul de persoană publică dispare o dată cu timpul, atâta timp cât persoana respectivă nu este implicată în circumstanţe noi care să o readucă în atenţia publicului. De altfel, dreptul de a fi uitat, statuat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-l31/12 (Google Spain SLşi Google Inc. împotriva Agencia Espafiola de Proteccion de Datos şi Mario Costeja Gonzâlez) este unul dintre conceptele juridice recente care guvernează societatea informaţională.

Prin urmare, statutul de persoană publică atribuit de către instanţa de fond apelantului nu mai era de actualitate la data publicării articolelor denigratoare, prin urmare se impunea aplicarea integrală a protecţiei conferită de art. 8 CEDO.

În ceea ce priveşte existenţa unei baze factuale, argumentele se suprapun cu cele deja expuse, respectiv nemotivarea hotărârii. Astfel, instanţa de fond a ignorat faptul că anumite afirmaţii sunt minciuni fără nicio acoperire factuală şi că nu există nicio bază factuală pentru afirmaţiile denigratoare existente în articolele publicate de către intimată.

Prin raportare la situaţia de fapt şi argumentele expuse mai sus, rezultă că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material care reglementează protecţia reputaţiei şi demnităţii apelantului. In realitate, prin raportare la statutul de persoană privată a acestuia şi la lipsa de temei factual al afirmaţiilor din articolele obiect al prezentului litigiu, afirmaţiile intimatei nu sunt acoperite de dreptul la libera exprimare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia: "dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al acestui articol menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii de infracţiuni, protecţia sănătăţi şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale. (...)

Legat de acest aspect, Curtea Europeană, a afirmat în repetate rânduri (de exemplu în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţiile referitoare la fapte determinate sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute nici de afirmaţiile părţii vătămate, nu se bucură de protecţia art. 10 din CEDO".

Din textele legale invocate, precum şi din situaţia de fapt prezentată rezultă că afirmaţiile făcute de către intimat nu sunt acoperite de dreptul la liberă exprimare. Iar prin producerea acestor afirmaţii, fără a aduce nicio dovadă în susţinerea lor, precum şi prin insinuările constante şi nejustificate referitoare la recurent, este evident că afirmaţiile intimatului au fost făcute doar cu scopul de a leza demnitatea şi drepturile reclamantului, având un vădit caracter neadevărat şi defăimător.

Concluzionând, pentru considerentele prezentate, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1815 RON, în a căror dovedire a depus chitanţă şi factură.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (8 martie 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fundamentându-se pe supoziţii şi bănuieli ale instanţei asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, menţionând că instanţa nu a motivat nicăieri care sunt faptele concrete care conferă afirmaţiilor făcute de pârâtă un suport factual, iar opinia instanţei privind veridicitatea conţinutului articolelor de presă incriminate nu se sprijină pe nicio probă din dosar, toate afirmaţiile pârâtei fiind minciuni, fără nicio bază factuală şi care sunt contrazise de hotărâri civile şi penale şi rapoarte de expertiză judiciară. În aprecierea recurentului, simpla referire generică la existenţa unor bănuieli în spaţiul public şi la existenţa unor alte articole de presă nu constituie o motivare a hotărârii.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au în vedere lipsa motivării ori motivarea contradictorie sau numai pe baza unor motive străine de natura cauzei.

Nemotivarea, ca motiv de nelegalitate a hotărârii, presupune absenţa cu desăvârşire a oricăror considerente din care să rezulte argumentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de părţi au fost înlăturate. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea atacată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte şi contradictorii care să facă imposibilă aplicarea textelor legale reţinute şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, în timp ce teza ultimă a cazului de recurs menţionat are în vedere susţinerea soluţiei numai pe baza unor motive străine de natura cauzei.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ianuarie 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (cauza Albina contra România - Hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România - Hotărârea din 8 iunie 2006).

În speţă, instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate prin apel, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Din analiza considerentelor deciziei atacate reiese faptul că instanţa de apel a efectuat o motivare care cuprinde toate reperele necesare şi a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care a fost exprimată opinia, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credinţă, raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, reţinând că în cauză nu este vorba despre fapte, ci despre judecăţi de valoare, care trebuie să fie întemeiate pe o bază factuală suficientă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la persoana reclamantului că acesta are calitatea de persoană cunoscută publicului, având "un profil cunoscut la nivel naţional, ca om de afaceri şi personalitate în domeniul fotbalului, dar şi la nivel local", iar faptele relatate au legătură exclusiv cu afacerile deţinute de reclamant, cu tranzacţii care interesează bunul mers al acestor afaceri şi dezvoltarea comunităţii în care acestea activează, existând un interes legitim din partea jurnaliştilor de a aduce la cunoştinţa publicului fapte şi informaţii care îl privesc pe acesta, având în vedere inclusiv faptul că reclamantul însuşi se descrie prin prisma realizărilor sale profesionale.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că instanţa nu a motivat nicăieri care sunt faptele concrete care conferă afirmaţiilor făcute de pârâtă un suport factual, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a arătat, în mod lămuritor, faptul că reclamantul nu a criticat în apel dezlegarea dată de prima instanţă, care a reţinut că în cauză că nu este vorba despre fapte, ci despre judecăţi de valoare, care trebuie să fie întemeiate pe o bază factuală suficientă, astfel încât curtea de apel nu ar mai fi putut reveni asupra acestei dezlegări, pentru a realiza apoi proba temeiniciei afirmaţiilor pârâtei.

Referitor la faptul că, în accepţiunea recurentului, opinia instanţei privind veridicitatea conţinutului articolelor de presă incriminate nu se sprijină pe nicio probă din dosar, se impune a fi reamintit faptul că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este deosebit de importantă întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, judecăţile de valoare (opiniile) nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii.

S-a reţinut de către instanţa de apel faptul că "dimpotrivă, fiind contestată numai existenţa bazei factuale, standardul probator este mai permisiv, astfel că, aşa cum s-a arătat deja, nu este necesar a se verifica dacă afirmaţiile jurnalistului sunt corecte din punct de vedere factual, ci doar dacă au avut un fundament suficient de clar conturat încât să permită judecata de valoare."

De asemenea, instanţa de apel a constatat că:

"a existat o bază factuală suficientă. Nucleul dezbaterii provocate de pârâtă a vizat modalitatea şi scopurile în care reclamantul a gestionat transferul afacerilor sale către alte persoane. În atare condiţii, Tribunalul a reţinut drept bază factuală suficientă împrejurările necontestate, potrivit cărora preexistau în spaţiul public bănuieli în sensul că reclamantul controlează în mod indirect procesul de insolvenţă al societăţilor menţionate în articol, că sunt dezbătute modalităţile în care acesta se apără în faţa unei proceduri de executare silită, că există suspiciuni cu privire la modalitatea în care a fost obţinută creditarea afacerilor, că poate exista o simulaţie prin înstrăinarea la un preţ foarte mic a unor acţiuni."

Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate, precizie şi consecvenţă motivele pe care se întemeiază, decizia conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi explicită, cuprinzând silogismul juridic întemeiat pe starea de fapt şi argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Aşadar, prin raportare la considerentele expuse, se reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind constată o nemotivare a hotărârii.

Prin cea de-a doua critică, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 10 din CEDO pentru a justifica încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute de către art. 8 din CEDO, aducând, însă, în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conţinutului articolelor contestate.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care reglementează protecţia reputaţiei şi demnităţii ca urmare a unei interpretări eronate a situaţiei de fapt, făcând trimitere la faptul că statutul de persoană publică, atribuit reclamantului de către instanţă, nu mai era de actualitate la data publicării articolelor denigratoare, prin urmare se impunea aplicarea integrală a protecţiei conferită de art. 8 CEDO.

Prin aceste critici, recurentul tinde, în realitate, doar la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanţele de fond, afirmaţiile invocate vizând strict devoluţiunea cauzei, improprie judecăţii din recurs.

În acest sens se înscrie şi susţinerea recurentului potrivit căreia "faptul că apelantul a avut calitatea de arbitru internaţional până în anul 1997, că a fost finanţator al clubului de fotbal H. până în anul 2014 şi acţionar majoritar al grupului Racova până în anul 2015, deşi îi conferă o notorietate pe plan local, nu îi conferă statutul de persoană publică în sensul jurisprudenţei aferente aplicării art. 10 din CEDO", în condiţiile în care, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în deplină concordanţă cu prima instanţă, însuşi contrariul, respectiv că reclamantul "are un profil cunoscut la nivel naţional, ca om de afaceri şi personalitate în domeniul fotbalului, dar şi la nivel local", iar faptele relatate "au legătură cu comunitatea din care acesta îşi desfăşoară activitatea. De altfel, reclamantul însuşi se descrie prin prisma realizărilor sale profesionale, de care instanţa nu putea face abstracţie."

Limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanţelor fondului şi care scapă cenzurii instanţei de recurs, reclamantul urmăreşte doar repunerea în discuţie a situaţiei de fapt.

Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurent (în privinţa calităţii sale de persoană cunoscută publicului) nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de prim control judiciar, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

În acest sens, în speţă, instanţa de apel, analizând situaţia de fapt în legătură cu activitatea profesională a reclamantului, a stabilit că recurentul nu este o simplă persoană particulară, fiind "corect stabilită, prin raportare la orientarea Curţii Europene, calitatea de persoană cunoscută publicului a reclamantului. Acesta are un profil cunoscut la nivel naţional, ca om de afaceri şi personalitate în domeniul fotbalului, dar şi la nivel local." De altfel, în mod indirect, însuşi reclamantul se descrie prin prisma realizărilor sale profesionale.

Cum afirmaţiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanţelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanţei de recurs.

Fără a convinge în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, recurentul mai arată, de asemenea, doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenţia Europeană, faptul că, în ceea ce priveşte existenţa unei baze factuale, instanţa de fond a ignorat faptul că anumite afirmaţii sunt minciuni fără nicio acoperire factuală şi că nu există nicio bază factuală pentru afirmaţiile denigratoare existente în articolele publicate de către intimată.

Astfel cum anterior s-a evidenţiat, instanţa de apel a explicat de ce nu este necesar a se verifica dacă afirmaţiile jurnalistului sunt corecte din punct de vedere factual, ci doar dacă au avut un fundament suficient de clar conturat încât să permită judecata de valoare.

Cadrul factual reţinut de tribunal (menţinut de către instanţa de prim control judiciar), care nu poate face obiectul reevaluării în faţa instanţei de recurs, a stabilit că în cauză nu este vorba despre fapte, ci despre judecăţi de valoare, care trebuie să fie întemeiate pe o bază factuală suficientă.

În continuare, în acord cu limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat (sens în care a reţinut că "apelantul reclamant nu a criticat această dezlegare dată de instanţă, ci a contestat existenţa bazei factuale, cu scopul de a scoate în afara protecţiei legale afirmaţiile pârâtei"), curtea de apel s-a mărginit la cercetarea existenţei bazei factuale, reţinând că "preexistau în spaţiul public bănuieli în sensul că reclamantul controlează în mod indirect procesul de insolvenţă al societăţilor menţionate în articol, că sunt dezbătute modalităţile în care acesta se apără în faţa unei proceduri de executare silită, că există suspiciuni cu privire la modalitatea în care a fost obţinută creditarea afacerilor, că poate exista o simulaţie prin înstrăinarea la un preţ foarte mic a unor acţiuni", fundamentându-şi raţionamentul juridic inclusiv pe jurisprudenţa instanţei de contencios european în materie, analizată pe larg în cuprinsul actului jurisdicţional atacat.

Or, solicitând reevaluarea, ca declaraţii factuale, a judecăţilor de valoare stabilite de instanţele fondului, recurentul tinde la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect priveşte strict cercetarea conformităţii cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.

Prin urmare, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat impuneau doar invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situaţia factuală reţinută în cauză.

Se reţine, aşadar, că inclusiv aceste susţineri ale recurentului vizează doar modalitatea de valorificare a probelor şi repun în discuţie calificarea dată afirmaţiilor de către instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului.

Astfel fiind, se constată că recurentul urmăreşte, în realitate, a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o altă situaţie factuală, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanţial şi a principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţei de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menţionat, la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 1815 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1139A din 6 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1815 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.