Limitation of cassation review to legal errors and exclusion of factual reassessment of expert valuation evidence

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă, aferentă perioadei 20 februarie 2006 - 23 februarie 2016, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x A, compus din teren în suprafaţă de 999,28 mp (997 mp din măsurători) şi corp de clădire CI (şi C3) situat pe acesta, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, pe care au evaluat-o provizoriu la suma de 46.000 € (respectiv 207.000 RON) prin echivalent în RON la data plăţii (cuantumul urmând a fi determinat prin efectuarea unui raport de expertiză).

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 555, art. 566, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 22 februarie 2019, reclamanţii au completat temeiul de drept, indicând şi art. 723 C. proc. civ., ca fundament al cererii deduse judecăţii.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 612 din 29 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

A obligat pe pârâţi la plata sumei de 343.800 euro către reclamanţi, cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 1 iulie 2014 - 23 februarie 2016 şi la plata sumei de 19.901,12 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 1569A din 29 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinţei civile nr. 612 din 29 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Au fost obligaţi apelanţii-pârâţi la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu expert.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1569A din 29 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat au declarat recurs.

Prin încheierea din 6 mai 2025 pronunţată în complet de filtru, a fost anulat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi a fost admis în principiu recursul declarat de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Prin cererea de recurs formulată, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a arătat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns tuturor criticilor formulate de pârâta RAAAPPS, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale şi ignorarea cu desăvârşire a temeiului de drept invocat de reclamanţi, respectiv art. 566 din C. civ. şi nici în ceea ce priveşte respectarea standardelor ANEVAR în efectuarea raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţe şi indicarea modalităţii de calcul a sumei de 343.800 €.

De asemenea, instanţa nu a analizat şi nu a motivat în niciun fel soluţia de respingere a apelului în ceea ce priveşte cauza de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, respectiv exercitarea unui drept legitim, aspect invocat de RAAPPS.

În cuprinsul deciziei recurate, referitor la antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a motivat doar respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român în ceea ce priveşte calitatea sa procesuală pasivă, reţinând faptul că acesta era obligat în solidar cu RAAPPS să predea imobilul.

Prin apelul formulat s-a criticat că, în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanţi - art. 566 din C. civ., prima instanţă putea, cel mult, să îi oblige pe pârâţi să înapoieze fructele încasate, acest motiv de apel nefiind analizat.

Instanţa de apel nu a motivat respingerea motivelor de apel invocate de pârâta RAAPPS şi a încălcat dispoziţiile art. 868 şi art. 870 din C. civ.

Instanţa nu a răspuns criticilor privind omologarea expertizei întocmite de expertul C., ci a făcut doar un rezumat al acestui raport, fără a arăta cum este calculată suma de 343.800 €, câtă vreme lipsa de folosinţă evaluată de acest expert a fost în cuantum de 1.071.000 € pentru perioada 20 februarie 2006 - 23 februarie 2016. Valoarea determinată în raportul întocmit de expertul C. nu este conformă şi nu respectă recomandările din cadrul standardelor ANEVAR, astfel că nu poate reprezenta o probă ştiinţifică care să poată fi utilă în calculul lipsei de folosinţă.

Motivarea instanţei de apel privind opinia expertului parte D. este străină de criticile asupra cărora instanţa trebuia să se aplece, deoarece pârâţii nu au criticat raportul expertului C. prin raportare la opinia expertului parte. Neconforme cu realitatea şi străine de natura pricinii sunt şi afirmaţiile conform cărora RAAPPS ar fi încasat pentru imobilul situat în venituri de 4.165-5.500 € pe lună.

Cea de-a treia expertiză efectuată în cauză a fost întocmită de o comisie formată din trei experţi care au inspectat imobilul şi, într-un raport detaliat, cu respectarea obiectivului, au tras concluzia că lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu este de 104.912 €. Acest raport respectă standardele ANEVAR, fiind bine structurat cu date reale din piaţa de la momentul solicitat de instanţa de judecată. De altfel, experţii au avut cunoştinţă de expertizele anterioare, precum şi de obiecţiunile părţilor, ceea ce explică valoarea stabilită este redusă cu mai mult de jumătate din valoare exagerată şi nerealistă determinată de expertiza efectuată de expertul C..

Având în vedere diferenţele extrem de mari între valorile prejudiciului constând în lipsa de folosinţă, reliefate de cele trei expertize, instanţa de apel era obligată să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Contradictorialitatea motivării instanţei de apel rezultă şi din faptul că raportul întocmit de expertul C. cuprinde comparabile din alte zone, şi anume Parcul Carol, Parfumului, Iancului, Piaţa Victoriei, Cotroceni, Ştefan cel Mare.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta RAAPPS, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 mai 2025 pronunţată în complet de filtru, a fost anulat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi a fost admis în principiu recursul declarat de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat motive de nelegalitate subsumate expres ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns tuturor criticilor pe care le-a formulat cu privire la neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi nici la existenţa cauzei de înlăturare a caracterului ilicit al faptei - constând în exercitarea unui drept legitim-, considerentele deciziei recurate limitându-se doar la argumente vizând obligaţia solidară a pârâţilor de a preda imobilul.

În acelaşi context, recurenta a susţinut şi că instanţa de apel a ignorat temeiul de drept invocat de reclamanţi, respectiv dispoziţiile art. 566 C. civ., dispoziţii în temeiul cărora avea dreptul exclusiv la restituirea fructelor percepute.

Criticile sunt neîntemeiate căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul analizei (verificarea condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale) şi limitele în care a fost învestită, instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele de fapt şi de drept care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii (art. 1349 C. civ.).

Totodată, Înalta Curte aminteşte că prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, dincolo de faptul că recurenta susţine, în mod generic, că instanţa de apel nu a răspuns tuturor criticilor invocate, fără însă a indica şi în concret care sunt acestea şi ce înrâurire ar fi avut în cauză analiza lor punctuală, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde considerente suficiente şi convingătoare, apte să expliciteze în mod clar şi logic raţionamentul pe baza căruia s-a ajuns la concluzia menţinerii soluţiei de obligare a acesteia la plata de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă imobil, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Astfel, judicios a reţinut curtea de apel că fapta imputată constă tocmai în nepunerea în executare a Deciziei nr. 287A/1.07.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit în mod irevocabil obligaţia pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi RAPPS de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul din Bucureşti, str. x şi, că, omisiunea de a restitui imobilul a generat lipsirea intimaţilor reclamanţi de exerciţiul folosinţei asupra bunului, ca atribut important al dreptului de proprietate, precum şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, iar forma de vinovăţie este intenţia indirectă, întrucât apelantele pârâte, deşi nu au urmărit, au acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, de vreme ce au cunoscut, cel mai târziu la data de 1.07.2014, faptul că ocupă imobilul aparţinând unei alte persoane.

În aceeaşi ordine de idei, contrar afirmaţiilor recurentei pârâte referitoare la lipsa unei analize privind incidenţa unei cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, constând în exercitarea unui drept legitim, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere şi a tranşat asupra acestei susţineri, atunci când a apreciat că, "aspectele învederate de apelanta pârâtă RAPPS referitoare la exercitarea unui drept prevăzut de lege, respectiv dreptul de administrare al imobilului, nu mai pot fi reţinute ulterior datei de 1.07.2014, când s-a stabilit obligaţia acesteia de a preda imobilul, ulterior acestei date pârâta nemaiavând nicio justificare legală de a păstra imobilul".

Dintr-o altă perspectivă, nefondate sunt şi criticile privind omisiunea instanţei de apel de a analiza cauza în baza dispoziţiilor art. 566 C. civ. invocate de reclamanţii intimaţi în cererea de chemare în judecată, cât timp, în considerentele deciziei, curtea de apel a reţinut că, "în raport de temeiul de drept al cererii, nu prezintă relevanţă faptul că titularul dreptului de administrare a închiriat acest imobil, reclamanţii nesolicitând fructele produse de acest bun, ci repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a pârâţilor de a preda bunul obţinut prin hotărâre judecătorească definitivă".

Un alt motiv de recurs susţinut de recurenta pârâtă vizează caracterul incomplet şi contradictoriu al considerentelor curţii de apel referitoare la modul în care a fost evaluat materialul probator administrat, anume rapoartele de expertiză efectuate în cauză pe parcursul mai multor etape procesuale, întrucât, nu a răspuns criticilor privind nerespectarea standardelor ANEVAR în efectuarea raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, dispunând omologarea acestuia, fără a arăta cum este calculată suma stabilită şi, totodată, a înlăturat cel de-al treilea raport de expertiză întocmit de o comisie formată din trei experţi, cu respectarea standardelor ANEVAR şi cu date reale din piaţa de la momentul solicitat de instanţa de judecată

În acelaşi sens, recurenta a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile administrării probelor, prin încălcarea rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, deşi s-au evidenţiat diferenţe extrem de mari între valorile prejudiciului constând în lipsa de folosinţă, reliefate de cele trei expertize, instanţa de apel nu şi-a respectat obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii.

Or, analizând aceste critici, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât nu evocă aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii recurate, nefiind în măsură să declanşeze controlul judiciar de legalitate specific instanţei de recurs. Prin urmare, recurenta nu relevă motive de nelegalitate a deciziei atacate ce pot fi deduse judecăţii în recurs câtă vreme modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriului reprezintă o chestiune de fapt ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

În acest context, se impune a fi menţionat că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate, adică a rejudecării fondului, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă instanţei de recurs o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenta pârâtă consideră că soluţia dată de instanţa de apel nu este corectă, prin prisma modului în care a interpretat şi evaluat concluziile rapoartelor de expertiză, nu înseamnă că s-ar fi săvârşit vreo greşeală de judecată care să facă incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 sau 8 C. proc. civ.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Drept urmare, nu pot fi deduse judecăţii instanţei de recurs argumente prin care se critică stabilirea situaţiei de fapt ori interpretarea dată de instanţele de fond probelor administrate în cauză, având în vedere că instanţa de recurs nu exercită un control judiciar asupra temeiniciei hotărârii recurate.

Faţă de cele ce preced, în considerarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7465,62 RON reprezentând onorariu avocat, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 1569 A din 29 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţii-pârâţi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 7.465,62 RON către intimaţii-reclamanţi B. şi A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.