State tax recovery via civil delictual action rejected for failure to prove illicit act and damage without criminal conviction.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2023 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a solicitat obligarea pârâţilor A., B., C., D., E., F., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 4.118.192 RON (TVA 2.747.809 RON şi impozit profit 1.370.383 RON), ce reprezintă prejudiciu total adus bugetului consolidat al statului şi a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 79 din 5 martie 2024, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 4538 din 29 octombrie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 79 din 5 martie 2024 pronunţată de Tribunalul Argeş, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L..

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 4538 din 29 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, menţionând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant reproşează instanţei de apel modalitatea de interpretare a naturii juridice a litigiului dedus judecăţii, dat fiind că, în cadrul motivării, făcând o aplicare greşită a legii, a reţinut că "răspunderea personală a administratorului unei societăţi comerciale de tip societate cu răspundere limitată pentru neîndeplinirea obligaţiilor instituite de lege în sarcina acesteia nu se poate stabili printr-o acţiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, ci potrivit dispoziţiilor speciale care reglementează atât cazurile, cât şi procedura specială aplicabilă în acest sens" .

Instanţa de apel avea obligaţia să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, implicit să analizeze efectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi nu să se rezume a motiva soluţia, în parte, numai cu privire la faptul că răspunderea administratorilor poate fi angajată exclusiv în cadrul procedurilor speciale ale insolvenţei sau după dizolvarea societăţii ori prin decizie emisă de organul fiscal şi nu în cadrul unei acţiuni de drept comun întemeiată pe răspundere civilă delictuală, cum rezultă din dispoziţiile art. 25 din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la acea vreme.

În atare situaţie, prin hotărârea recurată, s-a ajuns la aplicarea şi nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., întrucât s-a trecut dincolo de limitele învestirii.

Analizarea cererii din perspectiva altor dispoziţii legale încalcă principiul disponibilităţii, instanţa de judecată fiind obligată să examineze cererea de chemare în judecată în limitele în care a fost învestită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâţilor, în baza dispoziţiilor legale pe care reclamantul a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanţă bugetară, este admisibilă, în condiţiile în care a rămas nesoluţionată acţiunea civilă ce fusese alăturată procesului penal, în care reclamantul, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce a fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală .

Prin urmare, nu se pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte, în temeiul Legii nr. 207/2015, câtă vreme reclamantul, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, iniţial la instanţa penală şi, ulterior, solicitând judecata acestei acţiuni la instanţa civilă, faţă de natura soluţiei pronunţate în litigiul penal.

În consecinţă, concluzionând recurentul arată că nu i se poate reproşa o culpă procesuală în alegerea greşită a normelor legale incidente, instanţa având obligaţia de a se pronunţa în limitele cererii formulate, asupra unei acţiuni civile de drept comun.

Cea de-a doua critică, încadrată de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii pronunţate din perspectiva aplicării greşite dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

O primă susţinere în cadrul acestui motiv, se referă la nelegalitatea hotărârii pronunţate, în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale învederate, atunci când a concluzionat (la fila x din hotărâre) că: "ordonanţa de clasare, ataşată cererii de chemare în judecată, nu face per se dovada că pârâţii au săvârşit ilicitul imputat, de altfel acesta nici nu a fost detaliat în raport de fiecare din pârâţii chemaţi în judecată ori din perspectiva care să determine obligarea acestora în mod solidar la repararea pretinsului prejudiciu, cum s-a solicitat."

Recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel în mod eronat nu a acceptat că ordonanţa organului de urmărire penală cu referire la prejudiciu nu ar face dovada ilicitului, în contextul în care, din probele depuse rezultă clar existenţa unei fapte ilicite suficientă pentru a fi analizată vinovăţia pârâţilor, în raport de prevederile legii civile invocate.

Reclamantul arată că a dovedit pe deplin faptul că fapta ilicită constă în aceea că pârâţii A. şi B., cu intenţie şi în scopul desfăşurării obiectului de activitate al societăţii, în perioada 01.01.2008- 22.08.2012, au determinat pe suspecţii C., Siţaru lonuţ, F. şi E., în calitate de reprezentanţi ai S.C. H. 2004 S.R.L., să taie fără drept şi fără a deţine autorizaţii de exploatare, masă lemnoasă din suprafeţele de pădure aflate în proprietatea celor doi suspecţi, aflate în administrarea Ocolului Silvic Privat Valea Oltului, totalizând astfel un volum, stabilit de expertiza silvică efectuată în faza de urmărire penală, de 50.964 mc în valoare de 8.663.880 RON, respectiv de 58.990 mc cu un prejudiciu de 10.028.300 RON.

Din modul în care pârâţii au derulat şi administrat activitatea rezultă fără dubiu că a avut în permanenţă reprezentarea că acţionează cu intenţia de a eluda dispoziţiile legale, implicit au cunoscut efectele operaţiunilor efectuate şi implicaţiile acestora.

Faptele pârâţilor au întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală (aspect necontestat de aceştia), iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti este rezultatul interpretării greşite a materialului probator prin prisma dispoziţiilor legale invocate, situaţia de fapt fiind interpretată în mod eronat, instanţa subestimând, atât pericolul social al faptelor, cât şi consecinţele produse prin săvârşirea faptei, deoarece nu a făcut o analiză completă a situaţiei menţionate.

În lumina tuturor celor prezentate în ordonanţa parchetului reiese intenţia directă, dovedită prin probe, a tuturor pârâţilor din cauză, de a comite infracţiunile la regimul silvic reţinute în sarcina lor, scopul concertat al acestora fiind de a obţine venituri ilicite importante ca valoare, în perioade scurte de timp, ocolind, prin manevre dolosive bine puse la punct şi cu sprijinul organelor silvice, prevederile amenajamentelor silvice în baza cărora se puteau emite actele de punere în valoare pentru suprafeţele de pădure ce urmau a fi exploatate.

O faptă concretă poate să atragă răspunderea civilă dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de pârâţi şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare (art. 1357 C. civ.: (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă).

În mod evident, o relevanţă semnificativă o are conţinutul ordonanţei de clasare, pe care procurorul o dispune pentru a înceta procesul penal, ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, aspect ce poate fi analizat de instanţă sub aspectul elementelor de fapt şi de drept ale cauzei.

Concluzia instanţei, în sensul că "titularul acţiunii nu probează pretenţiile sale, nu evidenţiează şi nu indică modalitate de calcul a sumelor pretinse", este greşită, fiind contrazisă de înscrisurile de la dosar ce, în accepţiunea recurentului, dovedesc pe deplin totalul cantităţilor de material lemnos valorificat şi valoarea totală a prejudiciului, înscrisuri coroborate cu concluziile celor două expertize tehnice silvice şi contabile întocmite în dosarul de cercetare penală.

Răspunderea pârâţilor, în calitate de administratori în drept a fost dovedită/antrenată având în vedere situaţia de fapt dovedită în cauză, deoarece faptele ilicite ce fac obiectul prezentei cauze s-au derulat în perioada 2008-2012 şi a constat în "neplata obligaţiilor fiscale" ca urmare a neevidenţierii veniturilor în documentele contabile.

Urmarea imediată a acestei faptelor ilicite constă în paguba creată patrimoniului public al statului în suma menţionată în acţiune.

Între fapta ilicită şi prejudiciul produs bugetului de stat există o legătură de cauzalitate concretă, având în vedere fapta pârâţilor de a omite/evidenţia veniturile realizate în contabilitate a determinat neplata taxelor.

Or, interpretând eronat natura juridică a răspunderii civile delictuale a pârâţilor, dar şi a prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., instanţa a reţinut eronat (la fila x din hotărâre) că reclamantul nu şi-a dovedit pretenţiile şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de a proba îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prescrise de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care, au fost îndeplinite punctual cerinţele prevăzute de legiuitor:

- existenţa prejudiciului implicit rezultat dăunător, prejudiciabil, de natură patrimonială, ce constituie efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale părţii civile din dosarul penal, acesta fiind unul cert şi neîndoielnic:

- fapta ilicită a pârâţilor o reprezintă săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, dovedită pe deplin în prezenta cauză, fapt ce a dus la încălcarea normelor raportul de drept material fiscal. Faptele ilicite dovedite mai sus au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi colectare a veniturilor bugetare, ambele incriminări presupunând încălcarea obligaţiilor ce revin contribuabilului în materie financiar-fiscală sub aspectul evidenţierii complete, declarării corecte şi plăţii tuturor impozitelor,

- legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâţilor (respectiv săvârşirea faptelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2)-(3) din Legea nr. 241/2005 şi prejudiciul cauzat părţii civile prin neplata datoriilor, aşa cum rezultă din cererea de constituire parte civilă efectuată în dosarul penal şi raportul de expertiză întocmit de organul de cercetare).

Mai mult, nu poate fi ignorat faptul că în evaluarea cerinţei faptei ilicite, instanţa de apel nu a analizat efectiv cauza juridică a raportului juridic obligaţional ce decurge din prevederile art. 1357 C. civ. şi urm., ci s-a rezumat în motivare numai la faptul că răspunderea pârâţilor poate fi angajată în cadrul procedurilor speciale ori prin decizie emisă de organul fiscal şi nu în cadrul acţiunii de drept comun, fapt ce a dus la pronunţarea unei soluţii nelegale de Curtea de Apel Piteşti.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (18 mai 2023), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, termen la care instanţa a rămas în pronunţare, cu prioritate, asupra excepţiei nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară faţă de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidenţiate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost formulate, nu conţin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, menţionând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant reproşează instanţei de apel faptul că avea obligaţia să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, respectiv să analizeze efectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciind că, prin hotărârea recurată, s-a ajuns la aplicarea şi nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., întrucât s-a trecut dincolo de limitele învestirii.

În continuare, recurentul-reclamant a făcut trimitere la admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, evidenţiind faptul că şi în situaţia în care are ca izvor juridic o creanţă bugetară, o astfel de cerere este admisibilă, în condiţiile în care a rămas nesoluţionată acţiunea civilă ce fusese alăturată procesului penal, în care reclamantul, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce a fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Prin urmare, nu se pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte.

Aceste susţineri ale recurentului nu ţin cont de raţionamentul prezentat de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate. Curtea de apel a analizat şi a argumentat care este considerentul pentru care, validând soluţia pronunţată de prima instanţă, a respins apelul declarat de reclamant, arătând că, atât în dovedirea întrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cât şi în susţinerea întinderii prejudiciului pretins cauzat bugetului general consolidat, reclamantul s-a rezumat să facă trimitere la probatoriul efectuat în cursul cercetării penale în dosarul penal finalizat cu pronunţarea unei soluţii de clasare faţă de intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Or, ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, fiind emisă de un procuror în exercitarea atribuţiilor legale specifice în soluţionarea unui dosar penal, astfel încât nu întruneşte niciunul dintre elementele necesare emiterii unui titlu de creanţă cu privire la obligaţii fiscale.

Aşadar, argumentul respingerii acţiunii formulate de reclamant a fost faptul neprobării elementelor răspunderii civile delictuale, nefiind antamată vreo chestiune legată de admisibilitatea acţiunii ce are ca izvor juridic o creanţă bugetară ori de iniţierea unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, astfel cum susţine recurentul-reclamant în cererea de recurs, prin invocarea formală şi scoasă din context a nerespectării prevederilor art. 9 alin. (2) vizând dreptul de dispoziţie al părţilor, raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ. referitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Prin cea de-a doua critică, practic, recurentul se contrazice - după ce a arătat că a instanţa de apel a interpretat greşit natura juridică a litigiului dedus judecăţii, sugerând că ar fi examinat cauza din perspectiva altei calificări juridice, indicând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant formulează critici din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

În susţinerea acestei critici, a arătat că instanţa de apel în mod eronat nu a "acceptat" că ordonanţa organului de urmărire penală nu ar face dovada ilicitului, menţionând că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti este rezultatul interpretării greşite a materialului probator prin prisma dispoziţiilor legale invocate, situaţia de fapt fiind interpretată în mod eronat.

Înalta Curte observă că aceste aspecte enunţate de recurentul-reclamant nu pot fundamenta o critică de nelegalitate a deciziei recurate, în realitate, prin criticile invocate, fiind dedusă analizei interpretarea dată de instanţa de apel materialului probator administrat în cauză. Or, faţă de precizarea clară din debutul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceste chestiuni, ce privesc eventuala netemeinicie, nu pot constitui obiect de analiză în recurs.

Se impune a fi subliniat faptul că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Interpretarea mijloacelor de probă ţine de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează şi apreciază probele (în primă instanţă) sau, după caz, le reapreciază (în apel).

Susţinerile recurentului-reclamant din memoriul de recurs ce fac referire la modalitatea de administrare şi de valorificare a probatoriului privesc temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, astfel încât nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Exigenţele procedurale ale motivelor de casare invocate de parte impuneau evidenţierea unei reguli de procedură care să fi fost încălcată, ceea ce nu reiese din lecturarea cererii de recurs, respectiv afirmarea greşitei interpretări a unor texte de lege, iar nu a elementelor de probatoriu - aspecte de temeinicie a căror apreciere revine exclusiv instanţelor fondului, astfel cum anterior s-a arătat.

A solicita, la acest moment procesual, o nouă dezlegare în raport cu criticile formulate împotriva modului în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă probatoriului administrat (faptul că nu a "acceptat" că ordonanţa organului de urmărire penală nu ar face dovada ilicitului), constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, iar nu şi cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat.

De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul, având cunoştinţă de argumentele primei instanţe care, în determinarea întinderii prejudiciului reclamat, nu au oferit nicio valoare probatorie înscrisurilor din dosarul penal, avea posibilitatea să propună chiar în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, în condiţiile legii, ceea ce nu a realizat.

Prin urmare, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., se reţine că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate în cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii. Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţilor, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, susţineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege

În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei civile nr. 4538 din 29 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Cum susţinerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva deciziei nr. 4538 din 29 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.