Municipal claim for land registry rectification based on administrative title modification: sufficiency of collateral evidence and accessory character of rectification action

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 29 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Comuna Şelimbăr, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., B., C., D. şi E., a solicitat: să se constate nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 11 octombrie 1967 privind înscrierea în CF x Şelimbăr nr. top x, 231/1 a lui F. pentru nevalabilitatea titlului; să se constate nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018 prin care pârâtele 2-5 şi-au înscris dreptul de proprietate, prin succesiune, asupra imobilului înscris în CF x Şelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1; să se constate nulitatea încheierii de CF x din 19 iunie 2019 şi a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 de SNP G., încheiat între pârâta 1 şi pârâtele 2-5, să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF x Şelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1 aparţine Comunei Şelimbăr conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, să se dispună rectificarea CF x Şelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1 prin înscrierea dreptului de proprietate al Comunei Şelimbăr; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în prima instanţă

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 septembrie 2020, Tribunalul Sibiu a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 3325/2018 pronunţată de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2017, şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâte prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 830 din 1 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Comuna Şelimbăr, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., B., C., D. şi E. şi în consecinţă: s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 11 octombrie 1967 privind înscrierea proprietăţii în CF x Şelimbăr nr. top x, 231/1 a lui F.; s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, prin care pârâtele B., C., D. şi E. şi-au înscris dreptul de proprietate, prin succesiune, asupra imobilului înscris în CF x (CF vechi x) nr. top x, 231/1; s-a constatat nulitatea încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 şi a contractului de vânzare autentificat prin încheierea SNP G. nr. 910 din 19 iunie 2019, încheiat între pârâta A. S.R.L. şi pârâtele B., C., D. şi E.; s-a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF x (vechi 2294) Şelimbăr nr. top x, 231/1 aparţine reclamantei Comuna Şelimbăr; s-a dispus rectificarea CF x (vechi 2294) Şelimbăr nr. top x, 231/1 prin înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Comuna Şelimbăr; au fost obligate pârâtele la plata sumei de câte 2.180 RON, fiecare, în favoarea reclamantei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1187 din 26 mai 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâţii B., C., D., E. şi A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 830/2021, pronunţate de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/2020; a schimbat, în tot, sentinţa apelată şi, rejudecând cauza: a respins acţiunea formulată de către reclamanta Comuna Şelimbăr, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele B., C., D., E. şi A. S.R.L.; a obligat intimata Comuna Şelimbăr, prin Primar, la plata sumei de 7.500 RON în favoarea apelanţilor, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 2087 din 14 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Şelimbăr, prin Primar, împotriva deciziei nr. 1187 din 26 mai 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. S.R.L., B., C., D. şi E., a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 4100 din 12 decembrie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtele A. S.R.L., B., C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 830 din 1 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020. A schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că: a respins acţiunea formulată de reclamanta Comuna Şelimbăr, prin Primar, împotriva pârâtelor A. S.R.L., B., C., D. şi E.. A obligat intimata Comuna Şelimbăr să plătească apelantei A. S.R.L. suma de 20.644 RON cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 4100 din 12 decembrie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs Comuna Şelimbăr, prin Primar, solicitând casarea hotărârii atacate şi, în principal, reţinerea cauzei pentru rejudecarea în fond, cu consecinţa respingerii apelului, iar, în subsidiar, trimiterea dosarului la instanţa de apel, pentru rejudecare. A invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prioritar, recurenta a expus, pe larg, o serie de aspecte referitoare la situaţia de fapt care a generat litigiul şi hotărârile pronunţate în cauză, detaliind considerentele pe care le-a apreciat ca fiind definitorii.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că instanţa de apel a pronunţat o decizie nemotivată sau cu motive contradictorii, împrejurare care echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Astfel, prima decizie a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a fost casată întrucât instanţa nu a prezentat raţionamentul juridic în legătură cu soluţia la care s-a oprit. Cu toate acestea, şi în rejudecare instanţa de apel a avut aceeaşi abordare. După ce a redat, pe larg, conţinutul cărţii funciare, preluarea imobilelor de către stat şi demersurile moştenitorului fostului proprietar, a concluzionat că nu se face dovada dreptului de proprietate pretins de reclamantă, pentru că nu s-au depus probe referitoare la existenţa înscrisului datat 30 iulie 1969. Însă, nu a motivat această concluzie, iar lipsa motivării face imposibil de verificat raţionamentul, de altfel greşit, al acesteia.

În acest context, consideră că analiza instanţei de apel este total diferită de motivele de apel formulate în termenul legal. Aşa cum s-a reţinut prin decizia de casare, instanţa de apel trebuia să cerceteze susţinerile apelantelor privind atribuirea celor două imobile unor persoane diferite, cu acelaşi nume, F.. Nu au fost administrate probe sau puse în discuţia părţilor probe pentru a stabili relaţia de rudenie între F. şi familia Schropp. Conform menţiunilor din cartea funciară, F. nu a fost proprietar al imobilelor înainte de exproprierea efectuată în baza Legii nr. 187/1945. Proprietarul intabulat a fost H., minor, iar pentru top x, 231/1 au fost intabulaţi I., H., J. şi K., tot minori. Minoritatea lui H., menţionată în CF, dovedeşte că nu a fost tatăl lui I. întrucât aceasta este mama pârâtei B., născută în 1938.

Motivele instanţei de apel sunt contradictorii întrucât, deşi reţine că nu se face dovada dreptului de proprietate pretins de reclamantă, ulterior, afirmă că, din moment ce imobilele au aparţinut lui F. şi soţiei acestuia, se impunea să fie restituite deopotrivă, cu emiterea unui singur act de proprietate. La final, aceeaşi instanţă menţionează că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere pentru anularea actului care a stat la baza intabulării dreptului de proprietate a lui F., motiv pentru care nu poate proceda la rectificarea cărţii funciare. Cu alte cuvinte, instanţa afirmă iniţial că nu există un înscris care să fi rectificat actul de proprietate, indicând topograficul x, în loc de y, pentru ca apoi să afirme că este corect ca lui F. să i se fi reconstituit dreptul de proprietate asupra ambelor imobile prin acelaşi titlu, pentru ca, la final, să afirme că, în lipsa unei cereri de anulare a titlului care a stat la baza intabulării, nu se poate proceda la analiza validităţii lui pe fond şi, prin urmare, nici la rectificarea cărţii funciare.

În opinia sa, toate aceste motive contradictorii sunt contrazise de probatoriile administrate. În realitate, actul de proprietate al lui F. a fost modificat în anul 1969, la 31 iulie, după constatarea erorii, indicându-se clar că s-a trecut CF x top x, 231/1 în loc de CF x top x (a se vedea şi adresa nr. x/7 decembrie 1970). Aceasta poate fi singura explicaţie pentru care Actul de Proprietate nr. x/1967 apare ulterior cu un alt conţinut.

Este inexplicabil de ce F. a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului înscris în CF x Şelimbăr nr. top x, 231/1, respinsă prin Dispoziţia nr. 292/21.06.2010 a Primarului Şelimbăr, dacă ar fi fost adevărat că deţine titlu din 1969.

În plus, dacă ar fi fost posibilă restituirea a două imobile prin acelaşi titlu, ele s-ar fi regăsit împreună trecute în acelaşi act şi nu ar fi existat un singur titlu de proprietate, nr. 3325 din 01.09.1967 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Sibiu, cu două conţinuturi diferite care, ambele, au stat la baza intabulării dreptului de proprietate pe ambele imobile, din care unul a fost folosit de F., iar celălalt, cu top. x, 231/1, a rămas continuu în folosinţa reclamantei (sau CAP Şelimbăr).

Recurenta susţine că nu există nicio suspiciune cu privire la menţiunile ulterioare emiterii actului de proprietate. Există un singur act de proprietate, care a fost emis în anul 1967, iar rectificarea sa a intervenit ulterior, când s-a constatat eroarea, dar până la emiterea adresei din 1970. Modificarea actului de proprietate nu presupune emiterea unui act care să menţioneze această modificare, simpla existenţă ulterioară a actului cu un conţinut diferit de al actului iniţial demonstrând modificarea acestuia. Orice interpretare logică a valabilităţii Actului de Proprietate nr. x/1967 presupune existenţa acestuia într-una dintre forme, respectiv cu conţinutul care priveşte atribuirea imobilului cu nr. top xl, 231/l înscris în CF x Şelimbăr sau cu conţinutul care priveşte atribuirea imobilului cu nr. top x înscris în CF x Şelimbăr.

Recurenta arată că imobilul în cauză nu a fost restituit ca efect al unei legi de retrocedare, ci a fost atribuit în temeiul Decretului nr. 81/1954, care nu este un act normativ de reparaţie, ci de constituire a dreptului de proprietate prin atribuire, persoanelor care îndeplineau anumite condiţii.

În concluzie, reţinerea, de către instanţa de apel, a faptului că acelaşi act prezentat în două forme diferite, sub aspectul conţinutului, este valabil pentru fiecare formă şi produce efecte distincte, reprezintă o motivare contradictorie.

Recurenta susţine şi că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, a încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 şi a contactului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 la SNP G., întrucât instanţa nu a verificat incidenţa normelor de drept material pe care s-au întemeiat aceste capete de cerere.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce priveşte modul de soluţionare a petitului referitor la rectificarea de carte funciară.

În acest sens, afirmă că, după redarea textelor de lege ce reglementează acţiunea în rectificare de carte funciară, instanţa concluzionează că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive, de anulare a titlului de proprietate a lui F., sau a unei cereri pendinte, nu poate proceda la admiterea acţiunii în rectificare.

Însă, instanţa face confuzie între cazul de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 1 din C. civ., invocat de reclamantă (care a arătat şi a dovedit că actul în baza căruia F. şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului top x, 231/1 a fost modificat, astfel încât înscrierea nu mai este valabilă) şi cel reglementat de pct. 3 al aceluiaşi articol şi alineat aplicabil atunci când actul în baza căruia s-a făcut înscrierea a fost desfiinţat. Consideră că nu în toate situaţiile acţiunea în rectificare de carte funciară este concomitentă sau subsecventă acţiunii de fond, aspect ce rezultă din alin. (4).

În prezenta cauză, s-a solicitat rectificarea cărţii funciare întrucât titlul care a stat la baza intabulării terenurilor cu nr. topografic x, 231/1 nu există. Titlul de proprietate nr. x/1967, care a fost corectat, a fost emis pentru nr. 237/1. Lipsa titlului este temei al acţiunii în rectificare.

În opinia sa, aplicând greşit legea, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel privind rectificarea cărţii funciare, ceea ce atrage incidenţa şi a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6, alături de pct. 8, din C. proc. civ.

Nepronunţându-se asupra cererii de rectificare, instanţa de apel nu a analizat nici cererile ce vizau nulitatea încheierii CF nr. x din 19 iunie 2019 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 de SNP G.. Ele nu erau accesorii, ci principale, impunându-se verificarea normelor de drept pe care s-au întemeiat, astfel că soluţia este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale arătate în cererea de chemare în judecată.

Recurenta susţine că cele două motive de casare sunt incidente şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererilor referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. topografic x, 231/1. Instanţa de apel a apreciat greşit că prima instanţă nu putea modifica, în temeiul rolului activ, temeiul juridic al acţiunii, valorificând dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, deşi reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe acest text de lege. În considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa trebuie să califice juridic faptele şi să pună o astfel de împrejurare în discuţia părţilor, partea nefiind obligată să indice expres textul de lege.

Mai mult, după ce a reţinut că nu poate analiza art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, a menţionat, în mod contradictoriu, că, de fapt, nici acest text de lege nu este incident cauzei, deoarece se referă la terenurile proprietatea statului.

Pentru toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

7. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 19 martie 2025, intimatele B., C., D., E. şi A. S.R.L. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea este motivată corespunzător şi este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente. Ambele imobile au fost în proprietatea autorului lor, aspect ce rezultă din toate probatoriile administrate, iar actul din 1969 nu a fost modificat şi a stat la baza intabulării dreptului lor de proprietate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta Comuna Şelimbăr, prin Primar, a solicitat respingerea susţinerilor din întâmpinare şi a depus înscrisuri.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit termen la data de 25 septembrie 2025, pentru soluţionarea recursului declarat de recurenta Comuna Şelimbăr, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 4100 din 12 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

La termenul din data de 25 septembrie 2025, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În esenţă, prin acţiunea dedusă judecăţii, Comuna Şelimbăr a solicitat să se constate nulitatea încheierilor de intabulare din 11.10.1967, 12.12.2018 şi din 19.06.2019 şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2019 de SNP G., prin care B., C., D. şi E. au vândut către A. S.R.L. imobilul situat în Şelimbăr, înscris în Cartea Funciară nr. x Şelimbăr (CF vechi x) nr. top x, 231/1, precum şi calitatea sa de proprietar al imobilului, conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991.

Instanţa de fond a admis acţiunea, reţinând că proprietarul F. a deţinut un imobil preluat de stat în 1949, dezmembrat în două corpuri de avere intrate în patrimoniul CAP. Imobilul, obiect al litigiului, constând în teren construit şi liber ce se află la nr. top x şi y asupra căruia moştenitoarele lui F. nu puteau dispune, a fost preluat de stat şi nerestituit.

Singurul imobil restituit a fost cel de la nr. top x în suprafaţă totală de 717 mp, ce a fost şi el expropriat în 1949, dar redat fostului proprietar în anul 1967 în baza Decretului nr. 81/1954, fiind ulterior preluat de stat cu plată în anul 1976, când familia Schuster a plecat în Germania.

Deşi cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă pentru lipsa dovezii calităţii de persoane îndreptăţite, succesorii fostului proprietar au dezbătut succesiunea, şi-au intabulat dreptul de proprietate şi au înstrăinat imobilul, fără a deţine calitatea de proprietari.

A mai reţinut instanţa de fond că aceste demersuri s-au întemeiat pe actul de proprietate nr. x/1967 emis în baza Decretului nr. 81/1957, conform căruia s-a făcut intabularea în anul 1967, care s-a referit iniţial la imobilele cu nr. top x şi y. A constatat că acest act de proprietate a fost rectificat, astfel cum rezultă din menţiunea efectuată în cartea funciară, în sensul că vizează imobilul aflat la nr. top x. Recunoscând efecte juridice acestei menţiuni, a admis acţiunea reclamantei, constatând nulitatea încheierilor de intabulare şi a actului translativ de proprietate. Totodată, a admis cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în baza art. 36 alin. (1) şi a art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere care a vizat motivarea contradictorie cu privire la forma actului de proprietate nr. x/1967, lipsa raţionamentului juridic care să fundamenteze soluţia şi care să analizeze apărările reclamantei şi care conţine îndrumarea de a se proceda la o analiză distinctă a cererii privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei, instanţa de apel a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa hotărârea atacată, în esenţă, curtea de apel a reţinut că, potrivit actului de proprietate nr. x/1.09.1967, s-au restituit lui F. casa şi terenul de la nr. top. x şi y. Reclamanta pretinde, fără a dovedi, că, de fapt, acestuia i s-a restituit imobilul aflat sub nr. top. x, prevalându-se de adresa nr. x/7.12.1970 în care autoritatea executivă a comunei aduce la cunoştinţă Consiliului judeţean Sibiu faptul că actul de proprietate ar fi fost modificat la 30.07.1969, CF x top. x, 231/1 fiind înlocuită cu CF x top. x, pe copia unui extras de carte funciară figurând menţiunea olografă privind rectificarea actului de proprietate în acest sens. Instanţa de apel a constatat inexistenţa înscrisului din 30.07.1969 prin care Comisia pentru aplicarea Decretului nr. 81/1954 ar fi aprobat rectificarea actului de proprietate.

Analizând succesiunea temporală a demersurilor etnicilor germani de restituire a proprietăţilor preluate de stat în 1946 şi relaţiile de rudenie între membrii familiei, instanţa a reţinut că ambele imobile au aparţinut autorilor pârâţilor astfel că puteau fi restituite deopotrivă. În absenţa actului modificator, menţiunea olografă de pe extrasul de CF, datată anterior momentului eliberării documentului ce o conţine, a fost considerată inaptă a produce efectele juridice pretinse de reclamantă, de recunoaştere a dreptului de proprietate al statului, iar în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a titlului de proprietate al lui F. asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel a constatat că nu există temei pentru rectificarea înscrierii dreptului de proprietate al acestuia.

Distinct de aceste aspecte, instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta nu a dovedit că deţine un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu nici în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 18/1991, care nu sunt aplicabile imobilului întrucât construcţiile nu au fost utilizate pentru zootehnie, ateliere de industrie mică, iar terenul nu a avut destinaţia de plantaţie de vie sau pomi, pentru a trece în proprietatea privată a comunei, în condiţiile legii. A mai constatat şi că dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în baza cărora instanţa de fond a dispus admiterea cererii nu au fost invocate şi nici nu sunt aplicabile în cauză.

Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie nemotivată şi care conţine motive contradictorii, sub următoarele aspecte:

- deşi a concluzionat că reclamanta nu face dovada dreptului de proprietate pretins întrucât nu s-au depus probe referitoare la existenţa înscrisului datat 30 iulie 1969, instanţa nu a prezentat raţionamentul juridic în legătură cu soluţia la care s-a oprit;

- analiza instanţei de apel nu ţine cont de motivele de apel formulate în termenul legal; aceasta nu a cercetat, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, susţinerile apelantelor privind atribuirea celor două imobile unor persoane diferite, cu acelaşi nume, F., în condiţiile în care proprietarul intabulat a fost H., minor, iar pentru top x, 231/1 au fost intabulaţi I., H., J. şi K., tot minori;

- motivele instanţei de apel sunt contradictorii întrucât, deşi reţine, iniţial, că nu există un înscris prin care să se fi rectificat actul de proprietate prin indicarea topograficului x, în loc de y, afirmă ulterior că este corect ca lui F. să i se fi reconstituit dreptul de proprietate asupra ambelor imobile prin acelaşi titlu, pentru ca, la final, să aprecieze că, în lipsa unei cereri de anulare a titlului care a stat la baza intabulării, nu se poate proceda la analiza validităţii lui pe fond şi, prin urmare, nici la rectificarea cărţii funciare. Afirmă recurenta că, în realitate, există un singur act de proprietate, care a fost emis în anul 1967 şi că rectificarea sa a intervenit ulterior, când s-a constatat eroarea, dar până la emiterea adresei din 1970. Aceasta întrucât imobilul în cauză nu a fost restituit ca efect al unei legi de retrocedare, ci a fost atribuit în temeiul Decretului nr. 81/1954, care nu este un act normativ de reparaţie, ci de constituire a dreptului de proprietate, prin atribuire, persoanelor care îndeplineau anumite condiţii;

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, a încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 şi a contactului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 la SNP G., întrucât instanţa nu a verificat incidenţa normelor de drept material pe care s-au întemeiat aceste capete de cerere.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este nefondat. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, în ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa de apel a motivat corespunzător soluţia adoptată, analizând aspectele relevante ale soluţionării cauzei şi s-a pronunţat asupra lor, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare care a finalizat primul ciclu de judecată.

Astfel, este de reţinut că reclamanta a solicitat rectificarea încheierii de carte funciară din x/1967 pe motiv că titlul de proprietate al fostului proprietar, reprezentat de decizia de atribuire emisă în temeiul Decretului nr. 81/1954 ar fi fost modificat. Susţinerea s-a întemeiat pe o menţiune olografă efectuată în extrasul de carte funciară al imobilului în anul 1967 şi pe o adresă emisă la data de 7.12.1970 de autorităţile administrative ale vremii.

Instanţa de apel a constatat că cererea de rectificare a cărtii funciare are un caracter accesoriu, rectificarea fiind necesar a fi făcută pe baza unui act care să certifice operaţiunea juridică. Or, nefiind dovedită existenţa actului juridic rectificativ din 30 iulie 1969 în sensul de instrumentum probationis care să certifice această modificare, acţiunea în rectificare nu poate fi primită, dovezile indirecte nefiind apte a dobândi efectele juridice pretinse de reclamantă.

Prin urmare, eronat recurenta reproşează instanţei de apel că nu ar fi motivat soluţia, aceasta fiind nemulţumită de fapt de respingerea aserţiunilor privind îndreptăţirea sa la rectificarea de carte funciară întemeiate pe indicii colaterale şi probe indirecte, pe motiv că nu produc efecte juridice în scopul pe care aceasta l-a urmărit.

Mai reproşează instanţei de apel că analiza sa este diferită de motivele de apel formulate în termenul legal şi că nu ar fi cercetat, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, susţinerile apelantelor privind atribuirea celor două imobile unor persoane diferite, cu acelaşi nume, F., în condiţiile în care proprietarul intabulat pentru a fost H., minor, iar pentru top x, 231/1 au fost intabulaţi I., H., J. şi K., tot minori.

Susţinerea este nefondată. Critica astfel formulată nu precizează în ce fel instanţa de apel a depăşit limitele devoluţiei în condiţiile în care a reevaluat întreg materialul probator respectând îndrumările instanţei de recurs prin care i se solicită să verifice apărările esenţiale ale reclamantei cu privire la existenţa unui singur act de proprietate care, după modificare, ar fi stat la baza intabulării din anul 1971 şi pentru nr. top. x. Potrivit deciziei de casare, analiza se impune faţă de apărarea iniţială a pârâtelor, asupra căreia au revenit, în sensul că dreptul de proprietate asupra acestui imobil ar fi fost înscris pe numele unui terţ cu acelaşi nume.

Trebuie remarcat că teza existenţei a două persoane cu acelaşi nume nu a mai fost susţinută de apelantele pârâte încă de la momentul formulării răspunsului la întâmpinare din primul ciclu procesual, însă, în contextul mai larg al stabilirii situaţiei de fapt, instanţa de apel a relevat istoricul dreptului de proprietate asupra imobilelor, concluzionând că ambele au constituit obiect al demersurilor de restituire întreprinse de F. întrucât au fost preluate de stat din patrimoniul autorilor soţiei sale.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în ansamblul ei, iar concluziile sale cu privire la circumstanţele factuale ce ţin de temeinicia acţiunii ce nu mai pot fi reevaluate în recurs. Totodată, împrejurarea că motivul respectiv de apel nu a fost validat nu este suficientă pentru a se aprecia că pretenţiile reclamantei sunt, la rândul lor, întemeiate.

Recurenta reproşează instanţei de apel inserarea unor considerente contradictorii în sensul că, deşi aceasta reţine că nu există un înscris care să fi rectificat actul de proprietate în privinţa toponimului, apreciază că este corect ca lui F. să i se fi reconstituit dreptul de proprietate asupra ambelor imobile prin acelaşi titlu, pentru ca, la final, să constate că, în lipsa unei cereri de anulare a titlului care a stat la baza intabulării, nu se poate proceda la analiza validităţii lui pe fond şi, prin urmare, nici la rectificarea cărţii funciare.

Nu poate fi validată o motivare contradictorie a instanţei de judecată din perspectiva indicată, în condiţiile în care se reţine că aceasta a plecat, în mod corect, de la situaţia premisă a inexistenţei unui act modificator care să facă dovada pretenţiilor reclamantei şi care ar fi avut ca efect anularea intabulării pentru nr. top. x şi y, aplicând, în acest context, o serie de prezumţii judiciare întemeiate pe faptele conexe dovedite, pentru a stabili situaţia de fapt şi de drept a imobilului.

De altfel, în lipsa unui capăt de cerere privind infirmarea validităţii actului de proprietate în forma iniţială dovedită şi în absenţa unui înscris care să certifice operaţiunea juridică a transferului dreptului de proprietate în sensul de negotium iuris, de la un imobil la altul, este suficient ca instanţa să constate că nu poate analiza motivele pentru care F. a rămas intabulat cu ambele imobile, neexistând cadrul procesual în care putea verifica valabilitatea înscrierii dreptului de proprietate pentru imobilele obiect al acţiunii.

A mai susţinut recurenta că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii încheierii de intabulare nr. x din 12 decembrie 2018, a încheierii de carte funciară nr. x din 19 iunie 2019 şi a contactului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 la SNP G., întrucât curtea de apel nu a verificat incidenţa normelor de drept material pe care s-au întemeiat aceste capete de cerere.

Aserţiunea este greşită deoarece se observă că instanţa de apel a respectat îndrumările din decizia de casare de a analiza cu prioritate capetele de cerere principale referitoare la existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului în patrimoniul părţilor, întrucât, astfel cum se reţine în decizia de casare, petitul privind nulitatea încheierii de carte funciară nr. x/2019 şi a actului de vânzare-cumpărare nr. x/2019 se grefează pe constatarea, în prealabil, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor cu nr. top. x şi y.

Or, de vreme ce a reţinut că proprietarul imobilului este autorul pârâţilor, în mod corect instanţa de apel nu a mai analizat distinct capetele de cerere referitoare la anularea încheierilor de intabulare şi a actului de înstrăinare subsecvent, considerentul fiind valabil, pentru identitate de raţiune, şi pentru cererea de anulare a intabulării din 2018, prin care moştenitorii lui F. şi-au înscris dreptul de proprietate, care depindea de eventuala constatare a existenţei unui alt titular al dreptului de proprietate decât antecesorul pârâţilor.

Prin urmare, faţă de modul de soluţionare a cererilor principale, nu se impunea analiza aspectelor de drept substanţial ce vizau cererile accesorii.

Pentru toate aceste împrejurări, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a criticat hotărârea şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, potrivit cu care este supusă casării hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

În acest sens, afirmă că în mod greşit instanţa de apel a concluzionat că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive de anulare a titlului de proprietate a lui F., sau a unei cereri pendinte cu acest obiect, nu poate proceda la admiterea acţiunii în rectificare.

Apreciază că instanţa confundă cazul de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 1 din C. civ., invocat de reclamantă privind inexistenţa unui titlu de proprietate (care a arătat şi a dovedit că actul în baza căruia F. şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului top x, 231/1 a fost modificat, astfel încât înscrierea nu mai este valabilă), şi cel reglementat de pct. 3 al art. 908 alin. (1) C. civ., când actul în baza căruia s-a făcut înscrierea a fost desfiinţat, şi consideră că, nu în toate situaţiile, acţiunea în rectificare de carte funciară este concomitentă sau subsecventă acţiunii de fond, aspect ce rezultă din alin. (4).

În prezenta cauză, susţine că a solicitat rectificarea cărţii funciare întrucât titlul care a stat la baza intabulării terenurilor cu nr. topografic x, 231/1 nu există, deoarece titlul de proprietate nr. x/1967, care a fost corectat, a fost emis pentru nr. topo x.

Totodată, recurenta afirmă că cele două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sunt incidente şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererilor referitoare la constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. topografic x, 231/1. Instanţa de apel a apreciat greşit că prima instanţă nu putea modifica, în temeiul rolului activ, temeiul juridic al acţiunii, valorificând dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, deşi reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe acest text de lege. În considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa trebuie să califice juridic faptele şi să pună o astfel de împrejurare în discuţia părţilor, partea nefiind obligată să indice expres textul de lege. Mai mult, după ce a reţinut că nu poate analiza art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, a menţionat, în mod contradictoriu, că, de fapt, nici acest text de lege nu este incident cauzei, deoarece se referă la terenurile proprietatea statului.

Criticile sunt nefondate.

În primul rând se impută instanţei de apel o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 908 C. civ., care reglementează cazurile în care se poate dispune rectificarea cărţii funciare, atunci când a reţinut că acţiunea în rectificare are un caracter accesoriu constatării nevalabilităţii titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea.

Sub acest aspect se constată că instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 şi pe cele ale art. 907 C. civ. şi a apreciat că, în cauză, cererea de rectificare carte funciară are un caracter accesoriu, fiind subsecventă unei cereri principale care ocroteşte dreptul subiectiv vătămat prin înscrierea neconformă situaţiei juridice reale.

Prin urmare, instanţa de apel nu a decelat între cazurile reglementate de art. 908 pct. 1 şi pct. 3 C. civ., ci a statuat asupra caracterului accesoriu al cererii, raportat la situaţa factuală reţinută, respectiv aceea că teza susţinută de reclamantă privind modificarea obiectului titlului de proprietate, cu consecinţa inexistenţei titlului înscris, nu a fost dovedită prin prezentarea actului modificator, ci prin probe colaterale cărora nu li se poate atribui efectul juridic pretins prin acţiune. A apreciat că, pentru a putea fi analizată solicitarea, reclamanta trebuia să deţină o hotărâre judecătorească anterioară care să fi infirmat valabilitatea titlului autorului pârâţilor sau să fi formulat în cadrul procesului pendinte o astfel de solicitare, în funcţie de a cărei rezolvare pozitivă să poată fi dispusă rectificarea de carte funciară.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, în lipsa unui înscris care să conţină, expresis verbis, menţiunea de modificare a obiectului asupra căruia este exercitat dreptul de proprietate, existenţa unei statuări jurisdicţionale anterioare asupra valabilităţii dreptului substanţial, într-un litigiu separat sau în cel pendinte, este o premisă a aplicării oricăreia dintre situaţiile în care legea reglementează posibilitatea de rectificare a cărţii funciare. Aceasta întrucât rectificarea cărţii funciare este o operaţiune tehnico-materială prin care se asigură corespondenţa între conţinutul acesteia şi situaţia juridică reală a imobilului, care, la rândul său, se dovedeşte printr-un înscris constitutiv, translativ, recognitiv, declarativ de drept, un act autentic sau o hotărâre judecătorească, care schimbă realitatea dreptului înscris anterior.

Or, astfel cum s-a arătat, în cauză nu s-a dovedit că înscrierea existentă nu ar avea corespondent în actele justificative, pentru ca cererea de rectificare să aibă un temei legal.

În ceea ce priveşte neanalizarea cererilor privind nulitatea încheierii şi a contractului de vânzare din 2019, se constată că acestea sunt subsumate stabilirii calităţii de proprietar a reclamantei asupra imobilului, respectiv a celei de neproprietari ai pârâtelor persoane fizice. Or, această calitate a fost pretinsă de reclamantă, dintr-o primă perspectivă, prin susţinerea că înscrierea acestui imobil în cartea funciară în baza actului de proprietate nr. x/1.09.1967 nu corespunde realităţii şi, dintr-o a doua perspectivă, prin solicitarea de constatare a dreptului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cu motivarea că imobilul s-ar fi aflat în patrimoniul CAP.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că aceste cereri pot fi calificate, cum susţine recurenta, cereri principale, întrucât soluţionarea lor depinde de stabilirea situaţiei juridice anterioare a imobilului şi de recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestuia.

Or, în legătură cu prima premisă pretinsă a dreptului de proprietate, astfel cum s-a arătat, nu există o dovadă că actul de proprietate emis pentru topometricele 230/1 şi 231/1 ar fi fost modificat în act emis pentru topometricul x. Această concluzie, întemeiată pe circumstanţele factuale analizate în etapa devolutivă a procesului, nu mai poate fi modificată în recurs, fiind supuse controlului jurisdicţional în calea extraordinară de atac aspectele de nelegalitate ce au vizat condiţiile de exercitare a unei acţiuni în rectificare de carte funciară.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a dreptului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, instanţa de apel a analizat prevederile art. 29 alin. (1) şi (7), acesta fiind temeiul juridic al acţiunii, pe care le-a considerat aplicabile cauzei, şi a constatat că imobilul nu a avut destinaţia prevăzută de lege pentru a intra de drept în proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale.

Recurenta reproşează instanţei de apel cenzurarea rolului activ al judecătorului de primă instanţă care a admis acţiunea în baza unui alt temei de drept, respectiv a art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, însă instanţa devolutivă de prim control judiciar a verificat şi incidenţa acestui text de lege pe care l-a considerat inaplicabil raportat la situaţia de fapt şi juridică a imobilului, astfel cum a fost stabilită.

În aceste condiţii, nici din această perspectivă nu a putut fi reţinut un drept de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Faţă de toate aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţi, reprezentând onorariu apărător.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta Comuna Şelimbăr, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 4100 din 12 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţi.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.