Res judicata bar to civil damages claim for illegal pretrial detention following subsequent constitutional ruling

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă la data de 15.11.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în sumă totală de 300.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, constatându-se caracterul nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate şi atingerile aduse drepturilor fundamentale. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, Tribunalul Ialomiţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 724/F/08.06.2022, Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, a respins pretenţiile formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice ce fac obiectul capătului principal de cerere, întemeiate pe art. 539 şi urm. C. proc. pen.., ca prescrise; a respins ca neîntemeiate pretenţiile formulate de reclamant, în contradictoriu cu acelaşi pârât, ce fac obiectul capătului subsidiar de cerere, precum şi cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, luând act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1459 A din data de 16.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. - împotriva sentinţei civile nr. 724F/08.06.2022 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2021, a anulat sentinţa civilă apelată şi a acordat termen pentru evocarea fondului la data de 7.03.2024. Curtea a respins apelul incident formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Ialomiţa din data de 1.02.2022, ca nefondat.

Prin decizia nr. 452A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului A. suma de 35.000 RON, cu titlu de daune morale, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Curtea a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 şi a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

4.1. Recursul declarat de recurentul-reclamant A..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale, în sensul celor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că suma de 35.000 RON constituie o dreaptă şi justă reparaţie sub aspectul suferinţelor pricinuite, pentru perioada în care reclamantul a fost privat de libertate şi supus procesului penal.

În primul rând, instanţa de apel, în stabilirea sumei de 35.000 RON acordată cu titlu de daune morale, s-a raportat într-o manieră subiectivă asupra consecinţelor nefaste cauzate reclamantului atât pe plan profesional cât şi personal, familial, urmare a măsurilor privative de libertate la care a fost supus, pe o perioadă lungă de timp.

Instanţa de apel a ignorat calitatea de poliţist pe care o deţinea reclamantul la momentul începerii procesului penal, calitate în raport de care se bucura de un anumit prestigiu atât în raport cu cetăţenii din comunitatea unde îşi desfăşura activitatea cât şi plan personal, în raporturile cu familia, cu prietenii şi cunoscuţii.

Tocmai din această perspectivă, prejudiciul cauzat reclamantului a fost unul incomensurabil mai mare, pe ambele planuri. Astfel, odată cu reţinerea şi arestarea sa, cariera sa de poliţist a fost profund afectată, nu şi-a mai putut desfăşura activitatea, nu s-a mai pus problema promovării, iar în ochii superiorilor a planat tot timpul ideea de vinovăţie a reclamantului. Acest fapt a continuat să subziste şi după încetarea măsurilor preventive şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare de către Curtea de Apel Bucureşti, după mulţi ani de proces.

Introducerea acestuia în mediul carceral pentru o lungă perioadă de timp, alături de alte persoane care au dezvoltat un obicei din a comite infracţiuni şi fără multă educaţie, 1-a afectat psihic pe reclamant, ajungând într-o stare profundă de depresie.

Acest fapt a fost relatat de către martorul B. care a fost încarcerat alături de reclamant, în aceeaşi perioadă, inculpat în cadrul aceluiaşi dosar penal.

Recurentul reclamant a arătat că arestarea sa a reprezentat un moment de umilinţă supremă. Practic, întreaga sa carieră a fost pătată de acest dosar penal şi de măsurile preventive la care a fost supus. După achitare a fost nevoit să se transfere într-o altă localitate pentru a continua să îşi desfăşoare profesia de poliţist, vechii colegi şi superiori fiind în continuare suspicioşi cu privire la acesta şi evitându-1.

În aceeaşi măsură, articolele de presă din mass-media vremii, în care a fost menţionat numele său, au contribuit la deteriorarea imaginii acestuia, prin inocularea ideii de infractor şi de poliţist corupt în rândul opiniei publice, ceea ce a creat un puternic şoc emoţional reclamantului, fapt ce justifică o compensare justă şi corectă din partea statului român.

În plan personal, relaţiile de familie au avut de suferit pe tot parcursul procesului penal şi în special în perioada de arest, reclamantul simţindu-se umilit în faţa soţiei care 1-a vizitat în arest, fiind pus şi în postura de a nu-şi vedea copilul timp îndelungat, pentru care "tatăl era în misiune în afara ţării şi nu avea telefon."

Recurentul reclamant a arătat că suma de 35.000 RON acordată cu titlu de daune morale pentru măsurile preventive (inclusiv la condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii de 4 ani cu executare de către instanţa de fond) la care a fost supus reclamantul nu poate constitui o justă şi dreaptă reparaţie, în condiţiile în care unele instanţe au acordat sume considerabil mai mari cu titlu de daune morale, pentru cazuri cu consecinţe şi efecte semnificativ mai reduse decât situaţia reclamantului.

Astfel, recurentul reclamant a invocat sentinţa civilă nr. 290/09.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa prin care s-a acordat suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru compensarea prejudiciul emoţional încercat, urmare a emiterii unor acte administrative; Curtea de Apel Timişoara a acordat daune morale pentru patru judecători orădeni în cuantum de câte 20.000 euro pentru faptul că au fost anchetaţi pe nedrept de către DNA fără a fi supuşi unor măsuri preventive, pentru ca mai apoi, să se stabilească nevinovăţia acestora.

4.2. Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 şi a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, recurentul pârât a solicitat casarea deciziilor, respingerea apelului reclamantului şi, în consecinţă, respingerea cererii reclamantului.

În motivarea recursului, recurentul pârât a arătat că în mod eronat instanţa de apel a respins apelul incident al Statului Român prin Ministerul Finanţelor împotriva încheierii de şedinţa din 01.02.2022, considerând că se impunea schimbarea sentinţei civile nr. 724/08.06.2022 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, în sensul admiterii autorităţii de lucru judecat şi respingerii pretenţiilor formulate de reclamant. Astfel, instanţa nu a ţinut seama de faptul că reclamantul a mai formulat o acţiune cu acelaşi obiect pronunţându-se sentinţa civilă nr. 845/20.06.2019 a Tribunalului Ialomiţa în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 76/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, nefiind exercitată calea de atac a recursului.

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021 invocată de reclamant este obligatorie pentru viitor şi nu pentru trecut, dispoziţiile legale contestate bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate la momentul la care au fost avute în vedere de instanţa de judecată. Prin urmare, instanţa de fond învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată trebuia să facă aplicarea art. 431 din C. proc. civ. şi, analizând cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat, trebuia să o admită şi să respingă acţiunea pe acest motiv.

Recurentul pârât a considerat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În mod eronat, instanţa de apel s-a raportat în pronunţarea soluţiei date doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, fără a avea în vedere că dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost abrogate sau declarate neconstituţionale, producând efecte juridice. Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic. Mai mult decât atât, în jurisprudenţa sa până la decizia pronunţată în prezenta cauză, chiar Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este reglementată o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Într-adevăr, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii din momentul publicării, însă instanţa de judecată, în baza principiului rolului activ al judecătorului, trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele.

Dreptul la reparaţie există numai atunci când măsura preventivă nu se subscrie niciuneia dintre situaţiile prevăzute la art. 5 paragraful 1 lit. a) - f) din Convenţie. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de aceleaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au putut fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate impotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unei bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă în momentul arestării sau pe timpul reţinerii provizorii.

Prin urmare, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale, instanţa de apel în mod greşit s-a raportat doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Recurentul pârât a citat din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018. Întrucât Constituţia reprezintă cel mai important izvor de drept, ea fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condiţiile legii" - folosită în dispoziţiile art. 52 alin. (3) fraza a doua, Constituţia a lăsat şi lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, recurentul a apreciat că instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României şi cauza Murray contra Regatului Unit) în care s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Convenţia însăşi reglementează situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi a controlului judiciar ar fi fost nelegale.

Recurentul pârât a considerat că daunele morale în cuantum de 300.000 RON, sunt nejustificate, sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deciziile nr. 3223 din 21 mai 2010, nr. 320 din 1 februarie 2018 şi nr. 3812 din 05 decembrie 2000.

Recurentul pârât a expus prevederile art. 252 şi 253 din C. civ., art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 71, 74 şi 75 din C. civ. şi a arătat că, în speţă, se ridică problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins de către reclamant, prin prisma situaţiei de fapt evocate şi în raport de temeiul juridic invocat ce face obiectul capătului subsidiar de cerere.

Recurentul pârât a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale iar cercetarea penală şi trimiterea în judecată a unor persoane fizice şi juridice nu constituie în sine o faptă ilicită, atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind invocate sau dovedite încălcări ale unor norme de procedură penală sau abuz în serviciu contra intereselor reclamantului sau alte abuzuri şi neglijenţe în modul de cercetare a cauzei.

Din motivarea în fapt a cererii adresate instanţei rezultă că reclamantul nu acuză în prezenta cauză nerespectarea drepturilor şi garanţiilor sale procesuale în procesul penal, ci faptul în sine că a fost arestat preventiv, obligat să nu părăsească localitatea de domiciliu şi supus măsurii controlului judiciar, în baza legii procesual penale, măsuri pe care acesta le consideră nelegale prin prisma faptului că s-a dispus achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor.

Atâta vreme cât, prin probatoriul aflat la dosar, nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, adică în deplină cunoştinţă de cauză asupra nevinovăţiei acestuia, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză, nu se poate reţine că acesta a fost arestat nelegal şi supus măsurii preventive a arestului la domiciliu şi controlului judiciar.

Recurentul a susţinut caracterul nerezonabil al cuantumului daunelor morale, invocând art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. şi deciziile civile nr. 1095/1994 şi nr. 3812/05.12.2000 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă. De asemenea, a arătat că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată în cauza Tarău contra României, cauza Konolos împotriva României), în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

4.3. Recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Recurentul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 şi a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 9 şi art. 539 din C. proc. pen., Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021 şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 142 din 20 februarie 2023.

În susţinerea primului motiv de recurs, recurentul a invocat art. 432 din C. proc. civ. şi a arătat că, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă totală de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, urrnare a constatării caracterului nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate şi a atingerilor aduse drepturilor fundamentale.

În drept, a invocat prevederile art. 539, 540, 541 din C. proc. pen. şi prevederile art. 5 şi ale art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., precum şi ale art. 58, art. 61, art. 69, art. 71 - 74, art. 252 şi art. 253 din C. civ.

Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa nr. 845/F/20.06.2019 a Tribunalului Ialomiţa, prin care s-a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, cu motivarea că "nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., dispoziţie apreciată ca fiind constituţională de Curtea Constituţională a României, făcându-se referire şi la decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nr. 15/178.09.2017. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 76 A/20.01.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Motivarea Curţii de Apel Bucureşti din prezenta cauză, în sensul că efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 este naşterea unui drept la acţiune în patrimoniul reclamantului-apelant ceea ce conturează o cauză juridică diferită faţă de cea avută în vedere la formularea cererii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomiţa, nu poate fi reţinută în combaterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Aşa cum a statuat în repetate rânduri Curtea Constituţională, decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. Cu referire la situaţiile trecute (facta praeterita), Curtea Constituţională a arătat că, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie.

Recurentul a invocat considerentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 404/2016 şi a arătat că interpretarea instanţei de apel în sensul naşterii unui nou drept subiectiv în patrimonial reclamantului duce la atribuirea unor efecte pentru trecut a Deciziei nr. 136/2021, încălcând autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 845/F/20.06.2019 a Tribunalului Ialomiţa.

Astfel, se impune admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat întrucât, prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2018, acţiunea reclamantului a fost analizată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., aceste dispoziţii legale fiind invocate de reclamant atât ca temei al cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2018, cât şi ca temei al prezentei cereri de chemare în judecată.

Or, constatarea de către o instanţă a faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea daunelor morale nu poate justifica îndreptăţirea reclamantului de a promova o acţiune identică, respectiv prezenta acţiune, prin invocarea aceluiaşi temei juridic, cu motivarea că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. (care au constituit temei juridic şi în dosarul nr. x/2018) au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021.

Recurentul a invocat art. 431 din C. proc. civ. şi a considerat că se impunea reţinerea autorităţii de lucru judecat prin raportare la dosarul nr. x/2018, existând tripla identitate: de obiect (prin formularea aceloraşi pretenţii), de cauză (acelaşi fundament pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii), de părţi (existenţa aceloraşi persoane, în aceeaşi calitate juridică).

Recurentul a invocat art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi a arătat că, în raport de caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, deciziile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate sunt obligatorii pentru autorităţile publice şi urmează a fi aplicate de acestea de la data publicării, dar şi pentru instanţele de judecată, în cauzele aflate pe rolul acestora la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale, iar acestea sunt obligate să le aplice în cazul în care dispoziţiile declarate ca neconstituţionale sunt incidente, aspect care nu echivalează cu o aplicare retroactivă, deoarece raporturile juridice în discuţie nu s-au definitivat, fiind contestate de cei interesaţi, astfel că nu pot fi încadrate în categoria situaţiilor juridice trecute la care nu se aplică legea nouă.

Recurentul a invocat Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 şi nr. 51/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi a arătat că reclamantul nu se poate prevala de Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 pentru a formula o acţiune identică celei care a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 845F/20.06.2019 pronuntată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2018 având în vedere efectele pe care le produc deciziile de declarare a neconstituţionalităţii unui text de lege ulterior soluţionării definitive a cauzei, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale anterior menţionate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat art. 539 şi art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi a arătat că soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la excepţia prescripţiei extinctive este greşită în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data sesizării instanţei, astfel cum au fost invocate.

Raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia de la data publicării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial a început să curgă un nou termen de 6 luni, înăuntrul căruia reclamantul să-şi poată valorifica pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. este total eronat, nesocotind prevederile legale cu privire la efectele deciziilor de admitere ale instanţei de contencios constituţional - art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Recurentul a invocat Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cât priveşte identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, recurentul a apreciat că soluţia Tribunalului Ialomiţa este corectă, în sensul că termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., înăuntrul căruia reclamantul putea să introducă acţiunea în repararea pagubei întemeiată pe art. 539 din C. proc. pen., a început să curgă la data de 31.05.2018 şi s-a împlinit la data de 30.11.2018.

În speţă, potrivit art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., hotărârea penală de achitare este decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 776/A/31.05.2018, pronunţată în dosarul penal nr. x/2016, iar termenul de prescripţie era împlinit la data când apelantul reclamant a promovat cererea de chemare în judecată pendinte, respectiv 15.11.2021.

Recurentul a invocat şi Deciziile nr. 874/2018 şi nr. 126/2016 pronunţate de Curtea Constituţională.

5. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a formulat întâmpinare faţă de recursul Ministerului Public.

În motivarea întâmpinării, recurentul a arătat că, faţă de motivele invocate în cererea de recurs, consideră că instanţa de fond nu a calculat greşit curgerea termenului de prescripţie aşa cum susţine instanţa de apel, întrucât termenul de prescripţie al dreptului la acţiune era împlinit anterior datei promovării cererii de chemare în judecată, respectiv data de 15.11.2021, faţă de prevederile art. 539 din C. proc. pen.

Cât priveşte răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor fundamendată pe prevederile art. 1357 şi următoarele din C. civ., răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie, răspundere care poate fi angajată dacă autoritatea judecătorească sau organele parchetului, cu prilejul exercitării funcţiilor ce le revin, au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, situaţie în care cel ce se pretinde victimă va trebui să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale pornind de la fapta organelor persoanei juridice chemate în judecată. Pe de altă parte, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie şi o răspundere indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă şi completează răspunderea autorului direct al prejudiciului, persoana juridică putând răspunde astfel cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 1349 alin. (3) din C. civ., în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor săi.

Recurentul a invocat pe cale de excepţie prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită care, potrivit art. 2528 din C. civ., începe să curgă de la data la care păgubitul cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Or, încă din anul 2015, reclamantul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, având în vedere înscrisurile aflate la dosar, iar acţiunea a fost promovată cu depăşirea termenului de 3 ani conferit de lege prin art. 2517 din C. civ.

Acţiunea este prescrisă prin raportare la art. 539 din C. proc. pen., prin raportare la Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată (31.05.2018), acţiunea fiind înregistrată la 15.11.2021.

Recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor. Răspunderea civilă delictuală ce poate fi stabilită în solidar cu cea a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prin organele sale poate avea ca fundament răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor, în condiţiile art. 1373 din C. civ.. Or, în toata perioada comiterii faptelor pretinse de către reclamant, nu a existat un raport de prepuşenie între Ministerul Finanţelor şi autoritatea judecătorească sau organele parchetului care să atragă răspunderea pentru fapta altuia în sarcina acestui pârât.

Aşadar, reclamantului îi revine obligaţia de a proba implicarea culpabilă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor în acţiunea pretins ilicită, dovezi inexistente în cauză.

Recurent-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a formulat întâmpinare la recursul formulat de către reclamantul A..

În motivarea întâmpinării, recurentul a arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă în primul rând un scop patrimonial. Recurentul a invocat dispoziţiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. şi a arătat că, pe de altă parte, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

La cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, dar şi instanţele de control trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În analiza recursului declarat de reclamant, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivarea recursului este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Aceeaşi sancţiune rezultă şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pentru situaţia în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt cazuri de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile art. 488 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de alin. (1) din acest articol, recursul fiind o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care partea interesată solicită desfiinţarea unei hotărâri, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, în cadrul acestei căi de atac realizându-se exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

În consecinţă, argumentarea şi dezvoltarea motivelor de recurs trebuie făcută astfel încât să fie posibilă încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi să permită exercitarea de către instanţa de recurs a controlului său cu privire la pretinsele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, astfel cum au fost expuse în cererea de recurs, nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei recurate. Astfel, recurentul reclamant a arătat că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că suma de 35.000 RON constituie o dreaptă şi justă reparaţie sub aspectul suferinţelor pricinuite, pentru perioada în care reclamantul a fost privat de libertate şi supus procesului penal, fără a expune considerentele pentru care raţionamentul instanţei de apel ar fi încălcat normele de drept material sau procesual incidente în cauză. Recurentul reclamant a criticat maniera pretins subiectivă în care instanţa de apel a apreciat asupra consecinţelor nefaste cauzate reclamantului atât pe plan profesional cât şi personal, familial, urmare a măsurilor privative de libertate la care a fost supus, a susţinut că instanţa de apel ar fi ignorat calitatea de poliţist pe care o deţinea reclamantul la momentul începerii procesului penal, a expus considerente referitoare la amploarea suferinţelor psihice cauzate de procesul penal şi lipsirea de libertate, invocând în acest sens şi declaraţia unui martor; a expus consecinţele negative asupra carierei şi vieţii sale personale.

Stabilirea acestor elemente ale situaţiei de fapt revine exclusiv instanţelor de fond şi nu poate forma obiect de analiză în recurs, întrucât ar presupune o cenzurare a aprecierii făcute de instanţa de apel cu privire la mijloacele de probă şi la o devoluare a fondului cauzei prin prisma chestiunilor de temeinicie, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt, a elementelor factuale care o compun.

Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Prin susţinerile sale, recurentul-reclamant nu a învederat argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a normelor de drept incidente, nefiind relevată o ignorare sau aplicare greşită a criteriilor legale în evaluarea realizată de instanţa de apel pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate.

În această privinţă, instanţa de apel a precizat că "va ţine cont de durata privării nedrepte de libertate, de consecinţele produse asupra reclamantului şi familiei acestuia, precum şi de consecinţele pe plan social, cu precădere la nivelul comunităţii locale, dată fiind şi mediatizarea în presă a procesului penal".

Contrar susţinerile recurentului, calitatea sa de poliţist nu a fost ignorată de instanţa de apel, evaluarea pe care aceasta a realizat-o raportându-se la acest criteriu relevant. În acest sens, instanţa a arătat că "având în vedere probele administrate în cauză, se reţine că privarea nedreaptă de libertate timp de aproximativ 5 luni, cu toate consecinţele inerente traiului în condiţii restrictive, este aptă să producă reclamantului suferinţe de natură morală, atât din perspectiva dreptului la onoare, demnitate, imagine, având în vedere calitatea acestuia de agent de poliţie în localitatea Borduşani, judeţul Ialomiţa, funcţie ce presupune exercitarea unei autorităţi a statului, astfel că este necesar să reflecte încrederea cetăţeanului în instituţiile statale, în mod inerent, în persoana care exercită funcţia în numele instituţiei, dar şi din perspectiva vieţii private, relaţiile familiale fiind deteriorate, aspecte care rezultă din declaraţiile martorilor C. şi B., audiaţi în faţa primei instanţe, dosar fond".

În consecinţă, susţinerile recurentului reclamant nu relevă o ingorare a criteriilor legale care trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, acesta criticând în realitate aprecierea cuantumului daunelor morale, ceea ce reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Astfel, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susţinerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-pârât urmăreşte doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în această fază procesuală, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probaţiune, o astfel de chestiune excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, aşa cum s-a arătat supra.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa susţinerilor recurentului prin care acesta a invocat decizii ale instanţelor naţionale care au acordat daune morale în alte cauze, evaluările realizate de alte instanţe în speţe care au avut ca obiect acordarea unor daune morale fiind circumscrise situaţiei de fapt şi de drept din respectivele dosare, nefiind astfel apte a nereleva aspecte de nelegalitate în privinţa deciziei recurate în prezenta cauză.

Având în vedere că, din ansamblul criticilor expuse în cererea de recurs nu pot fi decelate critici de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 488 din C. proc. civ., simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va constata nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, se constată că acesta a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând însă, în recursul declarat împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, că reclamantul a mai formulat o acţiune cu acelaşi obiect, pronunţându-se sentinţa civilă nr. 845/20.06.2019 a Tribunalului Ialomiţa în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 76/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi că decizia Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021 este obligatorie pentru viitor şi nu pentru trecut, criticând în esenţă modul în care a fost aplicat art. 431 din C. proc. civ. şi considerând că se impunea admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Acelaşi motiv de recurs a fost invocat şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta încadrându-şi susţinerile în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Întrucât criticile concrete formulate de recurenţi în cadrul acestui motiv de recurs vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat norma de drept procesual din art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu norme de drept material, Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate în acest sens nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât acesta are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Raportat la criticile susţinute în dezvoltarea motivului de recurs, prin care recurenţii au invocat o greşită aplicare de către instanţa de apel a normelor procesuale care reglementează autoritatea lucrului judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 845F/20.06.2019 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2018, examinarea recursurilor va fi circumscrisă motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. având în vedere că, în esenţă, ceea ce se pretinde de către recurenţi este greşita menţinere a soluţiei de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu prilejul soluţionării cauzei în apel.

Având a dezlega acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine constatările instanţelor de fond în sensul că, prin acţiunea promovată anterior în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul a solicitat obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale, urmare a constatării caracterului nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate şi a atingerilor aduse drepturilor fundamentale, obiect identic celui din cauza de faţă.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile prevederile art. 539, 540, 541 din C. proc. pen. şi prevederile art. 5 şi ale art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., precum şi ale art. 58, art. 61, art. 69, art. 71 - 74, art. 252 şi art. 253 din C. civ., dispoziţii legale invocate şi în prezenta cauză. De asemenea, situaţia de fapt expusă de reclamant în susţinerea pretenţiilor formulate este identică în cele două cereri, fiind invocat faptul că, pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul judecăţii, împotriva sa au fost luate măsuri preventive, şi anume arest preventiv, arest la domiciliu şi control judiciar, însă judecata a fost finalizată prin achitarea dispusă prin decizia penală nr. 776/A/31.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, încălcarea drepturilor sale, prevăzute de dispoziţiile legale invocate în susţinerea acţiunii, decurgând din această situaţie.

Analizând soluţia Tribunalului Ialomiţa din data de 01 februarie 2022, de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că "nu este îndeplinita tripla identitate în raport de dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Ialomiţa, din perspectiva cauzei juridice a acţiunii, aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, în condiţiile în care în primul proces instanţa a reţinut că reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. cu referire la art. 5 par. 5 din Convenţie, întrucât niciun organ judiciar abilitat in sensul legii nu a constatat nelegalitatea detenţiei sale preventive, drept condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului său la reparaţie, demersul judiciar fiind axat pe achitarea sa definitivă în procesul penal.

Or, în prezenta cauză, reclamantul s-a prevalat de un drept cu privire la care a pretins naşterea acestuia ca efect al Deciziei CCR nr. 136/2021, evocată pe larg supra, dreptul la acţiune fiind ataşat dreptului subiectiv, ceea ce conturează, în opinia Curţii, o cauză juridică diferită faţă de cea avută în vedere la formularea cererii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomiţa, soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat fiind corectă".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens sunt dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., conform cărora "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 431 din C. proc. civ., conform cărora "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În interpretarea acestor dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acelaşi sens în jurisprudenţa sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, enunţat în chiar preambulul Convenţiei. Unul dintre elementele fundamentale ale acestui principiu este securitatea raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive pronunţate de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi rediscutate într-o nouă procedură (cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; cauza Amurăriţei împotriva României, par. 31 - 38).

Prin urmare, în contextul regulilor expuse mai sus, instanţa judecătorească care este învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunea litigioasă deja tranşată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără a mai putea face o evaluare proprie asupra respectivei chestiuni.

În prezenta cauză, reclamantul a susţinut că hotărârea instanţei din procesul anterior s-a întemeiat pe o dispoziţie legală care ulterior a fost declarată neconstituţională, astfel încât există posibilitatea promovării unei noi acţiuni în despăgubiri în intervalul de 6 luni de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial nr. 494/12 mai 2021 prin raportare la dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., neputând fi opusă excepţia autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel, respingând apelul incident ca nefondat, a verificat elementele efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, considerând că nu este îndeplinita tripla identitate cerută de lege din perspectiva cauzei juridice a acţiunii, menţinând astfel soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în prezenta cauză se invocă o cauză juridică diferită faţă de cea avută în vedere în procesul anterior, întrucât "reclamantul s-a prevalat de un drept cu privire la care a pretins naşterea acestuia ca efect al Deciziei CCR nr. 136/2021".

Întrucât litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomiţa a fost soluţionat, în mod definitiv, înainte de pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional referitoare la efectele admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate şi a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

Asupra efectelor admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat prin considerentele prezentate la par. 23 - 27 din decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. În esenţă, Curtea Constituţională a arătat că decizia prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul său prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. Aplicarea pentru viitor a unei atare decizii vizează situaţiile juridice care se vor naşte (facta futura), situaţiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere), precum şi, în mod excepţional, situaţiile care pot fi calificate drept facta praeterita.

În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea Constituţională a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

În mod excepţional, în situaţiile care pot fi calificate drept facta praeterita, respectiv în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, au fost soluţionate în mod definitiv, prin exercitarea căii extraordinare a revizuirii, decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se va aplica şi acestora.

Însă, în privinţa cauzelor soluţionate până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, instanţa de contencios constituţional a arătat, în mod clar, că este vorba despre un raport juridic epuizat (facta praeterita), astfel că partea nu poate solicita aplicarea deciziei de admitere. Aceasta, întrucât, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că incidenţa deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea unor efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale, cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Pentru a statua asupra acestei chestiuni, instanţa de apel a avut în vedere Deciziile nr. 404/2016, nr. 123/2016 şi nr. 847/2018 pronuntate de Curtea Constituţională şi Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă a concluzionat că dreptul la despăgubire se naşte la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, dreptul la acţiune fiind ataşat dreptului subiectiv, ceea ce conturează, în opinia instanţei de apel, o cauză juridică diferită faţă de cea avută în vedere la formularea cererii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomiţa.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în urma pronunţării deciziei nr. 136/03.03.2021 de către Curtea Constituţională, precum şi a deciziei nr. 1/16.01.2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost adoptată Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023.

Conform art. I pct. 55 din Legea nr. 201/2023, art. 539 din C. proc. civ. a fost modificat, având următorul conţinut: "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite. (2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel."

Se mai reţine că modalitatea de aplicare a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum au fost modificate, a fost prevăzută, în mod expres, prin art. IV din Legea nr. 201/2023, care are următorul conţinut:

"(1) Au dreptul la despăgubiri, în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.., cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care, la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. (2) În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."

Se constată că prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023 sunt lipsite de echivoc, în sensul că au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.., doar acele persoane care, la 12 mai 2021 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021), se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

În acest cadru normativ, sunt greşite statuările instanţei de apel potrivit cărora, ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în prezenta cerere de chemare în judecată se conturează o cauză juridică diferită faţă de cea avută în vedere la formularea cererii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Ialomiţa, cu consecinţa greşitei menţineri a soluţiei pronunţate de prima instanţă în sensul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de recurentul Statul Român prin întâmpinarea formulată faţă de recursul declarat de Ministerul Public, Înalta Curte constată că această chestiune reprezintă în realitate un motiv de recurs, susţinerile formulate atât de această parte cât şi de Ministerul Public, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând soluţia pronunţată în apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Criticile din recurs care privesc problema prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune nu se mai impun însă a fi analizate, în contextul în care examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat este prioritară faţă de alte excepţii sau de fondul cauzei, deoarece ea tinde la împiedicarea unei noi judecăţi a unui litigiu deja soluţionat definitiv.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive prin întâmpinarea formulată faţă de recursul declarat de Ministerul Public, Înalta Curte constată că, în temeiul dispoziţiilor art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, iar neinvocarea acestora echivalează cu neexercitarea unui drept procesual într-un termen prevăzut de lege şi atrage decăderea părţii din exercitarea dreptului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, întrucât partea pârâtă nu a formulat, în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, apărări vizând calitatea sa procesuală pasivă, invocarea direct în calea de atac a recursului a acestei chestiuni este contrară dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., iar analizarea în faza recursului a altor motive în afara celor invocate în faţa instanţelor de fond conduce la încălcarea principiului conform căruia judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

În contextul celor expuse, se constată că este nelegală decizia recurată prin care s-a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 431 alin. (1) din din C. proc. civ., fiind neîntemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din din C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023, precum şi, în condiţiile art. 179 alin. (3) din C. proc. civ., a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa deciziile recurate şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei nr. 1459 A din 16 noiembrie 2023 şi a deciziei nr. 452A din 18 aprilie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu recurentul-reclamant A..

Casează deciziile recurate şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2025.