Recovery of VAT paid on expropriation compensation as unjust enrichment; starting point of limitation period determined by receipt of compensation rather than tax payment

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 22.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata sumei de 61.075,75 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată calculată la valoarea despăgubirii în cuantum de 56.658 euro pentru terenul expropriat în suprafaţă de 114 m.p.(din terenul proprietatea reclamantei în suprafaţă totală de 4.600 m.p. situat în Bucureşti, str. x), obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată la valoarea sumei de 61.075,75 RON începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3886/27.05.2019, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza, spre competentă soluţionare, în favoarea Tribunalului Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.08.2019.

Prin încheierea din data de 17.09.2019, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă funcţională a acesteia, invocată de către pârâtul Municipiul Bucureşti.

La data de 15.10.2019 dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a V-a Civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2019.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 550/08.04.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe cale de consecinţă, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul, Municipiul Bucureşti - prim primar.

3. Hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 1468A/19.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., a fost anulată sentinţa civilă nr. 550/08.04.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea pronunţată în primă instanţă în al doilea ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 202/24.02.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, având ca obiect "expropriere-pretenţii-rejudecare", ca prescrisă.

5. Hotărârea pronunţată în apel în al doilea ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 1277A/2023 din 11.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 202/24.02.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1277A/2023 din 11.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta a criticat raţionamentul prin care instanţa de apel a reţinut că "momentul obiectiv" în care societatea putea lua cunoştinţă de pagubă şi de cel vinovat nu coincide cu momentul plăţii cotei de TVA către stat, ori acela prin care a arătat că "pentru începutul termenului de prescripţie nu interesează stabilirea sau cunoaşterea exactă a cuantumului prejudiciului, ci momentul la care apelantul reclamant a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, chiar dacă nu cunoştea cuantumul exact al acesteia. Rămânea ca în interiorul termenului de prescripţie păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia. ".

Recurenta consideră că esenţa problemei de drept constă în faptul că: în procesul civil prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii nu s-a avut în vedere obligaţia recurentei de plată a TVA- ului; despăgubirea a fost încasată în urma unei proceduri de executare silită la data de 8.12.2015, după dobândirea caracterului irevocabil al hotărârii judecătoreşti din 25.06.2014; obligaţia de plata TVA în astfel de situaţii se stabileşte şi se achită prin raportare la faptul juridic al încasării potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal, fiind incidentă legea fiscală din momentul încasării sumei respective, iar nu prin raportare la momentul dobândirii caracterului irevocabil al hotărârii judecătoreşti din 25.06.2014.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că nu putea să "să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia" în interiorul termenului de prescripţie calculat de la dobândirea caracterului irevocabil al hotărârii judecătoreşti din 25.06.2014, ci prejudiciul a dobândit un caracter cert în momentul în care a devenit exigibilă obligaţia de plată a TVA potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal în vigoare la momentul încasării sumei respective, inclusiv prevederile art. 1562 alin. (1) şi art. 1563 alin. (2) Codul fiscal.

De asemenea, cunoaşterea cuantumului exact al pagubei este important şi necesar pentru a putea formula o pretenţie civilă. Pentru a ne afla în prezenţa unei pagube potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., aceasta trebuie să aibă un caracter cert, fiind important să se facă distincţie între mecanismul de plată a TVA la facturare şi cel de plată a TVA la încasare. În acest sens, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă ar fi invocat "momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie" ca fiind 25.10.2016, ce reprezintă data plăţii efective a TVA, în condiţiile în care reclamanta arată că s-a raportat la data de 25 ianuarie 2016, respectiv data la care a devenit exigibilă obligaţia de plată TVA potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal în vigoare la momentul încasării sumei respective, inclusiv prevederile art. 1562 alin. (1) şi art. 1563 alin. (2) Codul fiscal.

În mod greşit reţine instanţa de apel că recurenta-reclamantă s-ar prevala de necunoaşterea legii, întrucât aceasta a invocat cu totul altceva şi anume faptul că obligaţia de plată a TVA se stabileşte prin raportare la momentul încasării, iar nu a rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătoreşti.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că legea în vigoare din momentul încasării despăgubirii poate să difere în funcţie de legea în vigoare la momentul rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care nu i se poate imputa faptul că ar fi trebuit să iniţieze demersuri juridice pentru a recupera un TVA care nu era datorat la momentul respectiv.

În ceea ce priveşte suma ce face obiectul prezentului dosar, recurenta arată că prin decizia civilă nr. 333A din 22.11.2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă si irevocabilă ca urmare a respingerii recursului formulat de către Municipiul Bucureşti prin decizia civilă nr. 2021 din 25.06.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă pronunţată în dosarul nr. x/2008, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 56.658 Euro pentru exproprierea unui imobil - teren în suprafaţă de 114 m.p. din imobilul - teren proprietatea sa în suprafaţă totală de 4.600 m.p. situat în Bucureşti, str. x. Ulterior, în urma unei proceduri de executare silită recurenta-reclamantă a încasat suma de 254,482.26 RON.

Ca urmare încasării despăgubirii în cuantum de 254,482.26 RON, au devenit aplicabile dispoziţiile art. 270 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal care stabilesc că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri, constituie o livrare de bunuri care reprezintă o operaţiune cuprinsă în sfera de aplicare a TVA.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a achitat către bugetul de stat TVA în cuantum 61.075,75 RON la data de 25.10.2016 prin Ordinul de plată nr. x, TVA fiind calculată la procentul de 24% valabil la data încasării despăgubirii.

Din conţinutul raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul tehnic judiciar B. care a stat la baza stabilirii de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă a despăgubirilor în cuantum de 56.658 Euro prin decizia civilă nr. 333A din 22.11.2013, rezultă că valoarea evaluată a terenului expropriat este stabilită fără a se lua în considerare TVA.

Art. 265 Codul fiscal defineşte taxa pe valoarea adăugată ca fiind "un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform prevederilor prezentului titlu" (Titlu VII din Codul fiscal).

De altfel, întreaga reglementare a taxei pe valoare adăugată ce rezultă din Codul fiscal - Titlul VII concluzionează faptul că taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect care este suportat de către consumatorul final al bunului.

În circuitul economic, recurenta-reclamantă are calitatea de colector al taxei pe valoare adăugată care trebuie transferată bugetului de stat în condiţiile prevăzute de Codul fiscal, iar cel care datorează această taxă pe valoare adăugată este consumatorul final al bunului şi anume intimata-pârâtă Municipiul Bucureşti.

În aceste condiţii, apreciază că prin plata taxei pe valoarea adăugată recurenta a suferit o pierdere patrimonială constând în taxa pe valoare adăugată în cuantum de 61.075,75 RON plătită bugetului de stat, iar patrimoniul intimatei pârâte, în mod neimputabil acesteia, s-a îmbogăţit fără justă cauză prin aceea că aceasta nu a achitat recurentei taxa pe valoare adăugată prin raportare la valoarea despăgubirii.

Precizează că prin cererea de chemare în judecată nu contestă cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, taxa pe valoare adăugată nu intră în calculul cuantumului despăgubirii, deoarece aceasta din urmă se raportează strict la valoarea imobilului expropriat, fără a fi luată în considerare taxa pe valoare adăugată deoarece aceasta are ca beneficiar final bugetul de stat şi nu poate fi luată în considerare la stabilirea valorii patrimoniale a imobilului, aspect care nu înlătură obligaţia intimatei-pârâte Municipiul Bucureşti de a achita recurentei taxa pe valoare adăugată potrivit argumentelor expuse prin cererea de chemare în judecată.

Cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată se raportează la o situaţie juridică care s-a născut ulterior soluţionării definitive a procesului civil menţionat mai sus, ca urmare a executării silite a intimatei-pârâte Municipiul Bucureşti şi a încasării de la executorul judecătoresc a despăgubirii.

În opinia recurentei, data scadentă a achitării taxei pe valoare adăugată pentru despăgubirea încasată în data de 08.12.2015 de la B.E.J.A. C. şi D. este cel mai devreme 25 ianuarie 2016 potrivit dispoziţiilor din Codul fiscal referitoare la exigibilitatea taxei pe valoare adăugată în vigoare la momentul respectiv, inclusiv prevederile art. 1562 alin. (1) şi art. 1563 alin. (2) Codul fiscal, prezenta acţiune fiind introdusă la data de 22.01.2019.

Pe cale de consecinţă, apreciază că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, mai exact a dispoziţiilor art. art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 265 Codul fiscal, art. 270 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal a prevederilor art. 1562 alin. (1) şi art. 1563 alin. (2) Codul fiscal.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti - prin Primarul General nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul formulat, raportat la criticile susţinute în cuprinsul acestuia şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurentul a dedus judecăţii o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei în valoare de 61.075,75 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată calculată la valoarea despăgubirii în cuantum de 56.658 euro, încasată din exproprierea unui teren ce îi aparţinea, şi a dobânzii legale calculate la aceasta, cerere având ca temei îmbogăţirea fără justă cauză. Prin hotărârile lor, instanţele de fond au apreciat cererea ca fiind formulată cu depăşirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, cu aplicarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., în principiu, având în vedere că este vorba despre o obligaţie legală aceea a plăţii TVA, a cărei neincludere în cuantumul despăgubirii calculate în cursul exproprierii îi era cunoscută reclamantei. S-a considerat, astfel, că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al rămânerii irevocabile a hotărârii de stabilire a despăgubirii, 25.06.2014 (data pronunţării deciziei civile nr. 2021/25.06.2014 a ÎCCJ), sau, cel mai târziu, cel al încasării de către expropriat a despăgubirii, respectiv, 8.12.2015 când, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, a avut loc transferul dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască dispoziţiile fiscale incidente conform cărora ea datora TVA. În sfârşit, ambele instanţe au exclus ca moment de început al calculului termenului de prescripţie data indicată de reclamantă, anume cea la care aceasta a făcut plata TVA, respectiv 25.10.2016.

Soluţia instanţei de apel regăsită în cuprinsul deciziei criticate este legală.

Argumentul recurentei, că nu putea cunoaşte paguba la momentul rămânerii definitive a hotărârii curţii de apel de stabilire a despăgubirii, respectiv 25.06.2014, deoarece suma stabilită nu fusese încasată, nu era înregistrată în evidenţele contabile şi nu erau întocmite formele legale pentru determinarea cuantumui exact al valorii TVA, nu poate fi primit deoarece ignoră caracterul legal al obligaţiei de plată a TVA - reţinut ca atare în considerentele instanţelor de fond pe care acestea şi-au fundamentat soluţia -, partea tratându-l ca pe un eveniment civil survenit în mod neprevăzut şi neaşteptat.

Regimul fiscal al operaţiunii de expropriere, care implică inerent un transfer forţat al dreptului de proprietate de la particular la stat/autoritate publică locală (în speţă, Municipiul Bucureşti) în schimbul plăţii unei despăgubiri, care din punct de vedere fiscal reprezintă operaţiune de "livrare de bunuri" în sensul art. 128 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, era sau ar fi trebuit să fie cunoscută reclamantei, ca agent economic, profesionist, operator economic normal prudent şi diligent, implicat în activitatea sa în mod curent în acţiuni/operaţiuni/activităţi cu implicaţii la nivel de regim fiscal, declarându-se ea însăşi societate plătitoare de TVA. Ca un contribuabil avizat, era chiar de diligenţa reclamantei să stăruie sau să lămurească încă din timpul determinării cuantumului despăgubirii asupra întinderii reale a acesteia, dată fiind obligaţia sa legală de plată a TVA.

Din acest punct de vedere, standardul aplicat recurentei-reclamante nu ar putea fi decât unul similar cu cel avut în vedere de CJUE în cauza C-183/2014 C.Salomie şi Oltean, par. 47-49, în care, în legătură cu existenţa obligaţiei de plată a TVA în cazul unor anume operaţiuni s-a reţinut după cum urmează:

"47 (...) faptul că, până în anul 2010, autorităţile fiscale naţionale nu ar fi supus în mod sistematic TVA-ului operaţiunile imobiliare precum cele în discuţie în litigiul principal nu poate fi suficient a priori, cu excepţia unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepţia unui operator economic normal de prudent şi de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, ţinând seama nu numai de claritatea şi de previzibilitatea dreptului naţional aplicabil, ci şi de faptul că în speţă pare să fie vorba despre profesionişti din domeniul imobiliar. 48 Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi a priori de natură să dea contribuabililor vizaţi asigurări precise cu privire la neaplicarea TVA-ului unor operaţiuni imobiliare precum cele în discuţie în litigiul principal. 49 (...) un operator economic prudent şi avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operaţiune nu este supusă TVA-ului fără să fi primit sau cel puţin să fi încercat să obţină asigurări explicite în acest sens din partea autorităţilor fiscale naţionale competente."

Mai departe, ca parte a litigiului în care a fost contestată despăgubirea oferită de expropriator, era de datoria reclamantei să solicite determinarea distinctă a sumei datorată cu titlu de TVA raportat la sumele determinate judiciar ca fiind cuvenite ei în schimbul terenului expropriat, aceasta neputând acţiona ca o persoană străină de conţinutul complex al raporturilor juridice la care participă şi de obligaţiile fiscale ce decurg din acestea, fiind ori trebuind a fi tratată ca un contribuabil avizat.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că obligaţia de plată a TVA pentru operaţiunea "livrării bunului imobil" nu era dependentă nici de înscrierea în evidentele contabile a sumei încasate de reclamantă cu titlu de despăgubire din expropriere şi nici de întocmirea formelor legale pentru stabilirea cuantumului TVA, ci, dimpotrivă, toate aceste operaţiuni aveau a fi realizate tocmai în considerarea preexistenţei în sarcina reclamantei a acestei obligaţii legale, fiind lipsite de relevanţă argumentele sale în sensul inexistenţei unei obligaţii legale în sarcina sa de înregistrare în contabilitate a operaţiunii de încasare a despăgubirii şi de stabilire a sumelor datorate cu titlu de TVA, în chiar ziua la care a avut loc încasarea sumei, respectiv 8.12.2015.

Întrucât, potrivit art. 281 alin. (1) din Codul fiscal, faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, 8.12.2015 este considerat momentul transferului dreptului de proprietate, în acord şi cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 care stipulează că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimonial expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. Aşadar, la 8.12.2015 când a încasat despăgubirea pentru terenul expropriat, recurenta-reclamantă cunoştea şi faptul că aceasta - după cum susţine - nu includea TVA, dar şi faptul că, în acord cu dispoziţiile legale din materie fiscală incidente la data menţionată, ea datora TVA în raport cu suma încasată din transferal proprietăţii.

Aceste elemente conturau în mod cert paguba, inclusiv sub aspectul cuantumului, determinarea TVA implicând doar un simplu calcul matematic la o sumă definitiv stabilită.

Toate argumentele recurentei care se referă la regulile după care are loc plata sumei datorate bugetului de stat cu titlu de TVA sunt într-adevăr nerelevante, după cum corect a apreciat şi instanţa de apel, întrucât relevă o dimensiune subiectivă a aspectelor care interesează cauza, respectiv înscrierea în contabilitate a despăgubirii încasate, întocmirea formelor legale pentru calculul valorii tva, în timp ce aspectul exigibilităţii taxei - care, conform art. 134 alin. (1) din Codul fiscal, intervine la data la care are loc faptul generator, cel al livrării de bunuri - reprezintă, cf art. 134 alin. (2) din lege, data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acesteia poate fi amânată conform legii, prezentând relevanţă, deci, exclusiv în raporturile societăţii cu organul fiscal.

Din punct de vedere al aplicării art. 2528 C. civ., care reglementează prescriţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate inclusiv printr-un fapt juridic licit care dă dreptul la restituire, cum e cazul îmbogăţirii fără justă cauză indicat ca temei al pretenţiilor reclamantei, prezintă relevanţă data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, cel mai târziu la 8.12.2015, când reclamanta a încasat despăgubirea, ea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dispoziţiile fiscale incidente, conform cărora ea datora TVA şi, totodată, cunoştea că sumele încasate nu includeau TVA, aceste elemente fiind suficiente pentru a contura paguba şi pe cel ce răspunde de ea.

Întrucât obligaţia de plată a TVA este una legală, în aplicare dispoziţiilor art. 2528 C. civ., pentru acţiunea în restituirea sumelor datorate şi plătite de reclamantă cu acest titlu, nu pot prezenta relevanţă, după cum corect a apreciat instanţa de apel, nici data de 25.01.2016 a exigibilităţii plăţii taxei - întrucât momentul indicat poate fi relevant în raporturile dintre reclamantă ca subiect de drept fiscal şi organele fiscale - şi nici data plăţii TVA făcută de reclamantă la 25.10.2016.

Aceasta, întrucât momentul exigibilităţii plăţii taxei de către reclamanta, conform decontului de taxă depus la termenul limită prevăzut de lege (i.e. data de 25 a lunii următoare celei a finalizării perioadei fiscale în care a avut loc operaţiunea de livrare ce constituie faptul generator al TVA) nu poate să fie confundat cu cel al însăşi exigibilităţii taxei aferente aceste operaţiuni juridice, cele două fiind reglementate de dispoziţii legale distincte, recte alin. (3) al art. 134 din Legea nr. 571-2003 şi alin. (2) al aceleiaşi dispoziţii legale.

Astfel, în timp ce TVA aferentă acestei livrări de bunuri era sau trebuia să fie cunoscută de către un comerciant diligent la însuşi momentul faptului generator al impunerii, ce se produce ex legem, neputând fi ignorat, TVA de plată se va determina în urma aplicării mecanismului specific prevăzut de art. 1562 Codul fiscal, cu luarea în considerare inter alia a TVA de colectat din toate operaţiunile din perioada fiscală (inclusiv altele decât cea de mai sus, dacă este cazul), dar şi, după caz, a TVA deductibil din cadrul acesteia (conform documentaţiei relevante), şi acesta nu poate fi relevant în susţinerea argumentelor recurentei.

Şi, desigur, cu atât mai puţin ar putea avea vreo relevanţă însăşi plata efectuată la 25.10.2016, a TVA de plată stabilit conform decontului TVA din 25.01.2016, în condiţiile în care însăşi aceasta din urmă nu are vreo relevanţă în cauză, conform explicaţiilor de mai sus.

Cum termenul de prescripţie a dreptului la acţiune era deci împlinit chiar raportat la data încasării despăgubirii, 8.12.2015, se apreciază ca fiind legală soluţia care a reţinut incidenţa acestei sancţiuni de ordin substantial, neputând fi primite criticile recurentei privitoare la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

Mai trebuie precizat că, deşi în memoriul său de recurs, recurenta-reclamanta a invocat deopotrivă texte de lege din vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) şi din actualul Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), Înalta Curte a făcut aplicare în cauză exclusiv dispoziţiilor din cuprinsul Legii nr. 571/2003 în considerarea prevederilor art. 6 alin. (2) din C. civ. şi a împrejurării că faptul generator s-a produs în perioada de activitate a acestui act normativ.

În consecinţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ., apreciind că nu se justifică motivul de nelegalitate susţinut de recurenta-reclamantă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1277A/2023 din 11 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.