State liability for 24-hour detention as privative measure under Art. 539 CPP and nullity of cassation for lack of legal grounds

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi, la data de 8 septembrie 2023, sub numărul de dosar x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, repararea pagubei suferite prin privarea sa nelegală de libertate, prin termenul mare de soluţionare a dosarului penal, dar şi toate celelalte prejudicii morale suferite în faza de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2019 ce a fost instrumentat de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală.

La data de 28 noiembrie 2023, reclamantul A. a depus o precizare a acţiunii prin care a arătat că solicită suma de 5.000.000 RON reprezentând daune morale pentru reţinerea sa nelegală, durata procesului penal, deteriorarea imaginii, aplicarea măsurii controlului judiciar, suspendarea din funcţia de organ de cercetare penală şi transferarea pe un alt post, afectarea sănătăţii şi a relaţiilor de familie şi diminuarea drepturilor salariale.

La data de 13 decembrie 2023, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe, a depus concluzii scrise, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 23 ianuarie 2024, Tribunalul Mehedinţi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârât prin întâmpinare.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 39 din data de 28 mai 2024, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe, având ca obiect pretenţii. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.500 RON, reprezentând daune morale pentru reţinerea timp de 24 de ore. A respins în rest acţiunea, ca nefondată. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 384 din 5 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelurile formulate de apelantul - reclamant A. şi de apelantul - pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva sentinţei civile nr. 39 din 28 mai 2024 a Tribunalului Mehedinţi, având ca obiect reparare prejudicii-erori judiciare în materie penală, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs atât pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, cât şi reclamantul A..

4.1. Prin cererea de recurs, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, solicită admiterea căii extraordinare de atac şi casarea deciziei recurate.

În motivarea acesteia, arată că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., relativ la măsura reţinerii de 24 de ore, din perspectiva scopului dat de legiuitorul penal acestei măsuri.

Instanţa de apel a apreciat că reţinerea reprezintă o măsură privativă de libertate, o instituţie de drept procesual penal cu caracter de constrângere. Însă, prin art. 202 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., legiuitorul a justificat scopul măsurilor preventive. Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că măsura preventivă a reţinerii vizează buna desfăşurare a procesului penal, nu sustragerea persoanei, aspect de care trebuie să se ţină seama când se interpretează dreptul la despăgubiri morale prevăzut de art. 539 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În opinia recurentului pârât, este evidentă intenţia legiuitorului de a nu generaliza şi de a nu se opri, enunţiativ, la o măsură preventivă din cele reglementate de art. 202 alin. (4) din acelaşi act normativ. Acest punct de vedere a fost confirmat de către instanţa de fond care, referitor la măsura controlului judiciar, a reţinut, în acord cu decizia nr. 136/2021 a Curţii Constutiţionale, că despăgubirile nu se cuvin în situaţia unei măsuri preventive restrictive de libertate. Măsurile preventive, enunţate în cuprinsul articolului menţionat nu sunt enumerate în mod aleatoriu, ci într-o ierarhie stabilită de legiuitor.

Prin urmare, reclamantul nu are dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., rezultat dintr-o lipsire de libertate, astfel că soluţia de respingere a apelului este nelegală.

4.2. Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant A. solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul arată că, în opinia sa, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate. Este adevărat că nu există criterii concrete de determinare a lor, instanţele stabilind cuantumul prejudiciului moral produs, în concordanţă şi cu practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauză, suma stabilită de instanţă este prea mică, având în vedere şocul şi traumele suferite prin măsura privativă de libertate. Mai mult, aceasta i-a afectat dreptul la imagine şi reputaţie, viaţa familială, existând ingerinţe nefavorabile în ceea ce-i priveşte pe copiii săi minori. Au existat schimbări nefavorabile pe care instanţele de fond şi de apel le-au considerat relevante, astfel că suma de 4.500 RON nu reprezintă o despăgubire echitabilă şi rezonabilă, nu compensează valorile sociale, morale şi familiale afectate.

Recurentul afirmă că aceste împrejurări justifică admiterea căii extraordinare de atac pe care a promovat-o.

5. Apărări formulate în cauză

La data de 4 martie 2025, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că reclamantul nu are dreptul la daune morale, nefiind supus unei măsuri privative de libertate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen la data de 25 septembrie 2025, pentru soluţionarea celor două recursuri formulate în cauză.

La termenul din data de 25 septembrie 2025, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul - reclamant A. şi cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor

Obiectul prezentului recurs este reprezentat de decizia civilă nr. 384 din 5 noiembrie 2024, prin care Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva sentinţei civile nr. 39 din 28 mai 2024 a Tribunalului Mehedinţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.

1. Recursul formulat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă:

Analizând recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, Înalta Curte îl va respinge pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Prezentul demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cadrul procedurii penale ce s-a desfăşurat împotriva sa şi care a fost finalizată printr-o soluţie de clasare.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond şi care nu a fost contestată de părţi, relevă faptul că reclamantul a fost încarcerat la data de 1 iulie 2021 ora 07:00, în cadrul secţiei 4 Poliţie - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă nr. 3, iar la data de 1 iulie 2021 ora 17:00 a fost pus în libertate, sub control judiciar, pe o perioadă de 60 de zile, măsură care a operat mai înainte de expirarea celor 24 ore de reţinere. La data de 8 noiembrie 2022, la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi s-a constituit dosarul penal cu numărul x/2022, ca urmare a declinării competenţei din partea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, secţia de combatere a criminalităţii organizate, prin Ordonanţa nr. 3222D/P/2019, emisă la data de 21 octombrie 2022, iar prin Ordonanţa nr. x/2022 din data de 8 martie 2023 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi faţă de reclamant a fost adoptată soluţia de clasare, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), atât pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere sau comercializare pe teritoriul României, în afara depozitului fiscal, a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate corespunzător sau cu marcaje false, cât şi a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

Instanţa de apel, validând raţionamentul instanţei de fond, a reţinut că statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie şi că reţinerea reclamantului a avut un impact emoţional asupra acestuia, suma de 4.500 RON reprezentând o satisfacţie echitabilă, justificată faţă de circumstanţele speţei.

Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi critică soluţia instanţelor devolutive, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurentul susţine interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 539 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 202 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen. întrucât, în opinia sa, reţinerea nu este o măsură privativă de libertate, astfel că nu poate da naştere unui drept de reparare a pretinsei pagube suferite.

Criticile astfel formulate nu sunt fondate.

În conformitate cu prevederile art. 539 din actul normativ menţionat, "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite. (2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel."

Forma textului menţionat, în vigoare la data promovării acţiunii, a fost adoptată în urma pronunţării deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494 din 12 martie 2021, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar."

Astfel, în considerarea dispoziţiei legale menţionate, în cazul în care se dovedeşte că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia, ca urmare a luării măsurilor preventive, trebuie să fie compensate. În sens contrar, inviolabilitatea drepturilor sale ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Recurentul susţine că reţinerea nu reprezintă o măsură privativă de libertate, astfel că nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., nefiind de natură să determine acordarea de despăgubiri.

Potrivit dispoziţiilor art. 202 din C. proc. pen., "(1)Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. (2)Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. (3)Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. (4) Măsurile preventive sunt: a) reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă."

Având în vedere trăsăturile reglementate de C. proc. pen., reţinerea ar putea fi definită ca o măsură preventivă privativă de libertate pe care organul de cercetare penală sau procurorul o poate dispune pe o durată determinată, de până la 24 de ore, prin ordonanţă, faţă de suspect sau inculpat persoană fizică dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi că măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei noi infracţiuni. În doctrină se arată că, având în vedere faptul că dreptul la libertate individuală reprezintă o garanţie constituţională ce trebuie respectată, această măsură preventivă trebuie dispusă doar în situaţiile de excepţie, într-un mod provizoriu şi în condiţiile legii, atunci când, în mod concret, se impune în cauza analizată.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului - pârât, reţinerea este o măsură preventivă privativă, care afectează libertatea individuală a unei persoane pentru o perioadă de maxim 24 de ore.

Această împrejurare este confirmată chiar de considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale (a cărei incidenţă în litigiul pendinte este afirmată inclusiv de către recurent), prin care s-a reţinut că noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (par. 22).

În consecinţă, reţinerea este o măsură preventivă privativă de libertate, iar în situaţia în care a fost dispusă injust, aspect confirmat de soluţia de achitare sau clasare, legea specială internă permite antrenarea răspunderii statului, a cărui obligaţie este aceea de a asigura o protecţie libertăţii individuale.

Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate este o consecinţă a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard înalt de protecţie libertăţii individuale, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

Această concluzie este confirmată şi de decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din actul normativ menţionat.

Drept urmare, se impune cu forţa evidenţei concluzia că reţinerea este o măsură preventivă, privativă de libertate care, în speţă, a fost dispusă în mod injust, aspect necontestat prin cererea de recurs, astfel că susţinerile contrare ale recurentului - pârât sunt nefondate.

În consecinţă, recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi va fi respins, ca nefondat.

2. Recursul formulat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă:

Analizând, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul - reclamant A., invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a o admite, pentru următoarele argumente:

Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită numai pentru motivele de nelegalitate şi în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate; b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate susţinute.

În cauza pendinte, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care ar afecta, în opinia recurentului - reclamant, validitatea deciziei recurate.

Procedând la analizarea argumentelor invocate în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că nu este posibilă încadrarea acestora nici în motivul de casare indicat de recurent şi nici în celelalte motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din actul normativ menţionat.

Memoriul de recurs nu respectă aceste exigenţe legale, întrucât recurentul-reclamant nu aduce nicio critică soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, ci prezintă câteva consideraţii de ordin doctrinar referitoare la daunele morale şi solicită să se recalculeze suma reprezentând despăgubirile acordate, în raport de situaţia sa particulară. În esenţă, acesta susţine că măsura reţinerii i-a provocat traume, i-a afectat dreptul la demnitate şi reputaţie, a avut repercusiuni asupra vieţii de familie, astfel că suma acordată nu este aptă să repare sau să compenseze prejudiciul suferit.

Pretinzând că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă şi fără corelare între prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate, recurentul aduce în discuţie, de fapt, chestiuni de netemeinicie şi de apreciere a probelor, aspecte ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Instanţa de recurs poate cenzura hotărârea instanţei de apel doar verificând dacă s-a procedat la stabilirea daunelor morale acordate în urma unei analize care să fi avut în vedere toate criteriile şi principiile ce rezultă din doctrină şi jurisprudenţă, fără însă a putea aprecia în vreun fel asupra cuantumului la care s-au oprit instanţele fondului.

Mai mult, acesta nu a formulat nicio critică care să privească raţionamentul logico-juridic care a stat la baza respingerii apelului său, memoriul de recurs conţinând doar prezentarea unor aspecte generice, deşi instanţa de apel a analizat critica referitoare la cuantumul daunelor morale, pe care l-a menţinut având în vedere criteriile în materie, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial.

Or, o atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulţumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate şi care se raportează la decizia recurată.

Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel (care, suplimentar, să şi antameze chestiuni de nelegalitate), instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv susţinerile părţii.

În consecinţă, se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac sau vizează elemente de temeinicie, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, întrucât aspectele invocate fie sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanţei de apel, fie nu reprezintă motive de nelegalitate.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.