Municipality's appeal rejected; usucapion over 126 sqm land upheld, legal aid repayment ordered.

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 26 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 137 mp, situat pe str. x, Bucureşti, prin uzucapiune, ca urmare a posesiei timp de 30 de ani, continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar. Totodată, a solicitat ca, în măsura în care se va constata decesul pârâtei B., calitatea de pârât să aparţină Municipiului Bucureşti.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1846, art. 1847 şi art. 1853 din C. civ. de la 1864, pe cele ale art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi pe cele ale art. 36 din Legea nr. 18/1991.

La data de 25 aprilie 2019, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Reclamantul a depus, la data de 18 octombrie 2019, o cerere completatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 680 din C. civ. de la 1864 şi art. 78 din C. proc. civ.

La aceeaşi dată, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti.

Pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acţiunii. Pe cale de excepţie, a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii reclamantului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

La data de 7 august 2020, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat să se constate că, din masa succesorală rămasă după defuncta B., face parte terenul în suprafaţă de 137 mp, situat pe str. x, Bucureşti; după defuncta B. succesiunea este vacantă, proprietatea asupra imobilului revenind Statului Român şi reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 137 mp, situat în str. x, Bucureşti, prin uzucapiune, ca o consecinţă a unei posesii în timp, de 30 ani, continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 652, art. 1846, art. 1847 şi art. 1853 din C. civ. de la 1864, ale art. 75 şi art. 85 din Legea nr. 36/1995, ale art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi pe cele ale art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 5095 din 18 septembrie 2020, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 29 octombrie 2020, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi număr.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1072 din 22 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, astfel cum a fost modificată. A constatat succesiunea vacantă de pe urma defunctei B., decedată la data de 10 ianuarie 1987. A constatat că masa succesorală de pe urma defunctei se compune din terenul în suprafaţă de 126 mp, situat în Bucureşti, str. x, delimitat de punctele X, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul C., pe care l-a omologat. A constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 126 mp, situat în Bucureşti, str. x, delimitat de punctele X, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul C., ca efect al uzucapiunii şi, în temeiul art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe reclamant să restituie, la rămânerea definitivă a hotărârii, ajutorul public acordat, în cuantum de 10.427,34 RON.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 923A din 22 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei nr. 1072 din 22 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe civile, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului privind capătul de cerere având ca obiect constatarea vacanţei succesorale de pe urma defunctei B.. A respins acest capăt de cerere, ca lipsit de interes. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. de la 1864, precum şi de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991. În opinia sa, instanţa de apel a reţinut eronat atât calitatea de proprietar nediligent a recurentului cu privire la terenul în litigiu, precum şi stăpânirea de către reclamant a imobilului, timp de peste 30 de ani (din anul 1983), continuu, neîntrerupt, public şi paşnic, deşi în considerente s-a consemnat, fără echivoc (la pag. 16 alin. (4), că, în anul 1983, întreg imobilul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 250 mp, a intrat în proprietatea statului.

Instanţa de apel a prezumat calitatea sa de proprietar nediligent cu privire la terenul în litigiu, deşi a constatat trecerea acestuia în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, precum şi transmiterea terenului în administrarea ICRAL Cotroceni, în anul 1983 (aşadar nu în administrarea Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti), incidenţa art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 fiind eronată.

Recurentul apreciază că, în mod concret, nu s-a făcut dovada că în perioada 1983 - 1991 (când a intrat în vigoare Legea nr. 18/1991), Municipiul Bucureşti (sau Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti) a devenit administratorul terenului în litigiu, pentru a fi incidente prevederile menţionate anterior şi pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a municipiului.

De vreme ce instanţa de apel a reţinut, fără echivoc, faptul că intimatul a obţinut Titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, pentru terenul în suprafaţă de 123 mp, în opinia recurentului, raţionamentul acestei instanţe, în sensul că acesta ar fi stăpânit timp de peste 30 de ani terenul în suprafaţă de 126 mp (situat la aceeaşi adresă, respectiv pe str. x, sector 5), în mod continuu, neîntrerupt, public, paşnic şi cu atitudinea unui adevărat proprietar nu subzistă, în lipsa unui fundament juridic. Prin urmare, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. de la 1864, pentru terenul în litigiu reclamantul fiind detentor precar şi nicidecum posesor.

Recurentul consideră că, pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de peste 30 de ani, instanţa de apel trebuia să stăruie în depunerea documentaţiei care a stat la baza obţinerii de către reclamant a titlului de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, care atesta o simplă folosinţă a terenului în perioada 1983 - 2000 şi, implicit, o detenţie precară.

5. Apărările formulate

Intimatul A. a depus întâmpinare, la data de 29 octombrie 2024, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât a stăpânit terenul cu titlu de proprietar, iar nu ca un detentor precar.

Intimatul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, nu a depus întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a fixat termen la data de 25 septembrie 2025, pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

De asemenea, cu privire la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ indicate de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte mai reţine că, în calea de atac a recursului, aspectele ce ţin de evaluarea şi interpretarea probatoriului reprezintă strict chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanţei de apel asupra probelor administrate în faţa instanţelor devolutive nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar.

Prin urmare, stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, instanţei de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului cauzei.

În acest context, în cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, de care instanţa de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional, relevă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 28 ianuarie 1983 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti, B. a înstrăinat lui A., reclamantul din prezenta cauză, locuinţa situată în Bucureşti, str. x, compusă din antreu, hol, 3 camere, bucătărie, baie, wc, coridor, terasă, pivniţă, boxă şi spălătorie. Terenul aferent locuinţei a intrat în proprietatea statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Pentru o porţiune de teren, în suprafaţă de 123 mp (124 mp potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză) a fost emis titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000 în favoarea reclamantului A., în baza prevederilor art. 36 alin. (3) şi alin. (4) din actul normativ menţionat. Pentru restul terenului, în suprafaţă de 126 mp, acesta a solicitat, pe calea prezentului demers judiciar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, prin posesia sa neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar pe o perioadă de peste 30 de ani.

În urma administrării unui probatoriu amplu, instanţa de fond a constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 126 mp, situat în Bucureşti, str. x, delimitat de punctele X, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul C., ca efect al uzucapiunii, soluţia fiind confirmată, sub acest aspect, de către instanţa de apel.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, critică decizia civilă nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub două aspecte: reţinerea, în mod greşit, a calităţii sale de proprietar nediligent cu privire la terenul în litigiu şi constatarea, în mod eronat, a îndeplinirii condiţiilor legale pentru a interveni uzucapiunea.

În primul rând, recurentul susţine că instanţa de apel a prezumat calitatea sa de proprietar nediligent cu privire la terenul în litigiu, deşi a reţinut trecerea acestuia în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, incidenţa art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 fiind eronat constatată.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Analizând probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut că, urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 28 ianuarie 1983 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti, terenul situat în Bucureşti, str. x, a intrat în proprietatea statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Ulterior, terenul a trecut în administrarea ICRAL Cotroceni, după cum se menţionează în Decizia nr. 666 din 14 mai 1983 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 5. La data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, în baza dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din acest act normativ, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care erau în administrarea primăriilor au trecut în proprietatea unităţilor administrativ teritoriale. Pentru suprafaţa de teren de 123 mp, în baza dispoziţiilor art. 36 alin. (3) şi alin. (4) din actul normativ menţionat, s-a emis titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000 în favoarea intimatului A., restul rămânând în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

Or, Înalta Curte nu poate reţine o altă stare de fapt decât cea stabilită de către instanţa de apel, printr-o analiză proprie a probelor administrate în primele două stadii procesuale. Scopul recursului constă într-o interpretare şi aplicare corectă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond.

Verificând dacă normele de drept au fost judicios aplicate la situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte constată că decizia recurată nu încalcă dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, aşa cum pretinde recurentul. Trecerea imobilelor aflate în intravilanul unităţilor administrativ teritoriale din proprietatea statului în proprietatea acestora s-a realizat ope legis, legiuitorul fiind cel care le-a stabilit apartenenţa. În consecinţă, prin efectul legii, terenul situat în Bucureşti, str. x, a intrat în patrimoniul Municipiului Bucureşti.

Calitatea de proprietar nediligent, reţinută de instanţa de apel, a rezultat din probatoriul administrat, conduita Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Bucureşti fiind de negare a dreptului său cu consecinţa lipsei vreunui demers care să întrerupă prescripţia achizitivă.

Prin urmare, această primă critică nu este fondată.

În al doilea rând, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 din C. civ., faţă de faptul că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a interveni uzucapiunea.

Un prim argument în sprijinul acestui motiv de recurs vizează împrejurarea că parte din teren a fost cuprins în titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, astfel că, în opinia sa, constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, pentru diferenţa de 126 mp nu are fundament juridic.

Însă, diferenţa de regim juridic este dată de natura terenului. În considerarea dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 a fost preluat întreg terenul aferent locuinţei, compus din terenul construit şi cel liber (curtea). Pentru suprafaţa construită, de 123 mp, intimatul a obţinut titlul de proprietate menţionat, astfel că, pentru restul de 126 mp, a iniţiat prezentul demers judiciar.

Or, existenţa unei proceduri legale care a avut drept finalitate obţinerea unui titlu de proprietate pentru terenul aflat sub construcţie, nu înlătură posibilitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului liber.

Un alt argument al recurentului se referă la neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a i se recunoaşte intimatului dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiect al litigiului, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 ani. În opinia sa, reclamantul nu a stăpânit suprafaţa de 126 mp în mod continuu, neîntrerupt, public, paşnic şi sub nume de proprietar.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1890 din C. civ. de la 1864, uzucapiunea este acel mod originar de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Ca efect al posesiei prelungite în timp, uzucapiunea reprezintă o sancţiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparenţă a dreptului de proprietate în beneficiul unei terţe persoane, aceasta comportându-se, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului.

Din textul legal evocat rezultă cu claritate condiţiile uzucapiunii de 30 de ani, respectiv existenţa unei posesii neîntrerupte de 30 de ani, utile, în sensul că aceasta să nu fi fost afectată de vreunul dintre vicii, precum discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea sau echivocul.

Plecând de la definiţia legală dată de art. 1846 alin. (2) din C. civ. de la 1864, potrivit cu care posesia este "deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru", se reţine că posesia nu este concepută ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt, constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru.

Posesia utilă este definită de art. 1847 din acelaşi act normativ, conform cu care "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar." Elementele ce trebuie să fie întrunite cumulativ de către aceeaşi persoană pentru ca stăpânirea lucrului să poată fi calificată posesie, sunt: elementul material - corpus şi elemententul psihologic sau intelectual - animus.

Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.

Pentru elementul psihologic, care este mai greu de dovedit, C. civ. a instituit două prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, acest text de lege instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, intimatul, ar deţine pentru altul şi nu pentru sine.

Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, în speţă, posesia exercitată de intimat asupra terenului în litigiu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1847 din C. civ., pentru producerea efectelor uzucapiunii de 30 de ani, şi anume existenţa unei posesii utile, adică a unei posesii continue, netulburate, publice şi neechivoce şi exercitarea acestei posesii în mod neîntrerupt pe o perioadă de 30 de ani.

Astfel, din probatoriile examinate de instanţele devolutive a rezultat că, începând cu anul 1983, intimatul a exercitat asupra terenului situat în Bucureşti, str. x, o posesie aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, beneficiind de prezumţia relativă de continuitate stabilită de art. 1850 din C. civ. de la 1864, potrivit căreia posesorul actual care probează că a posedat la un moment dat înainte este presupus că a posedat tot timpul intermediar, proba contrară nefăcându-se de către recurentul-pârât.

Instanţa de recurs a mai reţinut că din anul 1983 şi până în prezent nimeni nu a pretins vreun drept asupra imobilului în litigiu, fiind dovedit şi caracterul netulburat al posesiei.

Cu privire la caracterul public al posesiei, acesta a rezultat din însăşi natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns. În plus, publicitatea posesiei intimatului a fost constatată pe baza probelor administrate, inclusiv declaraţiile martorilor, acesta fiind cunoscut ca proprietar al imobilului, calitate ce nu a fost contestată de nimeni, situaţie de fapt validată de instanţa de apel.

Faptul că intimatul a intrat în stăpânirea imobilului cu intenţia de a se comporta faţă de acesta în calitate de proprietar şi nu cu intenţia de a-l deţine pentru altul sau, altfel spus, caracterul neechivoc al posesiei a fost probat prin prezumţia relativă instituită de art. 1854 din C. civ. de la 1864, coroborată cu atitudinea acestuia, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Simpla afirmaţie a recurentului făcută prin motivele de apel şi, ulterior, prin cererea de recurs în sensul că nu ar fi utilă posesia intimatului şi că acesta ar fi detentor precar nu a fost de natură a răsturna prezumţia instituită de textul legal menţionat, câtă vreme nu a fost fundamentată pe nicio probă din care să rezulte existenţa unui raport obligaţional în temeiul căruia s-ar putea aprecia că acesta ar deţine terenul pentru altul şi nu pentru sine, aspect analizat în mod corect de instanţa de apel.

În condiţiile în care terenul în litigiu a fost folosit sub nume de proprietar, şi nu cu eventuala îngăduinţă a unităţii administrative-teritoriale, care, de altfel, nu a pretins că deţine vreun drept în raport cu terenul în litigiu, ci în mod constant a susţinut că acesta face parte din proprietatea statului, este evident că prezumţia instituită de art. 1854 din C. civ. nu a fost răsturnată, în cauză neprobându-se că intimatul a posedat pentru altul.

Cu privire la acest aspect, recurentul susţine că instanţa de apel trebuia să stăruie în depunerea documentaţiei care a stat la baza emiterii titlului de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, care ar fi confirmat calitatea de detentor precar al intimatului.

În speţă, raportat la criticile din apel, Înalta Curte reţine că nu a existat vreo solicitare în acest sens, din partea recurentului, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., acesta nu poate invoca, în acest stadiu procesual, în calea de atac a recursului, omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii. Simpla solicitare din cererea de apel care vizează, generic, administrarea probei cu înscrisuri nu înlătură obligaţia părţii de a indica, în concret, ce anume dovezi solicită a fi avute în vedere de instanţa de control judiciar, precum şi teza probatorie propusă, pentru ca instanţa de judecată să se pronunţe în condiţiile art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.

În consecinţă, în mod corect s-a considerat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a interveni uzucapiunea de 30 de ani, fiind transformată o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză, neoperând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2025.