Evidentiary standard for proving 1944 refugee status: admissibility of witness statements and judicial presumptions when official archival documents are unobtainable

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 11 iunie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să anuleze decizia de validare nr. 6278/28.04.2021 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1639/25.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1639/25.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., criticând soluţia din perspectiva încălcării şi aplicării greşite de către instanţă a normelor de drept material, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut eronat aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare din 30.08.2006, aprobată prin H.G. nr. 1120/2006, dar şi a art. 4 din Legea nr. 164/2014, privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative.

În acest sens, se învederează că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Norma pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin H.G. nr. 127/2002, dovada dreptului acordat de Legea nr. 189/2000 de aprobare a O.G. nr. 105/1999, se poate face prin acte oficiale sau, în lipsa acestora cu martori.

Rezultă, aşadar, că atât în cazul drepturilor prevăzute de art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din Normele Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, cât şi în cele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada refugiului din anul 1944 se face prin înscrisuri completate prin declaraţii de martori autentificate, în situaţia imposibilităţii dovedite de a se procura înscrisuri.

În cauză, dovada demersurilor efectuate la instituţiile abilitate pentru comunicarea înscrisurilor doveditoare privind existenta bunurilor şi refugiul din anul 1944 a autorilor recurentei a fost făcută cu înscrisuri, corespondenţa şi declaraţii autentificate a doi martori, aflate ataşate la dosarul cauzei.

Astfel, prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din 03.06.2024, s-a arătat că s-au făcut demersuri în luna septembrie 2017 reprezentate de scrisoare-către Arhiva Naţionala a Republicii Moldova - cerere certificate de arhivă (copii, extrase, acte de vânzare cumpărare) legate de B. şi C.; scrisoare către Arhivele Galaţi - cerere privind data luării în evidenţă a lui B., C. şi cei doi copii (B. si C.); scrisoare către Arhiva Galaţi privind înregistrarea refugiului din Basarabia şi domiciliul în Galaţi a defunctului B. şi al familiei sale; scrisoare către Arhivele Cahul din Republica Moldova privind data şi natura actului legal prin care proprietăţile defunctul B., au fost trecute în proprietatea statului după refugierea acestuia la începutul anului 1944; în luna noiembrie 2017 - scrisoare către Prefectura Bucureşti, prin care s-a informat asupra răspunsurilor primite de la Arhivele României şi Republicii Moldova privind refugiul definitiv în România şi inexistenţa oricăror acte care să ateste o eventuală vânzare -cumpărare a proprietăţilor pentru care B. a plătit taxe aferente anilor 1943 - 1944; în luna februarie 2018 - Scrisoare către Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova, municipiul Cahul, prin care s-a solicitat actele aferente naţionalizării proprietăţilor defunctului B., în urma refugiului acestuia în 1944; în luna septembrie 2018 - deplasare la Cahul, Republica Moldova, cu solicitări de informaţii de la Muzeul Oraşului Cahul privind proprietăţile defuncţilor B. si C.; în luna noiembrie 2019 - în urma solicitării Prefecturii Bucureşti, s-a cerut Camerei Notarilor Publici dovada dezbaterii succesiunii defuncţilor B. si C.; Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, au comunicat că vor face cercetări asupra evidentelor referitoare la refugiaţii din Basarabia în România din anul 1944, urmând să comunice rezultatul, netransmis până în prezent, Arhivele Naţionale - Biroul Judeţean Ilfov, care au comunicat că nu au în păstrare acte de vânzare cumpărare autentificate la aceste instituţii, Serviciul cadastral Cahul a informat că nu au păstrat niciun document.

Potrivit alin. (5) al art. 2 din Normele Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz.

Imposibilitatea de a procura înscrisurile, potrivit art. 2 alin. (4) din Normele Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunând la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina, Republica Moldova, abilitate să emită aceste documente (adeverinţe, certificate de arhivă).

Lipsa răspunsului echivalează cu intrarea în posesia actelor, iar dovada proprietăţii se face cu declaraţiile autentificate a cel puţin doi martori.

Prin urmare, în cauză se regăseşte ipoteza imposibilităţii dovedite de a procura acte privind dovada refugiului din 1944, în sensul art. 2 alin. (5) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 290/2003, context în care în lipsa răspunsului de la instituţiile abilitate, instanţa trebuia să aibă în vedere declaraţiile autentificate ale notificatorului şi ale martorilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 11 iunie 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 24 septembrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a justificat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- aplicarea greşită a art. 2 alin. (4) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a art. 4 din Legea nr. 164/2014- motiv de casare ce prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri, când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Prin criticile formulate, se susţine că, în mod greşit, au reţinut instanţele devolutive că nu este incidentă norma juridică invocată referitoare la imposibilitatea de a procura înscrisuri (certificate de la autorităţi privind dovada refugiului) şi dreptul de a completa probatoriului cu declaraţia autentică a petentei şi declaraţii a cel puţin 2 martori.

Aceste critici formulate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Întrucât analizarea motivului de recurs are ca punct de plecare situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive, aceasta urmează a fi reiterată, aşa cum a fost stabilită:

Prin Hotărârea nr. 2683/30.09.2019, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a respins cererea nr. x/06.10.2003 şi a propus neacordarea compensaţiilor băneşti domnilor A., D. şi E. pentru bunurile solicitate prin cerere.

Prin Decizia de validare nr. 6278/28.04.2021 emisă de intimata-pârâtă şi contestată în prezenta cauză a fost validată Hotărârea nr. 2683/30.09.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, reţinând ca motive pentru menţinerea soluţiei de respingere a cererii următoarele: nu se face dovada părăsirii forţate a teritoriului cedat în anul 1944 de către autorii B. şi C. conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi art. 1 din Legea nr. 164/2014 şi nu se face dovada dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor solicitate, respectiv a terenului agricol, a conacului, recoltelor neculese, prăvălie, cafenele, cinematograf, cârciumă, restaurant, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Referitor la dovada refugiului din anul 1944, instanţa de apel a notat faptul că autorii recurentei, B. şi C. s-au refugiat în anul 1940 în România, revenind în anul 1941 în Basarabia, oraşul Cahul.

De asemenea, defunctul B. are calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, aşa cum a hotărât Comisia pentru aplicarea acestei legi prin Hotărârea nr. 9366/8636/14.11.2003.

S-a relevat că, din examinarea hotărârii nr. 9336/8636/14.11.2003 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, aceasta a avut în vedere Tabloul cu refugiaţii şi familiile lor veniţi din Basarabia şi Bucovina şi stabiliţi în raza plăşii Săcele (ce datează din anul 1940), precum şi declaraţiile cu 2 martori, autorii săi, B. şi C. au decedat în anul 1958, respectiv în anul 1981, în mun. Galaţi.

Pornind de la aceste probatorii, instanţa de apel a concluzionat că autorii recurentei B. şi C. s-au refugiat în anul 1940 în România şi, apoi, au revenit în Basarabia în anul 1941. Aceste împrejurări factuale nu sunt contestate de către părţi.

Susţinerea recurentei referitoare la dovada celui de-al doilea refugiu al autorilor săi din Basarabia după 23 august 1944 nu a fost validată de către instanţă, deşi s-a invocat că a realizat demersurile necesare pentru a obţine relaţii de la autorităţi, însă acestea nu i-au răspuns, împrejurare faţă de care apreciază că se află în ipoteza imposibilităţii de a procura acte, ceea ce îi permite să completeze probatoriul, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Potrivit art. 2 alin. (4) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 "(4) cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz".

De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Norma juridică sus-menţionată reprezintă norma activă aplicabilă litigiului pendinte. Conform acestei prevederi legale, analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor autentificate.

Instanţa supremă subliniază că legiuitorul utilizează noţiunea de "drept la despăgubire". Această noţiune are un conţinut complex, deoarece dovedirea dreptului la despăgubire implică probarea a trei elemente intrinseci: dovada calităţii de moştenitor a petentului, dovada refugiului şi dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor confiscate.

Cu privire la modalitatea în care se poate dovedi calitatea de moştenitor sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, iar în ceea ce priveşte celelalte elemente- dovada refugiului şi a dreptului de proprietate- sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 completate cu art. 2 alin. (4) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în situaţia imposibilităţii de a obţine certificatele de la autorităţi.

În litigiul pendinte, au fost analizate numai primele două elemente şi s-a statuat de către instanţele devolutive că s-a probat calitatea de moştenitor a recurentei, însă se consideră că nu s-a făcut dovada refugiului.

Referitor la dovada refugiului, instanţa de apel a reţinut următoarele elemente factuale: efectuarea demersurilor la nivelul anului 2017 către Serviciului Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale, prin care i se comunică reclamantei că a fost dispusă efectuarea cercetării asupra evidenţelor referitoare la refugiaţii din Basarabia în România (liste întocmite în momentul intrării în ţară), anul 1944, urmând a i se face cunoscut rezultatul cercetării .

Înalta Curte relevă, pe baza înscrisurilor existente la dosar, invocate şi în calea de atac a recursului, că recurenta a efectuat demersuri şi către Arhiva Naţională a Republicii Moldova privind luarea în evidenţă a familiei Panta, către Arhiva Galaţi privind înregistrarea refugiului din Basarabia şi domiciliul în Galaţi a defunctului B. şi al familiei sale, demersuri către Prefectura Bucureşti, prin care s-a informat asupra răspunsurilor primite de la Arhivele României şi Republicii Moldova privind refugiul definitiv în România şi inexistenţa oricăror acte care să ateste o eventuală vânzare -cumpărare a proprietăţilor pentru care B. a plătit taxe aferente anilor 1943 - 1944, demersuri realizate în luna februarie 2018 către Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova, municipiul Cahul, prin care s-a solicitat actele aferente naţionalizării proprietăţilor defunctului B., în urma refugiului acestuia în 1944; în luna septembrie 2018 - deplasare la Cahul, Republica Moldova, cu solicitări de informaţii de la Muzeul Oraşului Cahul privind proprietăţile defuncţilor B. si C.; demersurile din luna noiembrie 2019 către Prefectura Bucureşti, prin care s-a cerut Camerei Notarilor Publici dovada dezbaterii succesiunii defuncţilor B. si C. şi către Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, care au comunicat că vor face cercetări asupra evidentelor referitoare la refugiaţii din Basarabia în România din anul 1944, urmând să comunice rezultatul, netransmis până în prezent.

Având în vedere că recurenta a efectuat numeroase demersuri la autorităţile competente, cu scopul de a obţine relaţiile necesare pentru dovedirea calităţii de refugiat a autorilor săi, Înalta Curte subliniază că este incidentă ipoteza legală privind imposibilitatea de a procura înscrisuri, constând în certificate eliberare de autorităţi, deşi au fost efectuate numeroase solicitări în acest sens şi a trecut un interval de timp considerabil de la data efectuării acestora. Lipsa răspunsurilor autorităţilor nu poate fi apreciată în defavoarea recurentei, având în vedere că acestea, în calitate de autorităţi administrative, erau obligate să emită un răspuns într-un termen rezonabil.

Astfel, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că recurenta nu a probat imposibilitatea dovedirii prin înscrisuri a refugiului în anul 1944, în condiţiile în care aceasta a efectuat numeroase demersuri în acest sens, care nu au fost concretizate prin soluţionare, din culpa exclusivă a autorităţilor.

În aceste condiţii, Înalta Curte relevă că au fost aplicate, în mod eronat, dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, întrucât recurenta a probat imposibilitatea de a-şi procura înscrisurile de la autorităţi, împrejurare faţă de care este posibilă completarea probatoriului cu alte mijloace de probă.

De asemenea, se subliniază că au fost aplicate eronat şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât certificatul eliberat în anul 2017 de către Serviciului Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale poate fi completat cu alte probatorii.

Suplimentar, instanţa supremă notează că există şi alte încrisuri relevante pentru dovedirea calităţii de refugiat a autorilor reclamanţilor.

Astfel, Hotărârea nr. 9366/8636/14.11.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care s-a recunoscut calitatea de beneficiar în favoarea defunctului B. coroborată cu certificatele de deces, din care reiese că B. a decedat, la data de 14.10.1958, în comuna Braniştea, iar ultimul domiciliul a fost în mun. Galaţi, judeţul Galaţi, iar C. a decedat la data de 01.05.1981, ultimul domiciliu fiind în mun. Galaţi, judeţul Galaţi sunt suficiente pentru ca judecătorul, pe baza prezumţiei judiciare, să reţină că recurenta a dovedit calitatea de refugiat a autorilor săi în anul 1944.

Plecând de la faptele conexe cunoscute, respectiv reîntoarcerea acestora în Cahul în anul 1941, împrejurarea că au avut domiciliul în România după anul 1944 şi că au decedat pe teritoriul statului român, care sunt probate şi necontestate, toate aceste fapte conexe, pe târâm probatoriu pot fi valorificate prin utilizarea a două raţionamente juridice, respectiv inducţia în trecut a faptelor vecine şi conexe, şi deducţia existenţei faptului principal, prin legătura de conexitate cu primele, pentru a dovedi faptul necunoscut şi dificil de probat, respectiv calitatea de refugiat.

Nu în ultimul rând, obligaţia de a proba refugiul nu se referă la dovada vreunui actului juridic, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări factuale, respectiv la dovedirea unor fapte juridice.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi trebuie să ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ., reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori/prezumţii judiciare în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun, atunci când se impune dovedirea unui fapt juridic.

Concluzia se impune pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conţinutul său, nu condiţionează admisibilitatea sa de dovedirea aceloraşi fapte, ce sunt probate şi cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).

Dimpotrivă, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori/prezumţii judiciare pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 din C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori/prezumţii judiciare şi a probei cu expertiză în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, instanţele devolutive au statuat, în mod greşit, că dovedirea calităţii de refugiat trebuie să se realizeze numai prin administrarea probei cu înscrisuri.

Această alegaţie este eronată, întrucât în privinţa acestui fapt, proba cu martori/prezumţii judiciare este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, putându-se clarifica aspecte veridice, de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt.

În fine, este de observat că, prin actele normative menţionate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declaraţia petentei, declaraţii de martori sau proba cu expertiză.

Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât dovada refugiului s-a realizat prin probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, declaraţia petentului şi prezumţii judiciare), fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 777A/2024 din 03 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

Cu opinie separată, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A..

În dezacord cu opinia majoritară, în ceea ce priveşte regimul probator al dreptului la despăgubire, prevăzut de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, se apreciază că existenţa unei reglementări speciale determinată de Legea nr. 164/2014 prevalează faţă de legea cadru şi norma de procedură generală, astfel că dovada calităţii de moştenitor, a refugiului precum şi a dreptului de proprietate e realizată, ca regulă, prin înscrisuri (acte certificate de autorităţi), declaraţiile de martori fiind doar în completarea acestei probaţiuni, în acord cu prevederile art. 4 din actul normativ menţionat.

Este adevărat că textul normativ iniţial din Legea cadru nr. 290/2003, permitea persoanelor considerate îndreptăţite să formuleze cereri însoţite de acte doveditoare autentice sau, în absenţa acestor înscrisuri, de declaraţia autentică a solicitantului, însoţită de declaraţiile autentificate a cel puţin 2 martori, recunoaşterea dreptului la despăgubire operând în acest cadru probator permisiv.

Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a legii, regimul probator a fost reglementat prin art. 4, într-un sens restrictiv, în sensul că cererile se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

O atare interpretare a fost confirmată şi prin raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 346/2016 (paragrafele 17-20), potrivit cu care "(…) Art. 4 din Legea nr. 164/2014 introduce prevederea că cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate. Aşadar, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, aşa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară. (...) Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

19. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri care nu au "avut norocul" să li se calculeze despăgubirea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Curtea reţine că prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, a constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum."

Raportat la cele expuse, în opinie minoritară, se apreciază că nu mai pot fi incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum şi cele ale art. 5 alin. (1) şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003, aşa cum se menţionează în opinia majoritară, de vreme ce la momentul soluţionării cererii se verifică întrunirea condiţiilor presupuse de cadrul legal aplicabil pentru acordarea despăgubirilor, anume Legea nr. 164/2014.

Împrejurarea că în această materie există atât soluţia legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât şi cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior şi care, din perspectiva aspectelor litigioase, conţine o soluţie legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

În acest context, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat în analiza sa la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, în detrimentul celor prevăzute de art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reţinând că nu s-a făcut dovada părăsirii forţate a teritoriului cedat în anul 1944 de către autorii B. şi C., conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi art. 1 din Legea nr. 164/2014 prin înscrisuri.

Împrejurarea că recurenta a efectuat demersuri în anii 2018-2019 către instituţiile abilitate, fără a primit un răspuns în sensul celor solicitate nu este în măsură să conducă la o altă soluţie decât cea reţinută de instanţele de fond. Asta în contextul în care o astfel de dovadă poate fi făcută prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidenţa populaţiei de organele de specialitate a localităţii unde s-au stabilit refugiaţii (adeverinţe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităţilor unde s-au stabilit iniţial refugiaţii), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situaţia în care refugiaţii erau funcţionari de stat.

În cauză nu au fost depuse înscrisuri care să ateste o atare situaţie sau să cuprindă elemente care să permită completarea cu declaraţii de martori, aşa cum precizează actul normativ.

Împrejurarea că în cauză a fost depusă Hotărârea nr. 9366/8636/14.11.2003, prin care autorul solicitant B. (ns. la 03.12.1921 şi decedat la 04.02.2008) a dobândit calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 nu poate extinde dovada şi la refugiul autorilor B. - decedat la 14.10.1958 - şi C. pentru anul 1944.

Cu privire la acest aspect, în opinie minoritară se reţine, în acord cu instanţele de fond, că exigenţele de probaţiune cu privire la dovada drepturilor acordate de cele două acte normative (respectiv Legea nr. 189/2000 şi Legea nr. 290/2003) sunt diferite, că situaţia factuală menţionată la acordarea drepturilor, conform Legii nr. 189/2000, în nume propriu, către petentul B., născut în anul 1921, a avut în vedere tabloul cu refugiaţii şi familiile lor veniţi din Basarabia şi Bucovina şi stabiliţi în raza plăşii Săcele (ce datează din anul 1940, petentul fiind major la acea vreme) şi nu refugiul din anul 1944 pentru tatăl autor B., decedat în anul 1958 şi de pe urma căruia se solicită despăgubirile în temeiul Legii nr. 290/2003 în prezentul dosar.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat corect că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autorităţile competente, care, completate cu declaraţii de martori, să ateste existenţa dreptului la despăgubiri. În ceea ce priveşte declaraţiile de martori depuse la dosar, curtea de apel a reţinut că aceste declaraţii, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu impus expres de prevederea legală enunţată anterior, nu sunt apte a dovedi dovada refugiului pentru anul 1944 al autorilor recurentei reclamante.

Prin urmare, contrar opiniei majoritate, instanţa de apel a soluţionat cauza prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi cum cererea formulată de către reclamantă era nesoluţionată la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) din C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 164/2014, şi prin raportare la art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., în opinie minoritară se constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declaraţia solicitantului însoţită de declaraţii de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte, care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, în litigiul pendinte, care să ateste cu privire la dovada refugiului pentru anul 1944.

Cum această dovadă nu a fost făcută, în mod legal instanţa de apel a considerat că, în absenţa unor înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 164/2014, în privinţa refugiului autorilor reclamantei, pentru care se solicită plata despăgubirilor, decizia de validare a fost emisă de pârâtă cu respectarea dispoziţiilor legale.