Cassation appeal deemed null for failing to identify procedural errors in maintenance contract resolution

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 29 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/28.02.2017 de Biroul Notariat E.-Societate Profesională Notarială, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere asumată, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de întreţinere.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au cerut respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiata, şi cerere reconvenţională prin care au solicitat înlocuirea temporară a obligaţiei de întreţinere în natură cu o sumă de bani corespunzătoare, în temeiul dispoziţiilor. art. 2261 C. civ.

1.2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1906/07.03.2022, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată, de instanţă, din oficiu, şi a declinat soluţionarea cauzei către Tribunalul Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, la 05 mai 2022 sub nr. x/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1686/06.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.

1.3. Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1686/06.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

1.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Prevalându-se de motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) cpt. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta, solicitând instanţei admiterea recursului, casarea deciziei recurate în ceeea ce priveşte cererea principală, iar pe fond, admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa constatării rezoluţiunii contractului de întreţinere, autentificat sub nr. x/28.02.2017, la Biroul Notarial E. - Societate Profesională Notarială, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de intreţinere asumaă de intimaţi şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Sun un prim aspect, recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea eronată a probelor administrate şi cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 264 C. proc. civ. privitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a susţinut că ulterior perfectării contractului de întreţinere, cu nesocotirea oricăror norme de etică ce ar fi decurs din relaţiile apropriate şi de încrederea reciprocă care existau între părţi, intimaţii au procedat la edificarea unei construcţii, fără acordul prealabil al acesteia, cheltuielile fiind suportate de reclamantă. Or, atitudinea profund imorală a intimaţilor care nu s-au mai preocupat de acordarea de întreţinere reclamantei se impune a fi sancţionată cu rezoluţiunea contractului de întreţinere.

Instanţele de judecată au interpretat greşit şi trunchiat probatoriul administrat în cauză, în contextul în care intimaţii nu au fost prezenţi si nici nu au propus, spre audiere, martori în faza de fond, manifestând lipsă de interes.

Din răspunsurile la interogatoriul reclamantei, coroborate cu declaraţiile celor doi martori, F. si G. audiaţi în primă instanţă, a rezultat, în mod indubitabil, faptul că ulterior decesului domnului Stancu, debitorul iniţial al obligaţiei de întreţinere, intimaţii nu au mai înţeles să se preocupe de acordarea de întreţinere reclamantei, scopul vizitelor ocazionale ale intimatei B. nevizând executarea obligaţiilor care îi incumbau conform contractului de întreţinere.

Probatoriu administrat în cauză a demonstrat că reclamanta nu a beneficiat în mod constant de acordarea întreţinerii de către intimaţi, şi doar în mod parţial şi sporadic, contrar reţinerilor instanţelor de fond.

În mod greşit, instanţele de fond au reţinut că ulterior intervenirii decesului creditorului iniţial al obligaţiei de întreţinere, H., reclamanta a refuzat acordarea întreţinerii şi continuarea contractului, în contextul în care de la data intervenirii decesului domnului H. şi până la sesizarea instanţei de judecată cu constatarea rezoluţiunii contractului de întreţinere, reclamanta, deşi a solicitat părţilor intimate să execute obligaţiile ce le reveneau, aceştia au refuzat.

Ulterior sesizării instanţei de judecată cu cererea de chemare în judecată pendinte, intimaţii au iniţiat demersuri pentru plata facturilor de utilităţi ale reclamantei, au efectuat transferuri de bani în favoarea reclamantei pe care însă aceasta le-a refuzat.

Or, situaţia de fapt relevată demonstrează atitudinea culpabilă a intimaţilor care nu au înţeles să îşi execute obligaţiile contractuale, vizitele pe care intimaţii C. si D. le-au efectuat reclamantei în cursul a doi ani fiind extrem de rare.

De altfel, toate probele propuse de pârâţi în faţa instanţei de apel, privesc perioada ulterioară promovării acţiunii, acestea fiind constituite pro cauza, aspect confirmat de împrejurarea că martora I., audiată, nu a efectuat nicio vizită reclamantei anterior demarării procedurilor judiciare pentru rezoluţiunea contractului, prezenţa acesteia la domiciliul reclamantei, însoţită de intimata B., având ca scop încunoştinţarea acesteia despre situaţia de fapt în legătură cu care avea să relateze în calitatea sa de martor.

În urma perfectării, în temeiul dispoziţiilor art. 2254 din C. civ., la 28.02.2017, a contractului de întreţinere, autentificat sub nr. x/28.02.2017, între reclamantă, în calitate de creditor al obligaţiei de întreţinere, şi părăta B. şi H., soţul acesteia, a fost transmisă acestora din urmă dreptul de nuda proprietate asupra imobilului situat in Bucureşti, Str. x, inscris in Cartea Funciara nr. x (nr. CF vechi x) a Mun. Bucureşti, compus din teren intravilan curţi-construcţii în suprafaţă de 200 mp din acte şi construcţia CI - locuinţa, compusă din 4 camere, bucătărie, hol, vestibul, cu o suprafaţa construitâ la sol de 69,22 mp şi a construcţiilor edificate pe acest teren fără autorizaţie de construire, respectiv, garaj+magazie în suprafaţă de 24,57 mp, magazie în suprafaţa de 6,99 mp, padoc în suprafaţă de 10,57 mp, în schimbul asumării de către aceştia a obligaţiei de întreţinere pe toata durata vieţii reclamantei, obligaţie ce urma să se stingă la decesul reclamantei, cu păstrarea dreptului de uzufruct viager asupra întregului imobil de către reclamantă.

Conform contractului de întreţinere, pârâţii aveau obligaţia de a asigura reclamantei hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, precum şi menajul, fie personal, fie prin angajarea unei persoane specializate, incluzând şi îngrijirile şi cheltuielile ocazionate de boală, precum şi cheltuielile de înmormântare.

Părţile au agreat că în ipoteza în care pârâta împreună cu soţul acesteia, în calitate de debitori ai obligaţiei de întreţinere, nu vor respecta obligaţia de întreţinere stipulată în contract, creditoarea obligaţiei de întreţinere poate cere rezoluţiunea contractului, fără ca aceştia să aibă dreptul la restituirea contraprestaţiilor privind întreţinerea deja executată. Totodată, prin contract, debitorii obligaţiei de întreţinere au declarat ca au luat cunoştinţa de dispoziţiile art. 2252 C. civ. şi că sunt tinuţi de prestaţia obligaţiei de întreţinere oricât de împovărătoare ar deveni prestarea acesteia, iar în cazul decesului acestora înaintea creditoarei obligaţiei de întreţinere, obligaţia se transmite, în mod indivizibil, către moştenitorii acestora, urmând a fi executată de aceştia.

Deşi probatoriul administrat în cauză a demonstrat cele susţinute prin cererea de chemare în judecată, cu nesocotirea prevederilor art. 264 din C. proc. civ., instanţele de fond au procedat la examinarea, în parte, a acestuia.

Contrar reţinerilor curţii de apel, în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2263 alin. (2) si (3) C. civ., în mod nelegal, curtea de apel nu a acordat în soluţionarea cauzei relevanţa cuvenită probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor exhibate de reclamantă care demonstrau lipsa de implicare a intimaţilor în îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate

Ca urmare a administrării probei cu martori, instanţa a constatat că în depoziţia martorei F., sunt declaraţii contradictorii, deşi aceasta a răspuns punctual că pârâţii vizitau, în mod ocazional, pe reclamantă. De asemenea, este lipsită de relevanţă atitudinea reclamantei în privinţa transferurilor de bani efectuate de pârâţi, reţinută de instanţă, în contextul în care aceştia oricum nu si-au îndeplinit nicio obligaţie asumată.

În mod nelegal instanţa de apel nu reţine depoziţia martorului G., conform căreia acesta a întreprins numeroase activităţi în care a intervenit şi a ajutat-o pe reclamantă în gospodărie, chiar şi fără solicitarea acesteia, fără a ţine seama de împrejurarea că între reclamantă şi martorul G. a existat o relaţie apropiată, anterior încheierii contractului de întreţinere.

Pârâţii nu au produs nicio probă în susţinerea şi dovedirea îndeplinirii obligaţiilor contractuale, susţinerile acestora fiind, aşadar, netemeinice şi nedovedite, iar instanţa avea obligaţia de a da eficienţă dispoziţiilor procedurale.

Instanţele de fond deşi reţin că în speţă, contractul încheiat are clauze generale, impersonale, fără să fi fost impuse repere calitative sau cantitative în conduita contractuală din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor pârâţilor debitori, au constatat că materialul probator nu demonstrează, cu evidenţă, că pârâţii nu şi-au îndeplinit, în mod nejustificat, obligaţia de întreţinere, reproşurile reclamantei privitoare la natura lucrărilor de reparaţii ale imobilului calitatea hranei şi a alimentelor, nefiind de natură să conducă la concluzia că a existat o neîndeplinire culpabilă a executării obligaţiei de întreţinere. Or, contrar constatărilor instanţelor, reparaţiile imobilului au fost efectuate din sumele avansate de către reclamantă ceea ce demonstrează neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract.

Instanţa de apel nu a ţinut cont la pronunţarea soluţiei de înscrisurile depuse de reclamantă care probează culpa pârâţilor în neexecutarea obligaţiilor contractuale, inclusiv actele medicale anterioare sesizării instanţei de judecată ce fac dovada afecţiunilor medicale permanente de care suferea reclamanta ce impuneau necesitarea prezentării periodice a acesteia la medicul specialist, situaţie cunoscută de pârâţi, dar ignorată pe parcursul derulării contractului.

Se impunea ca instanţele să constate că prestaţiile ocazionale efectuate de intimaţi nu răspund necesităţilor de întreţinere ce se cuveneau reclamantei în mod constant, neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere atragând sancţiunea rezoluţiunii, prevederile art. 1548 din C. civ. instituind, în materia răspunderii contractuale, o prezumţie relativă de culpă în sarcina pârâţilor, care, de altfel, a fost dovedită de probatoriile administrate.

Relevantă în cauză este decizia civilă nr. 815/2018 pronunţată de secţia I-a civilă a Tribunalului Hunedoara în care s-a reţinut că obligaţia de întreţinere nu se limitează strict la îndeplinirea sarcinilor materiale asumate contractual, ci trebuie privită şi prin prisma relaţiilor umane, ce implică şi susţinerea morală a întreţinutului, care, de cele mai multe ori, este o persoană singură, în vârstă, suferindă de anumite afecţiuni medicale specifice înaintării în vârstă.

1.5. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, au arătat că recurenta nu a adus, prin memoriul de recurs, aspecte noi, ci se rezumă la a relua criticile formulate în faţa instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, lit. d), motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispoziţiile art. 487 C. proc. civ. stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totodată, se impune, cu precădere, a se reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac. Prin urmare, sunt date în competenţa instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea deciziei instanţei de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de apel a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.

În aplicarea aspectelor de ordin teoretic mai sus expuse, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei, neînsoţite de o argumentaţie juridică propriu-zisă, nu deduc judecăţii veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Astfel, critica privitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a depoziţiilor martorilor audiaţi F. şi G. propuşi de reclamantă, potrivit cărora "după survenirea decesului domnului Stancu, obligaţiile contractuale nu au mai fost îndeplinite deloc, vizitele pârâtei B. devenind tot mai rare", în sensul că "în mod greşit, instanţele au reţinut că obligaţia de întreţinere a fost îndeplinită în timpul vieţii domnului Stancu, în considerarea căruia a fost încheiat contractul de întreţinere, în condiţiile în care probatoriul administrat de reclamantă a arătat că obligaţiile au fost îndeplinite în mod parţial şi doar uneori chiar şi în timpul vieţii domnului Stancu", ca şi susţinerea conform căreia, în mod nelegal, instanţele au reţinut că ulterior decesului domnului Stancu, reclamanta a refuzat întreţinerea şi nu a solicitat continuarea contractului, având în vedere că între momentul intervenirii decesului şi data promovării acţiunii în rezoluţiunea contractului, reclamanta a comunicat intimaţilor faptul că aceştia nu îţi îndeplinesc obligaţiile contractuale, şi cu toate acestea, aceştia nu au înţeles să întreprindă nimic", este improprie analizei instanţei de recurs.

Fără să indice vreo greşeală procedurală a instanţei de apel, care a validat judecata primei instanţe tocmai prin reţinerea probatoriului administrat în faţa acestei instanţe care a apreciat că declaraţiile martorilor reclamantei coroborate cu răspunsurile acesteia la interogatoriu nu demonstrează că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere faţă de reclamantă, recurenta solicită, practic, o reevaluare a mijloacelor de probă interpretate de instanţa de apel cu ocazia devoluţiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecăţii înfăptuite în precedenta fază procesuală. Or, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod expres că " ţinând seama şi de declaraţia martorei intimaţilor, audiată în apel, probatoriul administrat în cauză relevă faptul că pârâţii şi-au onorat obligaţiile de întreţinere asumate prin contract, însă după decesul soţului intimatei, reclamanta a refuzat întreţinerea, dând astfel eficienţă declaraţiei martorei propuse de intimaţi, I., în condiţiile în care aceasta se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei care la întrebările 15, 16 a răspuns că actul de întreţinere a fost încheiat în considerarea soţului pârâtei, numitul H. şi că nu mai doreşte să continue executarea contractului cu moştenitorii, nefiind de acord cu transferul obligaţiilor către copiii pârâţilor", simpla nemulţumire a părţii în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanţa de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicţional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei şi la o cenzurare a activităţii de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanţelor fondului, criticile astfel formulate care au fundamentat soluţia instanţei de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

În egală măsură, nici critica privitoare la faptul că probele administrate de pârâţi privesc perioada ulterioară încheierii contractului de întreţinere, fiind constituite pro cauza, iar declaraţia martorei I., în mod greşit, a fost reţinută de instanţa de apel, ca fiind relevantă în soluţionarea cauzei, în condiţiile în care reclamanta nu a cunoscut-o anterior încheierii contractului de întreţinere, iar ulterior promovării acţiunii, aceasta a întâlnit-o cu ocazia vizitei pe care pârâta B. a efectuat-o în scopul prezentării acesteia a situaţiei de fapt ce urma să facă obiect al declaraţiilor de martor în faţa instanţei de judecată, nu constituie un aspect de nelegalitate, supus verificării jurisdicţionale a instanţei de recurs.

Astfel, eficienţa pe care instanţa de apel a dat-o declaraţiei martorei intimaţilor în considerarea împrejurării că aceasta se corobora cu răspunsul la interogatoriul reclamantei care la întrebările 15, 16 a răspuns că actul de întreţinere a fost încheiat în considerarea soţului pârâtei, numitul H. şi că nu mai doreşte să continue executarea contractului cu moştenitorii, nefiind de acord cu transferul obligaţiilor către copiii pârâţilor, nu poate fi cenzurată în recurs, instanţa de apel având plenitudine în a da cuvenita forţă probantă fiecăreia dintre probele administrate, o astfel de critică fiind inaptă a declanşa controlul de legalitate al instanţei de recurs.

Referitor la alegaţiiile recurentei-reclamante privitoare la faptul că instanţa de apel a ignorat înscrisurile doveditoare existente la dosar (cu referire la facturile de utilităţi pe care a fost nevoită să le achite singură şi care, în opinia acesteia, au aptitudinea de a proba, pe deplin, neexecutarea culpabilă de către pârâţi a obligaţiilor de întreţinere ce le revenea), precum şi faptul că nu a ţinut cont de depoziţia martorului G. potrivit căreia, din lipsa oricărui sprijin din partea pârâţilor în activităţile casnice, reclamanta a fost nevoită să apeleze la ajutorul acestuia, Înalta Curte apreciază că nici această critică nu se poate circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., modalitatea de administrare a probatoriului reprezentând o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. O astfel de critică nu poate fi dedusă judecăţii în calea de atac extraordinară a recursului, fiind o critică de netemeinicie a hotărârii recurate.

În acest context, această afirmaţie a recurentei nu este în măsură să imprime valenţa unei critici de nelegalitate propriu-zise, cât timp aceasta nu se circumscrie niciunui motiv de nelegalitate.

Cu ignorarea caracterului extraordinar al prezentei căi de atac, care supune analizei instanţei de recurs, în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar motive de casare a deciziei atacate, au fost formulate şi susţinerile privitoare la "necesitatea ca instanţa de apel să dea eficienţă dispoziţiilor procedurale care pe lângă decădere ca sancţiune, datorate lipsei de interes manifestate aduc şi alte sancţiuni- pentru lipsa de la interogatoriu, coroborate cu celelalte probe administrate", în contextul în care pârâţii nu au produs nicio probă în dovedirea îndeplinirii obligaţiilor contractuale.

Alegaţiile recurentei-reclamante, pe lângă faptul că vizează aspecte de nelegalitate, ignoră, în mod nepermis, prevederile art. 249 din C. proc. civ.. Potrivit normei legale, sarcina probei revine, în primul rând, reclamantului, care face propunerea în faţa instanţei şi deci sarcina probei îi revine, mai întâi, acestuia, pârâtul, care nu face nicio propunere în faţa instanţei judecătoreşti şi se mărgineşte să nege dreptul pretins de reclamant, nu trebuie să probeze nimic; numai în măsura în care reclamantul dovedeşte ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere şi să dovedească apărările lui.

Or, în condiţiile în care reclamanta, căreia îi revenea sarcina de a îşi proba susţinerile, nu a făcut dovada neexecutării de către intimaţi a obligaţiilor contractuale pentru a justifica, în acest mod, îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea rezoluţiunii contractului de întreţinere, instanţa de apel apreciind că împrejurările de fapt şi probatoriul administrat în condiţiile art. 249 C. proc. civ.. (înscrisuri, depoziţie de martor) au fost suficiente în a releva netemeinicia acţiunii deduse judecăţii, orice analiză ulterioară, cu privire la absenţa formulării unor apărări adecvate din partea intimaţilor, apare ca fiind de prisos, în raport de efectul peremptoriu care survine în ipoteza lipsei îndeplinirii acestei condiţii de exercitare a acţiunii civile.

În acest sens, este şi simpla afirmaţie în sensul că instanţa de prim control judiciar nu a conferit relevanţa cuvenită împrejurării că prestarea de către pârâţi, în mod ocazional, a unor acte de întreţinere cu privire la reclamantă nu sunt în măsură să dovedească faptul neexecutării contractului de întreţinere, având în vedere că natura actului dedus judecăţii impune prestarea obligaţiilor de întreţinere în mod constant şi continuu, pe toată durata contractului.

În realitate, această critică nu conturează un viciu propriu-zis de nelegalitate, ci doar dezacordul părţii în raport cu soluţia pronunţată.

Aceasta întrucât recurenta se rezumă la a invoca doar greşita stabilire a elementelor de temeinicie atunci când afirmă neefectuarea unei analize în concordanţă cu probatoriul din dosar", prin aceea că elementele factuale descrise în cuprinsul memoriului de recurs au primit o interpretare favorabilă pârâţilor, printr-o "apreciere a probelor tendenţioasă şi trunchiată" aspect care, în opinia sa, a condus la "pronunţarea unei sentinţe netemeinice şi nelegale".

Or, concluzia instanţei de apel, potrivit căreia nu se poate reţine în cauză o neexecutare, fără justificare, a obligaţiei de întreţinere de către pârâţi în sensul că de la momentul încheierii contractului de întreţinere şi până în prezent nu a existat o neexecutare culpabilă a obligaţiilor din partea acestora, din coroborarea probelor administrate reieşind o situaţie de fapt contrară celei susţinute de către reclamantă prin acţiunea dedusă judecăţii, a rezultat în urma analizării materialului probator (fiind indicate în mod expres, în cuprinsul deciziei, mijloacele de probă care au constituit fundamentul raţionamentului logico-judiciar al acesteia), astfel că excedează cadrului legal al recursului susţinerile ce tind la o invalidare a modalităţii de interpretare a acestuia, această chestiune fiind una ce se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, conform celor expuse în precedent.

Astfel fiind, repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor administrate în faţa instanţelor devolutive nu sunt posibile în prezenta etapă procesuală, întrucât obiectul judecăţii în recurs este limitat la verificarea legalităţii hotărârii atacate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, prin critica formulată, recurenta nu a învederat motive de nelegalitate, ci doar a expus aprecieri proprii cu privire la stări de fapt şi probe, care nu pot fi subsumate vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, se observă că modalitatea de formulare a criticilor nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanţei de recurs, în speţă neputându-se reţine nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte reţine că acesta se referă fie la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie la existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Prin cererea de recurs, însă, recurenta nu învederează existenţa vreuneia dintre aceste ipoteze, care să evidenţieze eventuale raţionamente sau concluzii străine sau incompatibile între ele, apte a genera, astfel, confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză.

Astfel, deşi se prevalează de acest motiv de casare, recurenta nu invocă existenţa unor considerente opuse sau străine de natura cauzei, omiţând a demonstra, printr-o argumentaţie coerentă, în ce constă nelegalitatea deciziei curţii de apel, care să nu facă posibil controlul judiciar al instanţei de recurs.

Or, formularea unor susţineri cu titlu general şi care nu respectă cerinţa esenţială de a se raporta la dezlegările şi raţionamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Având în vedere soluţia de anulare a recursului, se reţine că recurenta-reclamantă se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatului-pârât C., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată, urmând a dispune obligarea recurentei A. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în sumă de 4760 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs (factura seria x nr. x din 14 martie 2025 şi dovada de achitare a acesteia, conform extrasului de cont emis de J. pentru data de 21 martie 2025).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 254 A/2024 din 29 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta A. la plata către intimatul C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4760 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.