Car-seizure storage negligence claims reinstated; judicial-error claims rejected and case remanded

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la 06.10.2022, sub numărul de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Olt, solicitând, în principal, obligarea acestora la plata sumei de 362.286 RON, reprezentând contravaloarea costului de reparaţie a unui autoturism, marca x, suma ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se alătură şi dobânda legală penalizatoare, de la data la care autoturismul a fost restituit - 10.03.2022, şi până la data plăţii efective. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 38.640 euro (echivalent in RON la data plaţii), ce reprezintă valoarea autoturismului la 19.10.2012 (data aplicării sechestrului penal în dosarul penal nr. x/2012), actualizată cu indicele de inflaţie, la care se alătură şi dobânda legală penalizatoare, de la 19.10.2012 şi până la data plăţii efective. De asemenea, a solicitat şi obligarea la plata daunelor morale, în cuantum de 100.000 euro, actualizată cu indicele de inflaţie, la care se alătură şi dobânda legală penalizatoare, de la data introducerii acţiunii si până la data plăţii efective.

1.2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 873 din 26 martie 2024, Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român şi a obligat pârâtul Inspectoratul de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt să plătească reclamantei suma de 37.228 RON, reprezentând prejudiciu material, împreună cu dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON.

1.3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 4172/2024 din 10 octombrie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt împotriva sentinţei civile nr. 873 din 26 martie 2024 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, şi a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat, a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt şi a înlăturat obligarea acestuia la plata de cheltuieli de judecată. A menţinut, în rest, sentinţa apelată.

1.4. Calea de atac exercitată în cauză

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a dispoziţiilor art. 2 din Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.I. nr. 73 din 2013.

În argumentarea criticii privitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, recurenta-reclamantă a afirmat că eroarea judiciară constă în faptul că autovehiculul în cauză, la 19 octombrie 2012, a fost ridicat de la domiciliul său ca urmare a unei măsurii de sechestru judiciar dispuse în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul DIICOT- Biroul Teritorial Olt, deşi nu deţinea nicio calitate cerută de legea procesual penală care să fi justificat această măsură, aşa cum reiese şi din încheierea nr. 35/21.02.2022 a Tribunalului Olt de ridicare a măsurii sechestrului.

Din cuprinsul procesului-verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare, rezultă că acesta a fost ridicat în vederea cercetărilor, urmând a fi depozitat în parcarea auto a Inspectoratului de Poliţie Judeţean- camera de corpuri delicte.

Măsura sechestrului asigurator dispusă cu privire la autoturism deşi trebuia să înceteze la momentul emiterii rechizitoriului, 10 aprilie 2013, aceasta s-a menţinut până la 21 februarie 2022, cu toate că nu conţinea nicio dispoziţie de trimitere în judecată a reclamantei.

Pe durata menţinerii măsurii de sechestru asigurator, reclamanta a întreprins demersuri pentru recuperarea autoturismului, astfel cum reiese din încheierea din 24.11.2015, pronunţată în dosarul x/2013 de către Tribunalul Olt, menţinută prin decizia Curţii de Apel Craiova nr. 602 din 23.12.2015 şi încheierea nr. 81 pronunţată de acelaşi Tribunal, la 08 aprilie 2019, în dosarul x/2013 Or, soluţiile pronunţate de instanţe în examinarea solicitărilor de restituire a autoturismului reprezintă acte nelegale, în sensul art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea 303/2004, modificată.

Contrar celor stabilite de Curtea de apel, în sensul în care prin hotărârea de ridicare a sechestrului asigurător s-a reţinut caracterul legal al măsurii, din considerentele deciziei reiese nelegalitatea acestei măsuri de sechestru asigurător, atât în ceea ce priveşte nesocotirea prevederilor legale la momentul instituirii acestei măsuri cât şi ulterior, prin menţinerea acesteia.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 131 din Constituţie, de art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, şi art. 44 din Constituţia României, soluţia de neurmărire penală, însoţită de măsura de menţinere a sechestrului asigurător cu privire la bunul în litigiu pe o perioadă de 10 ani, atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului, în temeiul dispoziţiilor art. 223- 224 şi art. 1349 C. civ. dar şi a art. 268 din Legea nr. 303/2022.

În privinţa respingerii cererii de angajare a răspunderii civile a intimatului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, în raport de dispoziţiile Ordinului MAI nr. 73/2013 privind organizarea si funcţionarea camerelor de corpuri delicte, prin care se stabilesc obligaţiile pentru executarea activităţilor specifice de primire, păstrare, predare si evidenţă a bunurilor care se depun la camera de corpuri delicate, instanţa de apel a reţinut că nu a fost identificată fapta ilicită cauzatoare de prejudicii care ar fi atras angajarea răspunderii civile a acestui pârât, reţinând, contrar statuărilor primei instanţe, că nu au fost indicate probele care au determinat culpa părţii, prin raportare la concluziile raportului de expertiză dispus în cauză, redat în mod trunchiat.

Or, din această perspectivă, instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 2 din Anexa nr. 2 din cuprinsul Ordinului MAI nr. 73/2013 care stabileşte că spatiile de păstrare a vehiculelor indisponibilizate sunt asigurate de structurile de logistică, în locuri corespunzătoare, amenajate în acest scop, de regulă în garaje sau ţarcuri acoperite, care pot asigura păstrarea în condiţii bune de conservare şi securitate.

Susţinerea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt că nu deţine asemenea spaţii, nu îl poate exonera de răspunderea civilă, având în vedere că în cazul în care nu era în măsură să asigure condiţii adecvate de depozitare, se impunea ca să dispună refuzul preluării în custodie a respectivului bun.

Aceste aspecte sunt întărite şi de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit cu care starea de nefuncţionare a autoturismului se datorează unei perioade îndelungate de staţionare fără a fi efectuate lucrări de conservare, protejare şi întreţinere, ce a condus la pătrunderea apei în habitaclu şi portbagaj, cu efectuarea prin coroziune atât a unor zone metalice ale caroseriei, degradarea tapiţeriei, cât şi oxidarea unor contacte şi compromiterea unor componente electronice ale autoturismului, care nu au permis punerea contactului electric si pornirea motorului.

Or, concluziile raportului de expertiză evidenţiază contribuţia acţiunii umane care a efectuat depozitarea autoturismului într-un loc necorespunzător, pe o perioadă îndelungată, care a provocat avarii grave, ce au pus bunul în imposibilitate de funcţionare.

Conform concluziilor experţilor desemnaţi în cauză, starea de degradare a autoturismului nu este datorată unei situaţii desfăşurate în traficul rutier, intimaţii nefiind asiguraţi în Sistemul de Asigurări din România şi ca atare în cauză, nu este incidentă legislaţia privitoare la asigurările obligatorii ale autovehiculelor, evaluarea prejudiciului urmând a fi efectuată în funcţie de standardele de evaluare de evaluare a bunurilor şi tehnologiei generale de reparare a autovehiculelor.

1.5 Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală, a deciziei civile nr. 4172 din 10 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, invocând următoarele motive:

Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt are constituită, în mod legal, camera de corpuri delicte, autovehiculele fiind depozitate într-un spaţiu împrejmuit situat în curtea interioară a Poliţiei Municipiului Slatina, acesta fiind un spaţiu care asigură integritatea şi siguranţa acestora.

Toate autovehiculele existente la camera de corpuri delicte se află depozitate în aer liber, cum de altfel se păstrează/depozitează şi toate celelalte autospeciale de serviciu din dotarea inspectoratului.

Sintagma "de regulă" din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (2) din Anexa 2 la Ordinul M.A.I nr. 73/2013, oferă doar posibilitatea existenţei unor ţarcuri pentru depozitare auto, fără a fi prevăzute cu acoperişuri, iar împrejurarea că Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt nu deţine garaje acoperite, este în concordanţă cu prevederile legale anterior menţionate.

Deteriorarea anumitor elemente de etanşeitate este un proces care depinde de calitatea materialelor, de gradul de expunere anterior, de vechimea în exploatare, proces ce nu poate fi înlăturat decât prin înlocuirea garniturilor, chederelor, iar existenţa sau apariţia unor anumite defecţiuni la aceste sisteme nu poate fi constatată/depistată decât de către cel ce foloseşte autovehiculul periodic fie în timpul folosirii pe vreme ploioasă sau în momentul spălării exterioare a acestuia. Ca atare, în sarcina intimatului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt nu poate fi reţinută nicio culpă, cum de altfel, în mod corect Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin decizia atacată, a statuat.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, reclamanta are obligaţia să precizeze care sunt criteriile de evaluare a acestuia, tocmai pentru ca instanţa să poată aprecia cu privire la temeinicia celor învederate şi întinderea lui.

Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii.

La 07 martie 2025, intimatul Ministerul Afacerilor interne a formulat întâmpinare prin care învederat că soluţia primei instanţei privitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive a rămas definitivă, nefiind criticată de către reclamantă prin motivele de apel.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu acesta având în vedere că autovehiculul s-a aflat în custodia Inspectoratului de Poliţie judeţean Olt, ca structură aflată în subordinea Ministerului Afacerilor interne, cu personalitate juridică, şi ca atare, în raport de prevederile art. 222 din C. civ., nu poate fi antrenată răspunderea sa civilă delictuală.

La 07 martie 2025, intimatul Statul român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel, invocând următoarele apărări:

Răspunderea Statului-român nu poate fi antrenată având în vedere cazurile limitative prevăzute de lege şi de Constituţia României care reglementează aceste situaţii, iar pe de alta parte, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ cerinţele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit şi eroarea judiciară ar trebui să rezulte din chiar motivarea soluţiei judiciare eronate. Totodată, nu poate fi primită o cerere de chemare în judecată prin care se reclamă o eroare judiciară intervenită într-un dosar penal, câtă vreme a existat posibilitatea reanalizării legalităţii, oportunităţii şi necesităţii de către instanţă cu ocazia soluţionării căii de atac. Astfel, măsura sechestrului asigurător a fost instituită, menţinută şi ridicată de către organele judiciare şi de către instanţa învestită cu judecarea cauzei, apreciind asupra legalităţii, necesităţii şi oportunităţii acestei măsuri pentru considerente care ţin de judecarea, în fond, a cauzei. Măsura asiguratorie a sechestrului a fost luată în mod legal, ordonanţa de instituire a măsurii nefiind desfiinţată de o instanţă.

Or, prin raportare la textele legale şi la probatoriul administrat în cauză, în mod corect, instanţa de fond a respins acţiunea în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului român .

În privinţa angajării răspunderii civile delictuale a Statului pentru eroare judiciară, definirea acesteia stabileşte justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară şi o greşeală de judecată, în caz contrar, erorile de judecată vor putea fi calificate drept eroare judiciară, ceea ce nu poate fi primit.

Simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare, în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Cu toate că reclamanta a invocat existenţa unor erori judiciare, aceasta de fapt, şi-a manifestat nemulţumirea raportat la soluţiile pronunţate, fără a exhiba vreo probă sau a identifica dispoziţiile legale de drept material şi procesual, prin care să fi fost încălcate drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime şi nici nu a indicat hotărârea judecătorească definitivă contrară legii sau situaţiei de fapt prin care să fi fost afectate în mod grav drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului asigurător în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi stabilită răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, raportat la dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În consecinţă, în mod întemeiat, a apreciat instanţa de fond că, în cauză, nu este vorba de o eroare judiciară în luarea măsurii asigurătorii în sensul dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen. sau a art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 care să poată atrage răspunderea patrimonială a Statului cu privire la măsura instituirii şi menţinerii sechestrului asigurător.

Desfăşurarea cercetărilor penale, chiar finalizate cu constatarea nevinovăţiei reclamantei, nu comportă un caracter ilicit, întrucât nicio norma de drept intern sau internaţional nu conţine o prevedere în acest sens. De aceea, nici cercetarea organelor de cercetare penală nu au în conţinut elemente ilicite prin ele însele, fiind în concordanţă cu regulile şi normele care reglementează derularea procesului penal.

Măsura asigurătorie a fost verificată şi confirmată de instanţă în cursul urmăririi penale, nefiind contestată şi fiind ridicată doar ca urmare a netrimiterii în judecată a reclamantei, ipoteză ce nu poate fi calificată drept eroare judiciară în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin intermediul unicului motiv de casare invocat, întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins nelegalitatea deciziei atacate susţinând două categorii de critici.

Astfel, printr-o primă serie de motive, se susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 22/2018 referitoare la eroarea judiciară, prin prisma faptului că, în mod nelegal, a reţinut că nu reprezintă eroare judiciară măsura de sechestru dispusă în dosarul penal nr. x/2012 cu privire la autoturismul pe care îl deţinea, cu toate că nu avea calitatea impusă de lege, de suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente în respectivul dosar, măsură care ar fi trebuit să înceteze la emiterea rechizitoriului întocmit la 10 aprilie 2013 având în vedere că prin acesta nu a fost dispusă trimiterea sa în judecată, măsura de sechestru fiind menţinută, în mod nelegal, până la 10 martie 2022.

De asemenea, a susţinut că între momentul dispunerii sechestrului judiciar şi cel al ridicării acestei măsuri, demersurile reclamantei pentru recuperarea autoturismului au fost respinse, aşa cum reiese din încheierea din 24 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Olt, menţinută prin decizia nr. 602 din 23 decembrie 2015 şi prin încheierea nr. 81 din 08 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2013.

În legătură cu normele legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine că în examinarea existenţei sau inexistenţei unei pretinse erori judiciare vor fi avute în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data producerii faptului juridic pretins prejudiciabil.

Astfel, procedând la examinarea criticii privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată întrucât prima instanţă de control judiciar a interpretat şi a aplicat în mod corect normele de drept care reglementează condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru erorile judiciare, prin raportare la circumstanţele cauzei.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României republicată:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

Principiul constituţional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa.

Art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare de la data săvârşirii pretinsei erori judiciare a cărei constatare se solicită în procesul pendinte, prevederea următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Conform dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la 19 octombrie 2012, când a fost luată măsura sechestrului asigurator asupra autoturismului marca x, aparţinând reclamantei, dispusă prin ordonanţa nr. 71D/P/2010 emisă de Parchetul de pe lângă Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism- Biroul teriotiral Olt,):

"Există eroare judiciară atunci când: (...) b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituţională a statuat că noţiunea de "eroare judiciară" este o noţiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. (paragrafele 216-217).

Ulterior, prin decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 27 iunie 2018 (prin care s-a realizat tot un control de constituţionalitate a priori asupra aceloraşi dispoziţii ale art. 96 din Legea nr. 303/2004), Curtea Constituţională a dezvoltat raţionamentul din decizia anterioară arătând că în ceea ce priveşte art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se reţin următoarele condiţii de admisibilitate: existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, se impune, astfel, îndeplinirea unui număr relevant de condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru ipoteza legală vizată, ceea ce reflectă existenţa unui filtru strict, astfel încât ea nu vizează orice greşeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecăţii, ci numai cele strict individualizate în textul analizat.(par. 74-75).

De asemenea, în aceeaşi decizie (par. 78), Curtea reţine că stabilirea unor condiţii de admisibilitate foarte stricte ale acţiunii în constatarea erorii judiciare anulează riscul unei noi judecăţi de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, "obiectul judecăţii va consta în evaluarea modului în care a funcţionat justiţia în soluţionarea unei situaţii litigioase, şi nu vizează soluţionarea situaţiei litigioase în sine."

Se mai reţine în aceeaşi decizie(par. 82) că legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispoziţiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar şi univoc determinate situaţiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăţilor/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau hotărârile judecătoreşti pronunţate, în mod evident, în contra legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situaţiile ce pot determina constatarea existenţei unei erori judiciare; acestea ilustrează în sine un grad de abatere foarte mare de la exigenţele ce caracterizează instrumentarea/judecarea cauzei. Practic, standardul de nesocotire a acestor exigenţe se circumscrie constatării faptului că în situaţia dată niciun alt procuror/judecător cu o pregătire şi diligenţă medie nu ar fi procedat în modul respectiv.

Totodată, se reţine că cerinţa impusă de legiuitor ca acţiunea în constatarea erorii judiciare să fie promovată după epuizarea căilor ordinare/extraordinare de atac este o chestiune care aduce în discuţie caracterul său excepţional, revenind judecătorului cauzei competenţa de a interpreta de la caz la caz îndeplinirea acestei condiţii, în raport de circumstanţele speţei.

În acest context normativ, se reţine că, în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, se impune, printre altele, să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să fie, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate.

În speţă, printr-o primă categorie de argumente, partea reclamantă a susţinut că măsura de sechestru asigurator dispusă în dosarul penal nr. x/2012 cu privire la autoturismul pe care îl deţinea, este nelegală şi netemeinică, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor C. proc. pen., în considerarea aspectelor de fapt arătate în cererea de chemare în judecată.

Examinând argumentele, instanţele de fond au constatat că susţinerile părţii reclamante sunt neîntemeiate.

S-a reţinut în esenţă, că instituirea şi menţinerea măsurii sechestrului judiciar s-a dispus de o instanţă de judecată, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, fiind analizată inclusiv contestaţia reclamantei împotriva acestei măsuri, iar apărările acesteia au fost respinse motivat. De asemenea, s-a mai constatat că nici prin actul prin care s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii nu s-a reţinut nelegalitatea instituirii sechestrului, ci s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei unei înţelegeri frauduloase între inculpaţi şi reclamantă iar contestaţiile formulate de către reclamantă împotriva acestei măsuri au fost respinse argumentat. Astfel, prin încheierea nr. 81 din 08 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2013 Tribunalul Olt, secţia penală, a respins cererea de restituire bunuri formulată de petenta A., ca inadmisibilă, în pronunţarea acestei soluţii, instanţa penală constatând că prin procesul-verbal din 19 octombrie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, de parcheziţie domiciliară, s-a ridicat din domiciliul lui B. şi al soţiei acestuia, A., mai multe bunuri, printre care autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x.De asemenea, s-a mai reţinut că petenta a mai efectuat în cursul procesului penal o cerere de restituire a autovehiculului, cerere respinsă prin încheierea din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2013, iar în privinţa cererii noii de restituire, instanţa a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere că nu au fost invocate aspecte sau fapte noi, iar pe de altă parte, nu s-a dovedit o degradare a autoturismului care să impună restituirea acestuia.

Constatările menţionate, aşa cum s-a arătat anterior, nu pot face obiect al examinării instanţei de recurs, întrucât sunt rezultatul aprecierii date de către judecătorii fondului probelor administrate şi nu se subsumează, pentru acest motiv, unor critici de nelegalitate în înţelesul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aşa că nu vor fi primite susţinerile părţii reclamante potrivit cărora ar fi greşite.

Prin urmare, referitor la îndeplinirea cerinţei legale anterior menţionate pentru admisibilitatea acţiunii în constatarea erorii judiciare, opus susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reţinut că nu este îndeplinită condiţia sine qua non a existenţei un act nelegal.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că la baza raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel a stat, în conformitate cu dispoziţiile legale arătate în precedent, premisa că aprecierea reclamantei, în sensul că lipsa calităţii sale de suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente dovedeşte eroarea judiciară, ignoră dispoziţiile art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., ce permit dispunerea de măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse şi asupra bunurilor altor persoane ce nu au aceste calităţi.

Înalta Curte reţine că este esenţial ca instanţa învestită cu o acţiune prin care se urmăreşte angajarea răspunderii patrimoniale a Statutului pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătoreşti definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare, astfel cum prevede art. 129 din Constituţia României republicată, precum şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a statuat că partea reclamantă nu se poate prevala în justificarea temeiniciei cererii antrenării răspunderii patrimoniale a Statului român de măsurile asiguratori dispuse în cursul procesului penal,

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu respectarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, critica fiind una nefondată.

Prin urmare, raportat la cele prezentate, se reţine ca fiind nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea soluţiei instanţei de apel în legătură cu solicitarea antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului Statului român pentru erori judiciare.

Analizând, în continuare, motivele de recurs, se constată că sunt, însă, întemeiate criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, din perspectiva în care instanţa de apel a reţinut lipsa oricărei obligaţii legale ce îi incumba acestuia pentru depozitarea autoturismului proprietatea reclamantei într-un loc special amenajat, în condiţiile în care dispoziţiile art. 2 din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 73/2013, stipulează că "spaţiile de păstrare a vehiculelor indisponibilizate sunt asigurate de structurile de logistică, la nivelul unităţilor în care sunt organizate camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, în locuri corespunzătoare, amenajate în acest scop, aflate în dotarea sau administrarea acestor unităţi. (2) Aceste spaţii se amenajează de regulă, în garaje, ţarcuri acoperite, care pot asigura păstrarea vehiculelor în condiţii bune de conservare şi securitate."

Cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, proprietate a reclamantei, a fost pus sub sechestru judiciar în dosarul penal nr. x/2010 al D.I.I.C.O.T.-Biroul Teritorial Olt prin ordonanţa din 19.10.2012, începând cu această dată şi până la 10 martie 2022, timp în care autovehiculul a fost în custodia intimatului-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt.

Înalta Curte reţine că prin acţiune, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt pentru repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin executarea neconformă a obligaţiei ce îi reveneau în calitate de depozitar a bunului supus măsurii asiguratorii a sechestrului judiciar de a sigura condiţii optime de depozitare.

Prima instanţă a pornit în analiza faptei ilicite de la prevederile art. 2521 din C. proc. pen., şi art. 2143 cu referire la art. 2140 din C. civ., reţinând că în perioada indisponibilizării bunului, pârâtul I.P.J. Olt, în calitate de administrator-sechestru, era îndrituit să păzească şi să conserve obiectul sechestrului cu diligenţa unui depozitar, fiind ţinut să îndeplinească şi acte de administrare faţă de acesta dacă natura bunului o impunea, pe cheltuiala proprietarului. Totodată, a mai reţinut că în situaţia în care depozitarea sau întreţinerea bunului necesita cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului, acesta putea fi valorificat, în scopul prevenirii deteriorării bunului.

Continuând cu analiza materialului probator, respectiv a înscrisurilor şi a declaraţiilor martorilor audiaţi, prima instanţă a reţinut că la momentul efectuării expertizei auto, autoturismul era nefuncţional ca urmare a unei perioade îndelungate de staţionare, fără a fi efectuate lucrări de conservare, protejare şi întreţinere, ceea ce a condus la pătrunderea apei în habitaclu şi portbagaj, cu afectarea prin coroziune atât a unor zone metalice ale caroseriei, degradarea tapiţeriei cât şi oxidarea unor contacte şi compromiterea unor componente electronice.

Prima instanţă a mai concluzionat că autoturismul s-a degradat şi a ajuns în stare de nefuncţionare în perioada în care s-a aflat în paza pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, datorită neglijenţei părţii ce avea paza bunului şi care nu a întreprins niciun demers în scopul conservării acestuia astfel că, în raport de prevederile art. 2116 alin. (2) din C. civ., pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt este ţinut să suporte degradările produse bunului ce au fost pricinuite din neglijenţa sa, reprezentând diferenţa dintre contravaloarea autoturismului deteriorat şi nefuncţional aşa cum a fost restituit reclamantei, şi contravaloarea unui autoturism întreţinut corespunzător de un proprietar diligent.

În atare context detaliat în fapt, prima instanţă a constatat săvârşirea unei faptei ilicite de către pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt.

Prin cererea de apel, apelantul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt nu a criticat situaţia de fapt rezultată din ansamblul probator administrat şi care a fundamentat raţionamentul juridic al instanţei de fond, ci modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor 2521 din C. proc. pen. şi ale art. 2143 cu referire la art. 2140 din C. civ., argumentând lipsa faptei ilicite prin incidenţa Ordinului M.A.I nr. 73/2013 privind organizarea şi funcţionarea camerelor de corpuri delicte, prevederi ce au fost, pe deplin, respectate, în sensul în care sintagma "de regulă", din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (2) din Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.I nr. 73/2013, oferă doar posibilitatea existenţei unor ţarcuri pentru depozitare auto, fără a fi prevăzute cu acoperişuri.

În acest cadru procesual, instanţa de apel a apreciat ca fondate criticile pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, statuând că, în mod eronat, tribunalul a constatat încălcarea de către pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt a obligaţiilor ce îi incumbau, conform art. 2143 cu referire la art. 2140 din C. civ., în contextul în care sechestrul convenţional este definit, conform art. 2138 din acelaşi cod, drept depozitul prin care două sau mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine juridică, cu obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului, or, în cauză, scoaterea bunului din posesia reclamantei s-a realizat fără acordul acesteia, în temeiul dispoziţiilor din C. proc. pen., obligaţiile pârâtului în calitate de administrator-sechestru fiind stabilite prin norme speciale, şi nu prin prevederile de drept privat.

Ca atare, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor din Ordinul M.A.I nr. 73/2013 privind organizarea şi funcţionarea camerelor de corpuri delicte, prin care se stabilesc obligaţiile pentru executarea activităţilor specifice de primire, păstrare, predare şi evidenţă a bunurilor care se depun la camera de corpuri delicte, ce revin unităţii din care face parte personalul Ministerului Afacerilor Interne care a ridicat bunurile, apreciind că răspunderea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, căruia i-a fost încredinţat spre păstrare autovehiculul în litigiu, ar fi putut fi angajată numai în ipoteza în care s-ar fi identificat o faptă ilicită a acestuia care să fi cauzat prejudiciul reclamat. Or, reţinerea tribunalului că autoturismul proprietatea reclamantei s-a degradat şi a ajuns în stare de nefuncţionare în perioada în care s-a aflat în paza pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt datorită neglijenţei părţii ce avea paza bunului, care nu a întreprins niciun demers în scopul conservării acestuia, a fost apreciată de curtea de apel ca nefiind probată. Curtea de apel a reţinut că nu a fost identificată nicio acţiune umană care să fi cauzat degradările identificate, apreciindu-se că doar depozitarea autoturismului într-un loc acoperit, ferit de ploaie, ar fi prevenit deteriorarea acestuia, aspect confirmat de concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul în specialitatea autovehicule C..

Prin urmare, curtea de apel a concluzionat că pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt nu îi revenea obligaţia legală de a depozita autoturismul într-un astfel de loc ferit, astfel cum prevede art. 2 din Anexa 2 la Ordinul M.A.I nr. 73/2013, în contextul în care a arătat că nu avea posibilitatea de a asigura depozitarea vehiculele indisponibilizate într-un garaj sau ţarc acoperit, acestea fiind păstrate în aer liber, ca şi autoturismele aflate în dotarea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Olt.

Recurenta reclamantă a criticat acest raţionament, determinat de aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale incidente la speţa dată.

Înalta Curte procedând la examinarea prevederilor legale incidente cauzei, reţine că art. 1 alin. (3) lit. b) din Ordinul nr. 73 emis în 2013 de Ministrul Afacerilor Interne prin care se stabilesc regulile şi măsurile de conservare şi menţinere a stării tehnice corespunzătoare a vehiculelor ridicate, stabileşte următoarele:

"În raport cu natura bunurilor ridicate, la nivelul unităţilor Ministerului Afacerilor Interne prevăzute la alin. (1) se organizează, în condiţiile prezentului ordin, următoarele tipuri de camere de corpuri delicte:b) camere de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate."

Conform art. 3 din acelaşi Ordin M.A.I. nr. 73/2013, "Camerele de corpuri delicte se amenajează în încăperi special destinate, corespunzătoare depozitării fiecărei categorii de bunuri în parte, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, spaţioase, uscate, cu condiţii de aerisire, dotate cu mijloace de depozitare şi identificare a obiectelor, asigurate cu uşi metalice sau grilaje metalice la uşi, grilaje metalice la ferestre, sisteme de închidere şi de alarmare sigure, cu respectarea normelor de securitate şi sănătate în muncă şi a celor de apărare împotriva incendiilor. (2) Ordonatorii de credite la nivelul cărora sunt organizate camere de corpuri delicte alocă resursele necesare conservării şi menţinerii stării tehnice corespunzătoare a bunurilor."

Potrivit art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, "În cazul în care la nivelul unităţii nu este organizată o cameră de corpuri delicte, bunurile se depun la cea mai apropiată cameră de corpuri delicte, cu respectarea prevederilor prezentului ordin. Şeful/Comandantul unităţii stabileşte, prin dispoziţie/ordin de zi, camera de corpuri delicte la care se depun bunurile în situaţia prevăzută la alin. (3). (5) Pentru punerea în aplicare a prevederilor alin. (3) şi (4), între unităţile Ministerului Afacerilor Interne pot fi încheiate protocoale de cooperare."

Art. 2 din Anexa nr. 2 la Ordinul M.A.I. nr. 73/2013 dispune că "Spaţiile de păstrare a vehiculelor indisponibilizate sunt asigurate de structurile de logistică, la nivelul unităţilor în care sunt organizate camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, în locuri corespunzătoare, amenajate în acest scop, aflate în dotarea sau administrarea acestor unităţi. (2) Aceste spaţii se amenajează de regulă, în garaje sau ţarcuri acoperite care pot asigura păstrarea vehiculelor în condiţii bune de conservare şi securitate.

Înalta Curte reţine, aşadar, că normele legale incidente cauzei instituie, în mod imperativ, regula că pentru asigurarea securităţii şi păstrării în condiţii optime a autovehiculelor indisponibilizate în vederea confiscării sau recuperării prejudiciului, unitatea din care face parte personalul care le-a indisponibilizat sau de unitatea din localitatea în care îşi are sediul unitatea de parchet competentă în cauză, are obligaţia să amenajeze garaje sau ţarcuri acoperite, iar în ipoteza în care aceste unităţi nu au amenajate astfel de spaţii pentru depozitarea de corpuri delicte, acestea se depozitează la cea mai apropiată cameră de corpuri delicte.

Se impune a fi menţionat că aceste norme imperative onerative fac parte dintr-un cadru legal al cărui scop este de a asigura şi a menţine starea tehnică corespunzătoare a vehiculelor indisponibilizate în condiţiile legale.

Aşadar, aceste dispoziţii legale se aplică şi sunt obligatorii tuturor unităţilor şi structurilor teritoriale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehicule ridicate fiind organizate şi funcţionează în cadrul Direcţiei Cazier judiciar, statistică şi evidenţe operative, iar la nivelul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, inspectoratelor judeţene de poliţie, secţiilor regionale de poliţie transporturi, poliţiilor municipale şi orăşeneşti, în cadrul structurilor de cazier judiciar, statistică şi evidenţe operative, aşa cum se prevede expres ţin art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul MAI nr. 73/2013.

Acest cadru normativ, pe lângă reglementarea procedurilor de introducere şi de scoatere a vehiculelor indisponibilizate din camera de corpuri delicte în care se păstrează, trasează şi reguli, respectiv măsuri generale, comune, precum şi reguli şi măsuri specifice pentru păstrarea şi conservarea stării tehnice corespunzătoare a vehiculelor indisponibilizate.

Determinat de specificul de reglementare, obligaţiile trasate în sarcina unităţilor şi structurilor teritoriale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, inclusiv, deci, şi inspectoratelor judeţene de poliţie, definite conform art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul M.A.I. nr. 73/2013, nu permit o interpretare permisivă, rezultată din regulile minime stabilite, cu titlu de recomandare, aşa cum a reţinut curtea de apel.

Înalta Curte reţine că în interpretarea şi aplicarea unei norme imperative adresată unei anumite categorii de destinatari, cum este cea prevăzută de art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul M.A.I. nr. 73/2013, care prescrie o conduită obligatorie de urmat de către Inspectoratele judeţene de poliţie, nu se pot aplica efectele unei norme dispozitive care lasă la aprecierea acestor subiecţi de drept să accepte sau nu conduita prescrisă de lege sau să stabilească o conduită diferită decât cea menţionată.

Pentru soluţionarea speţei este de reţinut, aşadar, că prevederile din Anexa nr. 2 din Ordinul M.A.I. nr. 73/2013 sunt adresate, în mod imperativ, tuturor structurilor şi unităţilor aflate în subordinea inspectoratelor judeţene de poliţie, secţiilor regionale de poliţie transporturi, poliţiilor municipale şi orăşeneşti, inclusiv inspectoratelor judeţene de poliţie, acestea urmând a fi interpretate şi aplicate prin prisma scopului avut în vedere de legiuitor la momentul emiterii, importanţa valorilor sociale ocrotite, natura şi conţinutul obligaţiilor trasate în sarcina destinatarilor, corelarea lor cu normele specifice privind organizarea şi funcţionarea camerelor de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, astfel cum au fost aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 73/2013, şi verificarea respectării lor în prezenta cauză prin prisma situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de fond.

Modalitatea în care instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul MAI nr. 73/2013 care impun obligaţia inspectoratelor judeţene de poliţie, în speţă a Inspectoratului de poliţie judeţean Olt în care sunt organizate camerele de corpuri delicte în care se păstrează vehiculele indisponibilizate, să amenajeze spaţii, aflate în dotarea sau administrarea acestor unităţi, sub formă de garaje sau ţarcuri acoperite, pentru asigurarea păstrării vehiculelor în condiţii bune de conservare şi securitate, contravine voinţei legiuitorului, în contextul expus anterior.

Este evident că optica legiuitorului a fost aceea de a asigura integritatea vehiculelor indisponibilizate, în sensul păstrării şi menţinerii stării tehnice a acestora prin asigurarea de condiţii corespunzătoare de conservare şi securitate, fără nicio excepţie.

Instanţa de apel, deşi a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 73/2013 şi a constatat că intimatul pârât nu a asigurat depozitarea vehiculelor indisponibilizate într-un ţarc acoperit sau garaj, acestea fiind păstrate în aer liber, chestiune care a permis degradarea autovehiculului şi aducerea lui în stare de nefuncţionare, a statuat că acestuia nu îi incumba obligaţia legală de a depozita autoturismul într-un astfel de loc ferit, conform art. 2 din Anexa nr. 2 din Ordinul MAI nr. 73/2013, chiar dacă normele legale instituiau, în mod onerativ, această obligaţie. Acest raţionament contradictoriu confirmă soluţia de casare parţială a cauzei, cu atât mai mult cu cât nici pârâtul nu s-a prevalat şi nici instanţa de apel nu a identificat o normă de excepţie care ar fi permis aplicarea altor condiţii de depozitare decât cele reglementate de textul legal reţinut a fi incident.

Constatând că prin insuficienta analiză sub aspectul existenţei faptei ilicite reclamate în sarcina intimatului pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, raportat la modalitatea de interpretare şi aplicare a textului legal, astfel cum a fost prezentat anterior, răspunderea civilă delictuală invocată a fost soluţionată într-o manieră deficitară, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 4172/2024 din 10 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 4172/2024 din 10 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.