Cassation inadmissible for re-litigating facts and evidence in workplace moral harassment and defamation dispute

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

După deliberare, asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Judecătoria Alba Iulia, în temeiul art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 71-73 C. civ., art. 2 alin. (5)1, art. 26 alin. (2)1 din O.G. nr. 137/2000, art. 39 alin. (1) Codul muncii, art. 194 C. proc. civ., dispoziţiile Directivei 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind securitatea şi sănătatea în muncă, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de angajator, să adopte toate măsurile necesare pentru a stopa orice atac sau fapte de hărţuire morală la locul de muncă, obligarea acesteia la oferirea unor scuze publice pentru injuriile, calomniile şi umilinţele pe care i le-a adus, şi cu obligarea la plata sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale şi cheltuieli de judecată.

La 18 ianuarie 2022, reclamanta a formulat cerere de modificare, completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 30/13.12.2021 emisă de cabinetul Preşedintelui Judecătoriei Alba Iulia.

Prin încheierea nr. 892/14.04.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022 a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamantă în dosarul x/2021 şi s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Alba la Tribunalul Braşov.

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. dosar x/2022, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul C. să constate că toate afirmaţiile făcute de pârât au creat şi menţinut o stare de stres şi umilinţă faţă de ceilalţi magistraţi şi grefieri din cadrul instanţei, fiindu-le afectată, în mod grav, imaginea şi reputaţia, ca drepturi prevăzute şi protejate la art. 71 şi art. 72 din C. civ., şi obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON şi a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a reparaţiei patrimoniale, astfel: suma de 1750.000 RON către reclamanta A. şi 75.000 RON către reclamantul B., cu dobânda legală aferentă.

Prin încheierea nr. 302 din 22 martie 2023, pronunţată în dosarul x/2022, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia de conexitate, invocată de pârâtul C., prin întâmpinare, şi a dispus conexarea dosarului menţionat la dosarul x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Braşov.

1.2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1435/MAS din 27 octombrie 2023, Tribunalul Braşov a respins cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Judecătoria Alba Iulia prin reprezentat legal, împotriva deciziei nr. 30/13.12.2021 emisă de Cabinetul Preşedintelui Judecătoriei Alba Iulia, ca nefondată, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2022, de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca nefondată.

1.3. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins apelul declarat de către reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1435/27.10.2023 a Tribunalului Braşov.

1.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, au promovat recurs reclamanţii A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel, deşi era obligată să procedeze la o nouă judecată a fondului conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., s-a mărginit la a constata temeinicia soluţiei primei instanţe, reţinând că modul în care intimatul şi-a construit apărarea în litigiile în care a fost parte, nu pot fi apreciate ca fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, întrucât, pe de o parte, reprezintă parte componentă a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului la apărare, garantate de art. 21 şi de art. 24 din Constituţia României, iar pe de altă parte, au fost provocate, cel puţin în parte, de comportamentul reclamanţilor, care a constituit factorul declanşator al tuturor afirmaţiilor pârâtului.

Or, reţinerile curţii de apel nu dau dezlegare criticilor formulate referitoare la împrejurarea că anumite afirmaţii, expres indicate în cererea de chemare în judecată, nu aveau natura unor apărări întrucât acestea nu răspundeau pretenţiilor invocate de reclamanţi fiind inserate, fără nicio legătură cu exercitarea dreptului la apărare, ci cu scopul de a denigra.

În mod nelegal, curtea de apel a reţinut că afirmaţiile intimatului ar fi fost provocate, cel puţin în parte, de către reclamanţi, ceea ce ar presupune că exercitarea drepturilor de petiţionare şi de acces la instanţă justifică jignirile şi defăimările pe care intimatul le-a adresat reclamanţilor.

În privinţa reţinerilor curţii de apel potrivit cărora niciuna dintre afirmaţiile intimatului nu are tangenţă cu viaţa privată a reclamanţilor, acestea vizând strict opinia părţii în legătură cu activitatea profesională a acestora de la locul de muncă, prin urmare, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 71 din C. civ., contrar aprecierilor instanţei de apel, recurenţii au susţinut că apelativele utilizate de intimat ca "escroc", "comportament psihotic", "mincinos", "clarvăzător", "handicapată", "catastrofe", adresate unei persoane, nu pot fi însă apreciate ca fiind în legătură cu activitatea profesională.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a constatat că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaţilor având în vedere că nicio afirmaţie jignitoare la adresa reclamantei A. nu a fost făcută de către reprezentatul legal al intimatei Judecătoria Alba Iulia în public sau, chiar şi într-un cadru mai restrâns, de faţă cu terţe persoane, în contextul în care, pentru a fi pe tărâmul dispoziţiilor art. 71 C. civ., nu este necesar ca imixtiunile în viaţa privată a unei persoane să aibă neapărat un caracter public, o astfel de distincţie neregăsindu-se în cuprinsul prevederilor legale.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 71 din C. civ. ceea ce atrage sancţiunea casării pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurenţii -reclamanţi au susţinut că deşi instanţa de apel a reţinut că prejudiciul invocat constă în atingerile aduse dreptului la viaţă privată reglementat prin art. 71 din Codul muncii şi dreptul la demnitate prevăzut de art. 72 din C. civ., curtea de apel a analizat pricina numai din perspectiva art. 71 Codul muncii.

În ceea ce priveşte afectarea prin afirmaţiile intimatului a dreptului la demnitate al reclamanţilor, din perspectiva art. 72 C. civ., hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii, după cum tot nemotivată este şi decizia apelată din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 74 Iit. g), art. 252 şi art. 253 alin. (4) C. civ., raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii. Chiar dacă instanţa de fond a observat că acţiunea nu este motivată în drept, instanţa de apel a preluat, în mod nelegal, aceste constatări, ceea ce atrage motivul de casare prevăzut la din art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raportat la dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a concluzionat că judecătorul fondului nu a apreciat că lipsa intimatului pârât C. de la interogatoriu are valoarea unei mărturisiri depline sau a unui început de dovadă scrisă de vreme ce prima instanţă nu a constatat această împrejurare. Mai mult, curtea de apel a constat, în mod greşit, că în lipsa administrării probei cu interogatoriu, întrebările formulate de către reclamanţi nu au fost supuse cenzurii concrete a instanţei de judecată şi ca atare, nu se poate reţine concludenţa, pertinenţa şi utilitatea acestora în soluţionarea cauzei, reclamanţii având posibilitatea de a dovedi temeinicia pretenţiilor exprimate şi prin alte mijloace de proba.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.: "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate.

În speţă, se constată că recursul nu conţine critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susţinerile recurenţilor-reclamanţi din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigenţelor textului legal anterior menţionat.

Astfel, în ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub pretextul unei motivări necorespunzătoare a deciziei, recurenţii-reclamanţi aduc în discuţie, în realitate, elemente de fapt şi de probaţiune, susţinând că instanţa de apel a omis să analizeze împrejurările de fapt care au generat starea conflictuală a părţilor şi că nu ar fi expus raţionamentul avut în vedere în pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii, omiţând "să analizeze situaţia de fapt prin prisma prevederilor art. 74 lit. g), art. 252 şi art. 253 alin. (4) din C. civ..".

Or, toate aspectele dezvoltate de către recurenţii-reclamanţi sunt străine de o cenzură de legalitate ce poate fi realizată în recurs, aceştia tinzând doar la o reevaluare a faptelor şi probelor, pentru a se trage o concluzie diferită aceleia referitoare la îndeplinirea condiţiilor privitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor pentru pretinsa afectarea gravă a dreptului la imagine şi la reputaţie a reclamanţilor şi obligarea la acoperirea prejudiciului nepatrimonial prin plata de despăgubiri materiale.

Învestită în limitele controlului de legalitate pe care îl declanşează exercitarea recursului - acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 488 alin. (3) C. proc. civ. -, Înalta Curte constată, contrar susţinerii recurenţilor-reclamanţi, că decizia atacată conţine motivele şi raţionamentul logico-juridic care au condus la soluţia adoptată, respectiv, la aplicarea dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., situaţiei de fapt relevate de probele administrate în cauză.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, afirmaţiile apreciate ca jignitoare, calomnioase, prejudiciabile de către reclamantă au fost făcute în scris, în cadrul unor apărări formulate de pârâtă în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Alba Iulia, dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Sibiu, dosarul nr. x/2019 al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Alba Iulia şi, pe de altă parte, modalitatea în care o persoană, fizică sau juridică, îşi expune punctul de vedere, în scris, în faţa unei instanţe de judecată ori într-o procedură derulată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, îşi formulează apărările sau îşi motivează cererile, în calitate de angajator, reprezintă o componentă a drepturilor procesuale ale acestuia, o simplă judecată de valoare pentru care nu poate fi atrasă răspunderea materială a angajatorului, în temeiul Codului muncii coroborat cu O.G. nr. 137/2000.

În privinţa susţinerii că unele afirmaţii jignitoare au fost exprimate de către reprezentantul legal al intimatei pârâte în şedinţă publică, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada corespunzătoare şi ca atare, acestea nu puteau conduce la lezarea demnităţii şi la scăderea prestigiului apelantei la locul de muncă, de altfel, din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat că, din cauza expresiilor folosite de către intimată în cadrul litigiilor în care a fost parte, s-a produs degradarea climatului de la locul de muncă al apelantei.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului C. în temeiul dispoziţiilor din C. civ., deşi prevederile legale corespunzătoare nu au fost indicate concret de către reclamanţi, curtea de apel a validat soluţia primei instanţe, reţinând că modul în care intimatul pârât şi-a construit apărarea în litigiile în care a fost parte, în urma unor reclamaţii şi sesizări formulate de către reclamanta A., care a fost reprezentată (cel puţin în unele dintre acestea) de către apelantul B., nu pot fi apreciate ca fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, întrucât, pe de o parte, reprezintă parte componentă a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului la apărare, garantate de art. 21 şi de art. 24 din Constituţia României, iar pe de altă parte, au fost provocate, cel puţin în parte, de comportamentul reclamanţilor, care a constituit factorul declanşator al tuturor afirmaţiilor pârâtului. De asemenea, argumentaţia prezentată în cadrul procesului, în scris, nu are caracter public şi nu putea să ajungă la cunoştinţa colectivului de la serviciu decât prin alte fapte ale vreuneia dintre părţi, fapte care nu s-a dovedit că ar fi fost săvârşite de către intimatul pârât, ceea ce exclude o încălcare a prevederilor art. 71 din C. civ.

Totodată, curtea de apel a constatat că deşi aveau sarcina probaţiunii conform art. 249 C. proc. civ., reclamanţii nu au dovedit că intimatul ar fi făcut în public, de faţă cu colegii, afirmaţii jignitoare, defăimătoare, umilitoare în ceea ce îi priveşte, că ar fi provocat stări de conflict între reclamanta A. şi colegi, sau că i-ar fi creat acesteia o situaţie de discriminare la locul de muncă şi ar fi încălcat prevederile Legii nr. 448/2006, respectiv că le-ar fi afectat imaginea şi reputaţia acestora.

Or, această stare de fapt, reţinută de instanţa devolutivă de control judiciar, pe baza probelor administrate, nu mai poate fi repusă în discuţie prin intermediul motivului de recurs invocat.

Cum s-a arătat anterior, susţinând incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu demonstrează incidenţa vreuneia din ipotezele cazului de casare menţionat (lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), ci tind la o devoluare a fondului cauzei, într-o manieră improprie căii extraordinare de atac în care se află.

În legătură cu susţinerile recurenţilor privitoare la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 358 din C. proc. civ., ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea nu sunt însoţite de o argumentaţie juridică propriu-zisă, şi nu deduc judecăţii veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Astfel, afirmaţia că este greşită reţinerea curţii de apel potrivit căreia judecătorul fondului nu a apreciat că lipsa intimatului pârât C. de la interogatoriu are valoarea unei mărturisiri depline sau a unui început de dovadă scrisă, în condiţiile în care acest aspect nu a fost reţinut de prima instanţă, curtea de apel constatând astfel, că în lipsa administrării probei cu interogatoriu, întrebările formulate de reclamanţi nu au fost supuse cenzurii instanţei şi ca atare nu se poate stabili utilitatea, pertinenţa şi concludenţa acestora în soluţionarea cauzei, reclamanţii având posibilitatea de a proba temeinicia pretenţiilor afirmate şi prin alte mijloace de probe, este improprie analizei instanţei de recurs.

Fără să indice vreo greşeală procedurală a instanţei de apel, care, validând judecata primei instanţe, în temeiul prevederilor art. 358 din C. proc. civ., a apreciat că, în raport cu actele de procedură prin care intimatul şi-a exprimat punctul de vedere asupra aserţiunilor părţilor adverse şi de materialul probator administrat, suficient pentru a contura starea de fapt relevantă, lipsa intimatului pârât C. de la interogatoriu nu are valoarea unei mărturisiri depline sau a unui început de dovadă scrisă în folosul "aceluia care a propus interogatoriul, recurenta solicită, practic, o reevaluare a mijloacelor de probă interpretate de instanţa de apel cu ocazia devoluţiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecăţii înfăptuite în precedenta fază procesuală.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod expres că "Nemaifiind administrată proba cu interogatoriu, întrebările formulate de către apelanţi nu au fost supuse cenzurii concrete a instanţei de judecată şi se nu poate stabili că toate acestea erau concludente, pertinente şi utile soluţionării cauzei", simpla nemulţumire a părţii în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanţa de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicţional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei şi la o cenzurare a activităţii de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanţelor fondului, criticile relative la lipsa unor "probe efective" care să fundamenteze soluţia instanţei de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

Doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate se înscrie şi susţinerea recurenţilor reclamanţi, întemeiată pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la lipsa considerentelor care să susţină concluzia instanţei că pentru a fi incidente prevederile art. 71 din C. civ. este necesar ca imixtiunile în viaţa privată a unei persoane să aibă caracter public.

Or, aspectele invocate prin memoriul de recurs în susţinerea pretinsei aplicări şi interpretări greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 71 din C. civ. nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind încadrabile în motivul de casare invocat, în condiţiile în care, nici în privinţa acestora, nu se pune în discuţie o eventuală neconformitate cu dispoziţiile legale a deciziei atacate, ci doar modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de evaluare a probatoriului.

În atare circumstanţe, simpla afirmare a faptului că "instanţa de apel a procedat la aplicarea de o manieră total eronată a dispoziţiilor art. 71 din C. civ. atunci când şi-a motivat soluţia", nu denotă o critică de nelegalitate aptă să fie circumscrsisă cazului de casare invocate.

Se constată, aşadar, că recurenţii nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, invocarea fiind una pur formală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 609/Ap din 11 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.