Subsidy claim against APIA and officials fails as tort action blocked by special public-liability regime; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. 1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, la â 12 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C A. S.R.L - în insolvenţă, reprezentată legal prin B., a chemat în judecată pe pârâţii APIA - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H., solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2 milioane RON, reprezentând 1 milion RON, daune morale şi 1 milion RON, daune materiale cauzate societăţii reclamante.

Primul ciclu procesual

1.2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 16 din 01 martie 2018, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C., D., E., F., G. şi H., a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâţilor Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (APIA) - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H..

1. 3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1465A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 165/01.03.2018, pronunţate de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/2017.

1.4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 2469 din 12 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1465A din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 165 din 1 martie 2018 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Călăraşi.

Al doilea ciclu procesual

1. 5. Hotărârea pronunţată de tribunal

Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată de la 14 martie 2023, Tribunalul Călăraşi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor C., D., E., F., G. şi H., ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 557 din 11 iulie 2023, Tribunalul Călăraşi a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (APIA) - Centrul Judeţean Călăraşi.

1.6. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 451A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 14.03.2023, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 557/11.07.2023 pronunţate de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 451A din 18 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 17 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia de primire din 23 septembrie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute la art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II. 2 Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat casarea deciziei curţii de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

După prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt şi a istoricului litigiului, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a omis analiza motivului invocat de aceasta în şedinţa publică de la termenul de judecată din 21 martie 2024, prin care a criticat faptul că instanţa fondului a pronunţat hotărârea cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale privind citarea tuturor părţilor din proces, în sensul în care, după admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, funcţionari publici, excepţie pe care s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 14.03.2023, pentru următorul termen când a avut loc judecata pe fond nu a mai dispus citarea acestora. Or, deşi această chestiune a fost invocată în faţa curţii de apel, instanţa a ignorat această critică deşi analizarea acesteia ar fi condus la desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa fondului pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ.

Printr-un al doilea set de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea eronată a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă a persoanelor fizice care au calitatea de pârâţi în prezenta cauză regăsite în cuprinsul Legii nr. 188/1999, Legii nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 1357 -răspunderea civilă pentru fapta proprie, art. 1382 C. civ. privind solidaritatea.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că deşi curtea de apel a invalidat raţionamentul primei instanţe expus în cuprinsul încheierii de şedinţă apelate care a soluţionat excepţia inadmisibilitătii cererii raportat la pârâţii persoane fizice, a constatat că nu se impune reformarea hotărârii, având în vedere că acţiunea prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, întrucât nu există un drept de opţiune între incidenţa normelor cu caracter special, care reglementează răspunderea funcţionarilor publici şi cele cu caracter general, fără a ţine cont de împrejurarea că actul administrativ vătămător a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care a avut drept consecinţă naşterea unui nou raport juridic în cadrul căruia poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, în calitate de funcţionari publici implicaţi în procesul emiterii actului administrativ respectiv.

Or, prin raportare la noul raport juridic născut dar şi la dispoziţiile deciziei de casare nr. 2469 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 12 decembrie 2019, unde s-a reţinut că reclamanta invocă în cererea de chemare în judecată împrejurări de fapt şi de drept diferite de cea invocată în cauza precedentă, şi anume, faptele ilicite şi atitudinea culpabilă a intimaţilor pârâţi, constând în activitatea defectuoasă desfăşurată în exercitarea atribuţiilor legale, precum şi legătura de cauzalitate şi prejudiciul cauzat reclamantei, aspecte care necesită verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost configurate prin cererea de chemare în judecată, în mod nelegal instanţa de apel ar fi apreciat incidenţa în cauză a normelor speciale.

Normele de drept cu caracter special precizate şi analizate în cuprinsul hotărârii ce face obiectul cererii de recurs vizează răspunderea funcţionarilor publici raportat la prejudiciul cauzat patrimoniului autorităţii publice şi ca urmare nu sunt incidente în cauza dedusă judecaţii.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că aceasta realizează o confuzie atunci când susţine solidaritatea, respingând cererea de apel pe motiv că în acţiunea introductivă de instanţă nu s-ar fi arătat faptele ilicite săvârşite în concret de pârâta APIA Centrul - Judeţean Călăraşi.

Or, contrar reţinerilor curţii de apel, prin cererea de chemare în judecată a indicat faptul că pârâţii nominalizaţi au acţionat solidar iar faptele prezentate sunt imputabile tuturor pârâţilor, nefiind necesară precizarea în concret a acţiunii sau inacţiunii fiecărui pârât.

Astfel, modalitatea de soluţionare a cererii de plată depusă de reclamantă pentru obţinerea de sprijin financiar precum si modalitatea de soluţionare a contestaţiei împotriva soluţiei de respingere a cererii de plată a fost de rea credinţă, aspect constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar actele administrative ce au fost ulterior anulate de o instanţă de judecată, au fost emise de pârâta APIA - Centrul Judeţean Călăraşi şi semnate de pârâţii persoane fizice.

Vinovăţia pârâţilor constă în faptul că APIA Bucureşti a comunicat atât pârâtei APIA Centrul Judeţean Călăraşi cât si funcţionarilor publici, printr-o adresă, că cererea acesteia se impune a fi admisă.

Concluzionând, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a interpreta,t în mod nelegal, dispoziţiile legale care reglementează solidaritatea, faptul generator de daune fiind rezultatul unei activităţi concurente. Regula în materia răspunderii civile ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, dacă delictul este imputabil mai multor persoane, este că acestea sunt ţinute solidar la plata despăgubirilor.

II. 3 Apărările formulate în cauză

La 25 octombrie 2024, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură -Centrul Judeţean Călăraşi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de apel.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat, având în vedere argumentele care succed:

Sub un prim aspect, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu ar fi analizat critica din apel privitoare la nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 153 din C. proc. civ., în condiţiile în care acest aspect poate fi invocat în orice stare a pricinii.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reţine că, în esenţă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat regulile procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, admiţând excepţia tardivităţii motivului de apel referitor la nesocotirea de către tribunal a normelor procedurale care reglementează citarea, cu consecinţa decăderii apelantei din dreptul de a-i fi analizată această chestiune.

Verificând actele efectuate în faţa instanţei de apel, Înalta Curte constată că în încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din 21 martie 2024 care au precedat pronunţarea deciziei nr. 451A din 18 aprilie 2024, recurenta-reclamantă a invocat faptul că tribunalul a judecat cauza pe fond cu lipsă de procedură cu intimaţii-pârâţi, persoane fizice, pe care nu a înţeles să îi mai citeze ulterior termenului de judecată care a urmat admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, aspect care conduce la desfiinţarea soluţiei, prin raportare şi la împrejurarea că scoaterea din cauză a părţilor reprezintă apanajul exclusiv al instanţelor ierarhic superioare, de control judiciar.

De asemenea, Înalta Curte notează că din cuprinsul aceleiaşi încheieri de şedinţă reiese că partea reclamantă a precizat cu ocazia dezbaterilor orale de la acelaşi termen de judecată că această chestiune nu a fost invocată prin motivele de apel.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Potrivit art. 185 alin. (1) noul C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

În speţă, sentinţa civilă nr. 557/2023 din 11 iulie 2023 a Tribunalului Călăraşi, secţia I civilă a fost comunicată recurentei-reclamante la 14 august 2023, moment de la care a început să curgă termenul legal de 30 zile, pentru promovarea căii de atac şi care s-a împlinit la data de 14 septembrie 2023

Relativ la momentul la care s-a împlinit termenul de apel, aspectele de netemeinicie invocate de recurenta-reclamantă la termenul de judecată din 21 martie 2024, ulterior împlinirii termenului legal imperativ pentru motivarea căii de atac a apelului, nu pot învesti în mod legal instanţa de apel, partea fiind sancţionată prin pierderea dreptului procesual de a supune examinării de către instanţa ierarhic superioară a respectivelor critici, efectuarea actului de procedură supus unui astfel de termen, potrivit normei legale enunţate, atrăgând sancţiunea decăderii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut excepţia tardivităţii criticilor formulate prin concluziile orale de la termenul de judecată din 21 martie 2024, şi nu a procedat la analiza, pe fond, a acestora, în contextul în care potrivit dispoziţiilor art. 468 din C. proc. civ., motivele de apel trebuiau depuse până la 14 septembrie 2023. Constatând că acestea au fost formulate după expirarea acestui termen, instanţa de apel a aplicat corect sancţiunea decăderii, prevăzută de lege şi nu a mai procedat la examinarea acestora.

Aşadar, analiza admisibilităţii susţinerilor reclamantei cu ocazia concluziilor orale a fost efectuată de către instanţa de apel în limitele impuse de normele procesuale precitate, aprecierea asupra caracterului excedentar în raport de motivele de netemeinicie invocate prin cererea de apel fiind una legală, nicio dispoziţie legală neobligând instanţa să analizeze pe fond aspecte care nu au fost invocate în limitele şi termenele procesuale prevăzute de lege sub sancţiunea decăderii.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a dat o dezlegare explicită criticii privitoare la pretinsa nesocotire de către tribunal a prevederilor art. 153 din C. proc. civ., constatând că, raportat la prevederile art. 477 alin. (1) şi la art. 9 din C. proc. civ., susţinerile apelantei reclamante cu ocazia concluziilor orale care excedează criticilor invocate prin memoriul de recurs nu pot face obiectul analizei de către instanţa de control judiciar, nu poate atrage nelegalitatea deciziei curţii de apel de vreme ce, în mod evident, curtea de apel s-a raportat la împrejurarea că reprezentantul convenţional al reclamantei a precizat, în cadrul concluziilor orale, că în privinţa acestei critici, aceasta nu a fost invocată prin cererea de apel.

Or, constatarea de către instanţa a unui fine de neprimire în privinţa acestei critici, nu poate echivala cu omisiunea analizei acestui unui motiv de apel, aşa cum se încearcă a se acredita prin cererea din recurs, neanalizarea criticii de netemeinicie a sentinţei tribunalului din perspectiva presupusei nesocotiri a dispoziţiilor art. 153 din C. proc. civ. datorându-se comportamentului procesual al reclamantei care nu şi-a însuşit pe deplin disciplina procesuală care impunea respectarea întocmai a termenului legal imperativ pentru formularea criticilor de nelegalitate a sentinţei tribunalului.

În legătură cu susţinerea recurentei reclamante conform căreia nerespectarea procedurii de citare reglementate de art. 153 din C. proc. civ. poate fi invocată de oricare dintre părţi şi în orice fază procesuală, Înalta Curte reţine că este de neconstatat împrejurarea că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din C. proc. civ. impun obligaţia ca instanţa să poată hotărî asupra unei cereri numai după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. În acelaşi timp însă reaminteşte conţinutul prevederilor art. 160 alin. (3) din acelaşi cod conform cărora"În lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs."

În atare context, eventuala lipsă de procedură cu intimaţii pârâţi F., C., D., E., H. şi G. putea fi invocată in limine litis numai la termenul la care s-a produs, respectiv la termenul care a urmat pronunţării încheierii din 14 martie 2023, 13 iunie 2023, depăşirea acestui moment procesual atrăgând decăderea părţii de a invocat eventualele nereguli în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare cu partea adversă, nefiind astfel recunoscut dreptul de a deduce judecăţii această împrejurare pentru prima dată instanţei de control judiciar, aşa cum se acreditează, în mod nefondat, prin memoriul de recurs.

În continuare, recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva respingerii, ca inadmisibile, a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii F., C., D., E., H. şi G. argumentând, pe de o parte, dezlegările instanţei de recurs, din primul ciclu procesual care a statuat, cu putere de lucru judecat, în legătură cu necesitatea examinării cererii deduse judecăţii formulate în contradictoriu cu pârâţii, persoane fizice, în raport de dispoziţiile care reglementează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, a susţinut că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că anularea actului administrativ vătămător printr-o hotărâre judecătorească definitivă a născut un nou raport juridic în temeiul căruia poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor persoane fizice.

Recurenta-reclamantă reproşează instanţei de apel interpretarea greşită a dezlegărilor obligatorii date de instanţa de recurs în primul ciclul procesual, criticile formulate putând fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor privind nesocotirea dezlegărilor obligatorii din decizia de casare şi astfel a prevederilor art. 501 C. proc. civ.

Şi această critică este nefondată.

Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în cauză, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei intanţelor judecătoreşti. În măsura în care, la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeaşi şi instanţa de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte reţine că prin decizia de casare s-a constatat inexistenţa îndeplinirii condiţiei identităţii de cauză a celor două procese, chiar dacă obiectul şi părţile sunt aceleaşi, reclamanta invocând împrejurări de fapt şi drept diferite de cea invocată în cauza precedentă.

S-a mai reţinut că prin cele două demersuri juridice nu poate fi conturată identitatea de cauză juridică, reclamanta susţinând aplicarea unor dispoziţii legale diferite, astfel cum au fost evidenţiate în motivarea celor două cereri de chemare în judecată, astfel încât, chiar dacă finalitatea urmărită a celor două acţiuni este identică - obţinerea aceloraşi despăgubiri - nu este întrunită tripla identitate de elemente, pentru a fi justificată reţinerea autorităţii de lucru judecat.

Pe cale de consecinţă, constatând că instanţele de fond au soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, în vederea analizării susţinerilor şi apărărilor formulate în cauză.

În raport cu aceste statuări ale instanţei de trimitere, tribunalul a procedat la examinarea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii, persoane fizice, reţinând că, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., se impune analiza prioritară a excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâţi prin întâmpinare, în urma căreia a reţinut caracterul întemeiat al acestei excepţii, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit o conduită civilă culpabilă a acestor pârâţi care să fi determinat un fapt ilicit cauzator de prejudicii îndreptat împotriva sa şi nici un act ilicit materializat prin decizia nr. x/17 ianuarie 2014.

Învestit cu apelul exercitat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului din perspectiva respectării îndrumărilor date prin decizia de casare, curtea de apel a reţinut că analiza instanţei de recurs a vizat exclusiv dacă în cauză, erau sau nu întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 430 alin. (1), respectiv art. 431 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că nu este întrunită tripla identitate de elemente între cele două cauze pentru a fi justificată reţinerea autorităţii de lucru judecat, respectiv identitatea de cauză juridică, precum şi faptul că reclamanta a recurs la calea dreptului comun pentru formularea unor pretenţii în materia răspunderii delictuale, în condiţiile prevăzute de C. civ.

De asemenea, instanţa a mai reţinut că prin decizia de casare, nu s-a statuat că acţiunea promovată de reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile din C. civ., este admisibilă, această analiză revenind în sarcina instanţei de fond, în rejudecare, în concluzie, apreciind că instanţa de trimitere a respectat întru totul dezlegările instanţei de casare ce au vizat, în mod exclusiv, greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat, iar nu admisibilitatea cererii de chemare în judecată prin raportare la temeiul de drept invocat.

Această concluzie a instanţei de apel este una corectă, în concordanţă cu cadrul procesual configurat de reclamantă şi stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare, nefiind interpretate eronat dezlegările date de instanţa de recurs, din moment ce aceasta din urmă a statuat că nu este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat.

În atare context, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu poate susţine, în mod fondat, că instanţa de recurs din primul ciclu procesual, a statuat asupra caracterului admisibil al acţiunii în răspundere civilă delictuală a pârâţilor persoane fizice, întemeiată pe dispoziţiile din C. civ., această chestiune fiind în afara dezlegărilor date de instanţa de recurs, astfel cum s-a relevat anterior, împrejurare faţă de care se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat.

În continuare, răspunzând criticii recurentei-reclamante, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva reţinerii de către instanţa de apel a incidenţei normelor speciale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:

"Specialia generalibus derogant" reprezintă un principiu juridic ce implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, aplicându-se prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Aplicarea principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală are ca efect înlăturarea dreptului comun de la aplicare. Aşadar, incidenţa acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenţei a două căi judiciare, una pe legea specială şi cealaltă pe dreptul comun.

În cauza dedusă judecăţii, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâţilor Agenţia pentru Intervenţie în Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, C., D., E., F., G. şi H., în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON pentru acoperirea prejudiciului cauzat de aceştia prin soluţionarea greşită a cererii nr. x/05.04.2013 prin care s-a dispus excluderea de la plată pentru subvenţii aferente anului 2013, stabilind totodată, şi sancţiuni multianuale datorită supradeclarării suprafeţelor, şi a contestaţiilor formulate împotriva acestei cereri.

Acţiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea delictuală.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi calitatea pârâţilor C., D., E., F., G. şi H. de funcţionari publici în cadrul aparatului de specialitate al pârâtei Agenţia de plăţi pentru Intervenţie în Agricultură Centrul Judeţean Călăraşi la momentul formulării acţiunii introductive de instanţă, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecăţii se circumscrie prevederilor din Legea nr. x, în vigoare la momentul săvârşirii pretinse fapte ilicite, act normativ cu caracter special care reglementează statutul funcţionarilor public, inclusiv în ceea ce priveşte răspunderea acestora.

Astfel, referitor la răspunderea funcţionarilor publici, Înalta Curte reţine că aceasta este regăsită în Capitolul VIII, intitulat " Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici".

Conform art. 75 din Legea nr. 188/1999:

"Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz."

Art. 76 din acelaşi act normativ prevede că: "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii, împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. (2) În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public, persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau instituţia publică. (3) Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea."

În stabilirea regimului juridic al cererii prin care se solicită repararea pagubei ca urmare a anulării unor acte administrative, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 care reglementează regimul juridic al acţiunii în despăgubiri.

În speţă, obiectul acţiunii priveşte repararea pagubei produse ca urmare a anulării deciziei nr. x din 17 martie 2014 emisă de pârâţi, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor speciale potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui principiu, nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut, în mod expres, într-un text de lege, aplicarea sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.

Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că aplicarea principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală are ca efect înlăturarea dreptului comun de la aplicare. Aşadar, incidenţa acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenţei a două căi judiciare, una pe legea specială şi cealaltă pe dreptul comun, instanţa civilă neputându-se se substitui instanţei specializate pentru a statua pe dreptul comun.

Ca atare, în condiţiile în care prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi în cuprinsul Legii nr. 554/2004 a fost reglementat cadrul juridic, condiţiile şi procedura angajării răspunderii funcţionarilor publici pentru prejudiciile provocate, cu vinovăţie, persoanelor care se consideră vătămate într-un drept al lor, nu există un drept de opţiune între incidenţa acestor norme şi cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile delictuale a oricărei persoane, care nu este funcţionar public.

Totodată, în măsura în care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe calitatea pârâţilor de funcţionari publici şi a dezvoltat condiţiile atragerii răspunderii patrimoniale a acestora pe baza principiilor care stau la baza exercitării acestei funcţii referitoare la aplicarea legii în soluţionarea cererii de plată nr. x pentru schemele de sprijin pentru anul 2013, cu imparţialitate şi responsabilitate, pentru fapta de excludere de la plata ajutorului pentru campania din 2013 a sa şi stabilirea de sancţiuni multianuale, acţiunea dedusă judecăţii nu este fundamentată pe regimul răspunderii civile de drept comun ci pe răspunderea patrimonială a funcţionarului public.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.349 din C. civ., sens în care a argumentat că modalitatea de soluţionare a cererii de plată depusă de reclamantă pentru obţinerea de sprijin financiar precum şi modalitatea de soluţionare a contestaţiei împotriva soluţiei de respingere a cererii de plată a fost de rea credinţă, aspect constatat prin hotărâre judecătorească, vinovăţia pârâtei constând în aceea că APIA Bucureşti a comunicat acesteia cât şi funcţionarilor publici, printr-o adresă, că cererea reclamantei se impune a fi admisă şi, cu toate aceste,a pârâţii au refuzat să ia în calcul această decizie.

Înalta Curte constată că nici această critică nu este fondată.

Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel ori modul de coroborare şi interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate.

Cu toate că, în cuprinsul memoriului de recurs, s-a făcut trimitere, în mod formal, la condiţiile existenţei unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 din C. civ., se constată, faţă de modul de argumentare a acestei critici, că recurenta-reclamantă urmăreşte reevaluarea situaţiei de fapt, fiind nemulţumită de concluzia instanţei de apel, în sensul că nu a fost indicată, în concret, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu pretins a fi fost săvârşită de către pârâta Agenţia pentru Intervenţie în Agricultură-Centrul judeţean Tulcea.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă în argumentarea acestei critici, a expus aspecte care ţin de modul de derulare a procesului de soluţionare a cererii de plată şi a modalităţii în care a fost soluţionată contestaţia împotriva soluţiei de respingere a acestei cereri, susţinându-se reaua credinţă a pârâtei, din care nu transpare fapta ilicită producătoare de prejudicii a pârâtei APIA Centrul judeţean Tulcea.

Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate susţinerile referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, acestea presupunând analiza elementelor faptice specifice litigiului, tinzând la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de către instanţa de apel.

Or, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

De altfel, este importat de notat că însăşi recurenta afirmă că nu poate fi nominalizată, în concret, fapta pârâtei.

Înalta Curte reţine că în argumentarea concluziei că nu a fost indicată, în concret, fapta proprie ilicită săvârşită de către pârâta APIA Centrul judeţean Tulcea cauzatoare de prejudiciu, instanţa de apel a examinat conţinutul cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia partea reclamantă a enumerat şi detaliat doar faptele pe care le-ar aprecia ca fiind ilicite săvârşite de pârâţi, persoane fizice.

În acest context specific, nu poate fi primită susţinerea că sunt întrunite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte APIA Centrul judeţean Tulcea, întrucât recurenta-reclamantă ignoră raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel, potrivit căruia nu se poate proceda la analiza îndepliniri condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale în absenţa indicării faptei ilicite.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă critică decizia curţii de apel din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1382 din C. civ. prin raportare la împrejurarea că, dat fiind faptul că prejudiciul a fost generat de o acţiune ilicită comună a pârâţilor, aceştia se fac, în egală măsură, vinovaţi de fapta prejudiciabilă de acoperirea căreia sunt ţinuţi în mod solidar.

Conform textului legal precitat, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală solidară impune ca situaţie premisă sinequa non întrunirea de către fiecare participant la prejudiciul suferit de victimă a condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite, prin care partea vătămată a fost prejudiciată. Astfel, fiecare făptuitor are posibilitatea de a invoca contribuţia sa efectivă la producerea daunei, în raport de care urmează să fie stabilită întinderea reparaţiei. Cu privire la acest aspect, se constată că solidaritatea presupune constatarea în prealabil, în persoana fiecăruia dintre participanţii la fapta ilicită a întrunirii condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale, doar cei care răspund pentru un prejudiciu fiind ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Alegaţia recurentei-reclamante potrivit căreia nu mai era necesară indicarea, în concret, a faptei ilicite săvârşite de fiecare dintre părţi având în vedere că fapta pretins prejudiciabilă a fost rezultatul unei acţiuni ilicite comune a tuturor pârâţilor, fiind solicitată antrenarea răspunderii civile solidare a acestora, demonstrează o confuzie a părţii în privinţa noţiuni de solidaritate a răspunderii civile delictuale, cuprinsă în art. 1382 din C. civ.

Astfel, solicitarea reclamantei de angajare, solidară, a pârâţilor la plata de despăgubiri pentru presupusul prejudiciul produs ca urmare a unei pretinse fapte ilicite comune a pârâţilor, nu o scuteşte pe aceasta de a demonstra întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor legale prevăzute de art. 1349 C. civ., inclusiv pe cea privitoare la existenţa faptei ilicite prin raportare la fiecare dintre pârâţi. Aceasta întrucât solidaritatea reglementată de art. 1382 din C. civ. se constituie într-o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei împotriva riscului insolvabilităţii, instituind obligaţia fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul, iar nu într-o modalitate de probare a vinovăţiei şi a faptelor ilicite, aşa cum, în mod nefondat, se afirmă de către recurenta-reclamantă.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate prin cererea de recurs sunt nefondate, decizia atacată fiind temeinică şi legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 451A din 18 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 451A din 18 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2025.