Defamation damages upheld against broadcaster over one-sided TV reports

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F. S.R.L., G. S.R.L., s-a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor B., C., D., E., F. S.R.L. la plata sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, obligarea în solidar a pârâtului B. şi G. S.R.L. la plata sumei de 450.000 RON, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, obligarea pârâtei F. S.R.L. la a transmite pe postul de televiziune H., pe care îl deţine şi îl administrează, la ore de maximă audienţă, conţinutul integral al hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în prezenta cauză, după rămânerea definitivă a acesteia, obligarea pârâtei G. S.R.L. să publice în cuprinsul cotidianului on-line, pe care îl deţine, I., în integralitate, hotărârea ce se va pronunţa în prezenta cauză, după rămânerea definitivă a acesteia şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1565/27.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta J. S.R.L. la plata sumei de 4000 RON, la publicarea la o oră de vârf, pe o perioadă de 3 zile consecutive, a prezentei hotărâri; publicarea se va efectua de către postul H., acelaşi post care a difuzat emisiunile ce au defăimat imaginea reclamantei, a obligat pârâtul B. la plata sumei de 1000 RON, a obligat pârâtul C. la plata sumei de 2000 RON, a admis cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenientul K. şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 664 A din 5 mai 2 023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârată F. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1565/27.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

S-a admis apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

S-a păstrat în rest sentinţa civilă apelată.

S-a stabilit onorariul definitiv în apel al curatorului avocat L. la suma de 1567 RON, ce se va achita aşa cum s-a dispus prin încheierea din 07.09.2022, pronunţată în prezentul dosar de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta F. S.R.L., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta pârâtă F. S.R.L. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Curtea de Apel, prin motivarea deciziei pronunţate asupra apelului declarat de pârâta F. S.R.L., nesocoteşte şi încalcă dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile art. 70, art. 75 şi art. 1357 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului şi principiul neretroactivităţii normei iuridice.

Susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare au fost depăşite şi invocă hotărârea din cauza Handyside c. Marii Britanii şi cauza Sipoş c. României.

În ceea ce priveşte existenţa unei baze factuale şi buna-credinţă cu care a acţionat societatea, contrar celor reţinute de instanţa de apel, susţinerile din emisiunile reclamate difuzate de postul de televiziune H. au fost susţinute de o bază factuală suficientă: toate probele existente la dosarul cauzei nu fac altceva decât să demonteze susţinerile intimatei-reclamante, ba chiar să o culpabilizeze luând în considerare răspunsurile nesigure, evazive, contradictorii şi mincinoase pe care aceasta le-a oferit la întrebările ce i-au fost adresate în cadrul probei cu interogatoriul.

Totodată, în susţinerea afirmaţiilor din cadrul emisiunilor reclamate, societatea a difuzat pe post şi fotografiile care nu lasă nicio urmă de îndoială sub aspectul caracterului veridic al informaţiilor prezentate.

Contrar celor susţinute de către instanţă, atât timp cât informaţiile prezentate pe postul de televiziune au fost probate de o înregistrare audio care, mai apoi a fost validată de către Inspecţia Judiciară ca fiind autentică (Hotărârea nr. 2P din 30 ianuarie 2018 dată de secţia pentru procurori în materie disciplinară), precum şi de fotografii obţinute de I. în mod legal, consideră că şi-a îndeplinit obligaţia jurnalistică de a informa în mod corect publicul.

Consideră că, în măsura în care nu a existat o rea-credinţă din partea sa, în cauză existând totodată o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat, instanţa de apel a încălcat şi a aplicat în mod greşit normele de drept material ce consacră principiul libertăţii de exprimare.

Mai arată că, din cele reţinute de instanţa de apel, reiese cu claritate faptul că analiza prezentei speţe s-a făcut prin raportare doar la anumite criterii din cele trasate de jurisprudenţa CEDO, favorabile intimatei, neţinându-se cont de calitatea intimatei de persoana publică, aspect esenţial în procesul de cântărire a balanţei între cele două drepturi aflate în conflict, de subiectul dezbătut, de forma, stilul mesajului şi doza de exagerare a limbajului jurnalistic, precum şi de lipsa obligaţiei societăţii de a proba afirmaţiile făcute.

Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1357 C. civ., sancţiunea civilă constând în obligarea societăţii la plata daunelor morale reprezentând o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare.

Susţine că, chiar dacă ar accepta că această ingerinţă are o bază legală - art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi că ea este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în paragraful 2 al art. 10 CEDO - protecţia reputaţiei şi a drepturilor intimatei, instanţa de apel ar fi trebuit să răspundă, prin motive relevante şi suficiente, interogaţiei dacă această ingerinţă este necesară şi proporţională într-o societate democratică.

În acest sens, se poate observa că instanţa de apel, în urma controlului judiciar, superficial, de temeinicie şi legalitate a sentinţei, a înlăturat în mod nepermis argumentele şi dovezile pe care societatea le-a expus, în legătură cu următoarele elemente: calitatea persoanei vizate de reportajele încriminate; calitatea persoanei care critică; subiectul dezbătut.

Învederează că normele din materia audiovizualului, respectiv Legea nr. 504/2002 şi Decizia CNA nr. 220/2011, sunt norme de drept administrativ care reglementează raporturile dintre titularii de licenţe audiovizuale şi autoritatea autonomă reprezentată de CNA. Obligaţiile cuprinse în aceste acte normative sunt administrative, iar constatarea încălcării acestora se face prin acte juridice unilaterale emanate de o autoritate publică ce are competenţa exclusivă de a constata şi sancţiona anumite fapte contravenţionale.

În consecinţă, într-o cerere având ca obiect constatarea încălcării unor drepturi subiective civile şi obligarea la plata unor daune morale, nu pot fi temei de drept norme de drept administrativ care reglementează raporturile dintre un subiect circumstanţiat (titularul de licenţă audiovizuală) şi o autoritate publică. Or, în analiza prezentei cauze instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere exclusiv prevederile din C. civ. care reglementează răspunderea pentru fapta ilicită.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii normei juridice, întrucât a făcut aplicabilitatea în speţă a unor dispoziţii legale ce au intrat în vigoare abia la data de 26.03.2017, conform Deciziei nr. 63/2017. Astfel, la data difuzării emisiunilor, anul 2016, art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011 avea cu totul alt conţinut.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a atacate în ceea ce priveşte societatea, cu consecinţa trimiterii apelului declarat de F. S.R.L. spre rejudecare instanţei de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă, prin întâmpinarea depusă în termen legal, a invocat tardivitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat să se dispună respingerea recursului declarat de către pârâtă.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 martie 2025, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L..

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 664 A din 5 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele argumente pentru respingerea acestora:

În ceea ce priveşte analiza raportului dintre dreptul la liberă exprimare şi dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţia României şi pe cele ale art. 70 şi 75 C. civ., apreciind eronat că limitele libertăţii de exprimare au fost depăşite.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă a expus conţinutul prevederilor legale pretins încălcate şi a citat din hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Handyside împotriva Marii Britanii şi Sipoş împotriva României fără să arate în concret în ce constă încălcarea acestor dispoziţii legale sau repere jurisprudenţiale.

Înalta Curte subliniază că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, însă aceasta nu este un drept absolut. Exercitarea sa implică "îndatoriri şi responsabilităţi", conform paragrafului 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat întotdeauna rolul esenţial al presei într-o societate democratică (Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 79; Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), pct. 50), arătând că, în cazul în care libertatea "presei" este în joc, autorităţile dispun doar de o marjă de apreciere restrânsă pentru a stabili dacă există o "nevoie socială imperioasă" [Stoll împotriva Elveţiei (MC), pct. 102].

Totuşi, protecţia sporită acordată de art. 10 presei este subordonată condiţiei de respectare a îndatoririlor şi responsabilităţilor corespunzătoare funcţiei de jurnalist, precum şi obligaţiei corolare de a practica un "jurnalism responsabil". Astfel, în pofida rolului esenţial al presei într-o societate democratică, al doilea paragraf al art. 10 stabileşte limitele exercitării libertăţii de exprimare, care rămân valabile chiar şi în ceea ce priveşte relatarea în presă a unor chestiuni serioase de interes general [Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 65; Monnat împotriva Elveţiei, pct. 66].

În ceea ce priveşte fapta ilicită, instanţa de apel a validat cele reţinute de prima instanţă, în sensul că aceasta "constă în încălcarea normelor prevăzute de art. 38, 39 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual având în vedere faptul că apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita puncte de vedere sau eventuale dovezi contrare reclamantei ori de a acorda acesteia dreptul la replică, pârâtă răspunzând pentru fapta proprie de natură a leza dreptul la demnitate şi reputaţie al reclamantei înscriindu-se într-un ciclu de dezinformare şi denigrare adusă acesteia din urmă".

Prin cererea de recurs, deşi a invocat încălcarea normelor de drept material care consacră principiul fundamental al libertăţii de exprimare, recurenta pârâtă a expus considerente care vizează aprecierile instanţei de apel asupra existenţei bazei factuale şi bunei credinţe cu care pârâta a acţionat. Sub acest aspect, instanţa de apel a arătat că apelanta-pârâtă "trebuia să dea dovadă de mai multă prudenţă, echidistanţă şi să acorde dreptul la replică cu privire la faptele reclamate, verificarea acestor aspecte fiind esenţiale în aprecierea bunei-credinţe a pârâtei" iar "raportat la cauza dedusă judecăţii, condiţia bunei-credinţe a jurnalistului nu este îndeplinită, având în vedere situaţia de fapt reţinută, pe baza probelor, în sensul că prin emisiunile difuzate nu s-a urmărit prezentarea unui adevăr jurnalistic ori informarea publicului prin difuzarea unor informaţii dovedite cu privire la reclamantă, ci, dimpotrivă, discreditarea acesteia".

Argumentele recurentei pârâte referitoare la probele administate în cauză, din care ar rezulta o altă situaţie de fapt decât cea expusă de instanţa de apel sub aspectele relevate excedează controlului instanţei de recurs. Astfel, cadrul procesual reglementat de art. 488 şi 483 alin. (3) din C. proc. civ. exclude posibilitatea ca, în această fază procesuală, să se realizeze o reevaluare a probelor pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.

Într-adevăr, astfel cum prevede art. 75 alin. (2) din C. civ., invocat de recurenta pârâtă, exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute secţiunea privind respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane. Astfel cum s-a arătat însă, în dezvoltarea motivului de recurs referitor la existenţa unei baze factuale şi la buna credinţă, recurenta pârâtă a invocat "probele existente la dosarul cauzei" care "demontează susţinerile intimatei reclamante" or motivul de recurs astfel dezvoltat nu relevă aspecte de nelegalitate, aprecierea probatoriului administrat reprezentând o chestiune care vizează temeinicia hotărârii.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că nu au fost avute în vedere criterii esenţiale în evaluarea celor două drepturi aflate în conflict, şi anume, calitatea intimatei de persoană publică, subiectul dezbătut, forma, stilul mesajului şi doza permisă de exagerare, precum şi lipsa obligaţiei de a proba informaţiile.

Contrar acestor susţineri, se constată că, pe de o parte, criteriile expuse au fost avute în vedere de instanţe atunci când analiza a impus-o, prima instanţă relevând că "producţiile audiovizuale au caracter de interes public evident, respectiv apărarea ordinii de drept, buna desfăşurare a procesului penal, teme de un real interes pentru opinia publică", însă pârâta, "prin repetarea insistentă a temei într-un circuit de emisiuni, neprezentarea punctelor de vedere ale reclamantei faţă de aceste aspecte sau neacordarea unui drept la replică proporţional cu intensitatea abordării, a încălcat în mod vădit dreptul la viaţa privată a reclamantei".

Instanţa de apel a validat cele reţinute de prima instanţă sub aceste aspecte, arătând că "afirmaţiile grave adresate la adresa reclamantei ar fi impus diligenţe speciale în a verifica realitatea faptelor relatate având în vedere calitate de profesionist a pârâtei în domeniul audiovizualului" fără însă a reproşa recurentei chestiuni referitoare la baza factuală, ci la încălcarea obligaţiei "de a solicita puncte de vedere sau eventuale dovezi contrare reclamantei ori de a acorda acesteia dreptul la replică".

Analiza efectuată de instanţa de apel, care a evaluat circumstanţele speţei prin raportare la modul în care a acţionat pârâta şi a reţinut lipsa bunei sale credinţe respectă principiul rezultat din jurisprudenţa Curţii Europene conform căruia garanţia pe care art. 10 o oferă jurnaliştilor, în ceea ce priveşte relatările privind chestiuni de interes general, este supusă condiţiei ca persoanele în cauză să acţioneze cu bună credinţă pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii "fiabile şi exacte" cu respectarea deontologiei jurnalistice [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 93; Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 6.

Astfel, instanţa de apel a evaluat, subsumat cerinţei respectării deontologiei jurnalistice, modul în care pârâta a acţionat în abordarea subiectului de interes general, stabilind că "modalitatea de realizare a emisiunilor de către pârâtă a depăşit limitele extinse ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, din conţinutul emisiunilor menţionate, rezultă că nu s-a dorit să se atragă atenţia asupra unei probleme de interes general, finalitatea fiind aceea de a afecta imaginea reclamantei". În acest sens, este de observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesar a se avea în vedere puterea massmediei în societatea modernă, deoarece acestea nu numai că informează, dar pot, în acelaşi timp, să sugereze, prin prezentarea informaţiilor, modul în care destinatarii ar trebui să le evalueze. Într-o lume în care individul se confruntă cu un flux imens de informaţii, care circulă în mass-media tradiţională sau electronică şi care implică un număr tot mai mare de autori, supravegherea respectării deontologiei jurnalistice are o importanţă sporită [Stoll împotriva Elveţiei (MC), pct. 104].

Recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., arătând că sancţiunea plăţii daunelor morale reprezintă o ingerinţă care nu este necesară şi proporţională într-o societate democratică.

Înalta Curte reţine că art. 1357 C. civ. instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită, iar pentru angajarea acesteia, instanţa de apel a verificat existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantei), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamantei prin producerea unor suferinţe psihice pe care orice persoană le-ar încerca în situaţia la care a fost expus reclamanta), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa societăţii de televiziune.

Din expunerea argumentelor instanţei de apel nu rezultă, contrar susţinerilor recurentei, că ar fi fost ignorate criteriile vizând calitatea persoanei vizate, a persoanei care critică şi existenţa unui subiect de interes general, fapta ilicită reţinută în sarcina recurentei constând, în contextul concret al speţei, în modul de prezentare a subiectului de interes general, care s-a înscris într-un "ciclu de dezinformare şi denigrare" a reclamantei, fără ca acesteia să i se fi solicitat puncte de vedere sau eventuale dovezi contrare sau să i se fi acordat dreptul la replică, rezultatul fiind lezarea dreptului la demnitate şi reputaţie al reclamantei. De asemenea, instanţa de apel a argumentat suficient necesitatea acestei măsuri pentru a proteja drepturile personale nepatrimoniale ale reclamantei, drepturi care, în contextul libertăţii de exprimare exercitate abuziv, au fost încălcate.

În privinţa necesităţii şi proporţionalităţii sancţiunii, se constată că instanţa de apel a remarcat că finalitatea emisiunilor prezentate de pârâtă a fost aceea de a afecta imaginea reclamantei iar, în contextul speţei, a concluzionat în sensul existenţei unui prejudiciu şi, prin urmare, asupra necesităţii de reparare a acestuia. De asemenea, Înalta Curte mai constată că stabilirea daunelor morale a fost realizată de instanţa de apel în conformitate cu criteriile de echitate şi proporţionalitate, sancţiunea vizând restabilirea echilibrului rupt prin atingerea adusă onoarei intimatei, fiind o măsură "necesară într-o societate democratică" pentru protecţia drepturilor altuia.

Astfel, pentru ca o măsură să poată fi considerată proporţională şi necesară într-o societate democratică, trebuie exclusă existenţa unei măsuri care restrânge mai puţin dreptul fundamental în cauză şi care permite atingerea aceluiaşi scop (Glor împotriva Elveţiei, pct. 94). În cadrul examenului de proporţionalitate, se constată că instanţa a optat pentru măsura cea mai puţin restrictivă, respectiv la obligarea pârâtei la despăgubiri civile într-un cuantum de 4000 RON, precum şi la publicarea la o oră de vârf, pe o perioadă de 3 zile consecutive, a hotărârii, or astfel de măsuri reduc la minim ingerinţa în drepturile pârâtei, limitând sfera de aplicare a restrângerii.

O altă critică a recurentei vizează utilizarea Legii nr. 504/2002 şi a Deciziei CNA nr. 220/2011 ca temeiuri de drept, susţinând că acestea sunt norme de drept administrativ care nu pot fundamenta o cerere de acordare a daunelor morale întemeiate pe dispoziţiile dreptului civil.

Înalta Curte constată că acest argument este nefondat.

Deşi normele din domeniul audiovizual reglementează raportul dintre radiodifuzor şi autoritatea de reglementare (CNA), ele trasează totodată standardul de conduită profesională obligatoriu pentru orice operator de televiziune, respectiv standardul de diligenţă şi bună-credinţă cerut unui jurnalist profesionist.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constă în încălcarea normelor dreptului obiectiv sau a bunelor moravuri; în analiza art. 1357 C. civ., instanţa trebuie să determine dacă pârâtul a acţionat ca un "profesionist diligent". Înalta Curte constată că invocarea acestor norme care reglementează domeniul audiovizualului de către instanţa de apel a servit exclusiv la stabilirea caracterului ilicit al conduitei sub aspect civil, iar nerespectarea obligaţiei de informare corectă, prevăzută de legea specială, constituie elementul material al faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, nerespectarea obligaţiilor de informare corectă şi de asigurare a imparţialităţii prevăzute de legislaţia audiovizualului reprezintă elemente de fapt care fundamentează caracterul ilicit al conduitei sub aspect civil, prin raportare la standardul "jurnalistului diligent"; aşadar, instanţa de apel nu a aplicat norme sau sancţiuni administrative, ci a utilizat aceste prevederi pentru a evalua dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţia generală de a nu vătăma drepturile altuia.

Recurenta mai invocă încălcarea principiului neretroactivităţii legii prin aplicarea greşită a unor dispoziţii legale (Decizia CNA nr. 63/2017) care nu erau în vigoare la data difuzării emisiunilor, în anul 2016.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că temeiul substanţial al obligării pârâtei la plata despăgubirilor a fost răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ., coroborată cu principiile protecţiei demnităţii umane derivate din Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă s-ar admite o eroare materială în indicarea formei actualizate a unui regulament CNA, aceasta nu este de natură să atragă casarea hotărârii, câtă vreme fapta rămâne ilicită sub imperiul ambelor reglementări, încălcând drepturile subiective ale reclamantei la onoare şi reputaţie, protejate constant de legislaţia română.

Înalta Curte observă că, deşi recurenta invocă o eroare de aplicare în timp a unei norme administrative, răspunderea civilă a fost stabilită în principal pe baza C. civ. (art. 1349, 1357), care era în vigoare la data faptelor. Orice referire la o formă ulterioară a reglementărilor secundare (Deciziile CNA), astfel cum s-a arătat anterior, nu afectează fundamentul de drept comun al hotărârii, întrucât obligaţia generală de a nu aduce atingere reputaţiei unei persoane este una permanentă şi protejată constituţional şi convenţional, indiferent de modificările tehnice ale legislaţiei audiovizuale.

De altfel, Înalta Curte reţine că art. 1357 C. civ. impune repararea prejudiciului cauzat prin orice faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, iar ilicitul în materia exercitării libertăţii de exprimare a presei rezultă din încălcarea obligaţiei de a nu aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale terţilor.

Reţinând că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 664 A din 5 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cât priveşte onorariul curatorului avocat L., faţă de culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a stabili obligaţia de plată a acestuia în sarcina recurentei-pârâte F. S.R.L., iar în temeiul art. 58 C. proc. civ. raportat la art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013, cuantumul onorariului va fi fixat la suma de 1700 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 664 A din 5 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimaţii-pârâţi B., C., D., E., G. S.R.L. şi intimatul-intervenient K..

Stabileşte onorariul curatorului avocat L. la suma de 1700 RON în sarcina recurentei-pârâte F. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2025.