Municipality’s public ownership of road parcel confirmed; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 21.09.2022 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, reclamantul Municipiul Braşov, prin primar, a chemat în judecată pârâtul Municipiul Săcele, prin primar, solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să constate că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 6.196 mp, parţial, înscris în cartea funciară nr. x, sub numărul topografic x, să rectifice această carte funciară, în sensul înscrierii dreptului său de proprietate asupra terenului "Drum de exploatare, strada x" şi să instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin încheierea pronunţată la data de 31.03.2023, instanţa a respins ca nefondată excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, a respins excepţiile invocate de partea pârâtă, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii fundamentate pe art. 35 C. proc. civ. şi pe art. 360 din Codul administrativ, precum şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii de Consiliu Local nr. 173/2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 310/S pronunţată la data de 21.11.2023, instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul Săcele prin Primar, a constatat existenţa dreptului de proprietate publică al reclamantului Municipiul Braşov asupra imobilului identificat în raportul de expertiză tehnică - judiciară nr. x/10.05.2023 întocmit de expertul tehnic judiciar A., ca reprezentând tronsonul I şi tronsonul II al străzii B. din municipiul Braşov; a dispus actualizarea datelor imobilului înscris în cartea funciară nr. x sub nr. top. x conform anexei nr. 16.1 a raportului de expertiză mai sus identificat, ce face parte din sentinţă; înscrierea în evidenţele de carte funciară (prima înscriere) a imobilului identificat drept tronsonul II de drum, conform anexei nr. 16.2 a aceleiaşi lucrări de expertiză, ce face parte integrantă din sentinţă; a respins restul pretenţiilor formulate de partea reclamantă; a obligat reclamantul Municipiul Braşov să achite expertului tehnic judiciar A., cu titlu de diferenţă de onorariu, suma de 2.055 RON; a obligat pârâtul să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 7.061,80 RON.

Prin încheierea pronunţată la data de 12.04.2024, instanţa a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 310/21.11.2023, cerere formulată de reclamantul Municipiul Braşov prin Primar.

Prin cererea înaintată Curţii de Apel Braşov la data de 04.07.2024 sub nr. x/2022, apelantul - pârât Municipiul Săcele prin Primar a formulat apel împotriva încheierii pronunţate la data de 31.03.2023 şi împotriva sentinţei civile nr. 310/S pronunţate la data de 21.11.2023 de Tribunalul Braşov, iar apelantul - reclamant Municipiul Braşov prin Primar a formulat apel împotriva încheierii pronunţate la data de 12.04.2024 de Tribunalul Braşov.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1449/Ap din 9 octombrie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă:

A admis apelul formulat de către apelantul - reclamant Municipiul Braşov prin primar în contradictoriu cu intimatul Municipiul Săcele prin primar împotriva încheierii pronunţate la data de 12.04.2024 de Tribunalul Braşov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul celor ce urmează:

A admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de către reclamantul Municipiul Braşov prin primar în contradictoriu cu intimatul Municipiul Săcele prin primar.

A dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 310/S pronunţată la data de 21.11.2023 de Tribunalul Braşov în sensul menţionării la paragraful 4 "dispune înscrierea în evidenţele de carte funciară (prima înscriere) a imobilului identificat drept tronsonul II de drum, conform anexei nr. 16.2 a aceleaşi lucrări de expertiză, ce face parte integrantă din prezenta sentinţă".

A respins ca nefondat apelul formulat de către apelantul - pârât Municipiul Săcele prin primar în contradictoriu cu intimatul Municipiul Braşov prin primar împotriva încheierii pronunţate la data de 31.03.2023 şi a sentinţei civile nr. 310/S pronunţate la data de 21.11.2023 de Tribunalul Braşov.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1449/Ap din 9 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Săcele prin Primar, menţionând că acesta vizează atât respingerea apelului formulat faţă de încheierea din 31.03.2023, cât soluţia pe fond concretizată în sentinţa civilă nr. 310/S/21.11.2023 a Tribunalului Braşov, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Susţine că instanţa de apel a păstrat raţionamentul primei instanţe cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor invocate de pârâtul Municipiul Săcele, cu toate că excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului este temeinică şi justificată în raport de obiectul acţiunii, scopul urmărit de acesta şi temeiul de drept invocat.

Arată că, în raport cu prevederile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., este inadmisibilă acţiunea în rectificare CF - în speţă petitul 2 al cererii, prin care se tinde la radierea dreptului de proprietate al Comisiei Locale Săcele care este proprietar tabular şi înscrierea reclamantului în CF, în condiţiile în care titlul în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate al proprietarului tabular nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă; rectificarea de CF fiind grevată pe o cerere în constatarea existenţei dreptului ca cerere principală, nu poate avea ca finalitate radierea dreptului de proprietate al pârâtului, unic proprietar tabular în contextul în care dreptul său de proprietate nu a fost contestat şi nici anulat printr-o hotărâre judecătorească.

Pentru aceste considerente, solicită să fie respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de Municipiul Braşov.

Susţine că instanţa de fond se contrazice în argumente atunci când, în scopul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii, califică acţiunea ca fiind una în realizarea dreptului, deşi prin sentinţa pronunţată atunci când soluţionează pe fond cererea, stabileşte că aceasta este una în constatarea dreptului. Solicită să fie sancţionată această neconcordanţă prin schimbarea încheierii atacate în sensul că acţiunea, fiind una în constatare, este inadmisibilă atunci când se urmăreşte realizarea dreptului, respectiv acela de a aduce în patrimoniul Municipiului Braşov un bun imobil şi de a actualiza datele de carte funciară sub aspect juridic şi al titularului dreptului de proprietate.

Un alt argument în susţinerea inadmisibilităţii acestei cereri, cercetat sumar de ambele instanţe îl constituie incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 360 din Codul administrativ - O.U.G. nr. 57/2019 potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul privat al unei UAT în domeniul privat al altei UAT se face la cererea consiliului local, a consiliului judeţean, prin hotărâre a consiliului local, cu acordul UAT care are în proprietate bunul ce face obiectul trecerii şi doar în situaţia în care bunul se află pe raza teritorială a UAT care solicită bunul, însă doar cu plata contravalorii bunului aferentă valorii de inventar actualizată în condiţiile legii.

Întrucât terenul pretins de reclamant aparţine ope legis UAT Municipiul Săcele conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi acesta se află în raza teritorială a UAT Mun. Braşov, consideră că orice cerere de chemare în judecată promovată în scopul schimbării titularului dreptului de proprietate asupra acestui teren nu poate fi promovată decât dacă demersurile de trecere administrativă a acestuia în patrimoniul UAT solicitant, conform art. 360 din Codul administrativ, nu au putut fi concretizate printr-o HCL, cu o justă despăgubire a valorii terenului aşa cum prevede art. 360 alin. (2) din Codul administrativ.

Cum în speţă nu s-a făcut dovada respectării dispoziţiilor art. 360 din O.U.G. nr. 57/2019, iar adresa nr. x/2022 a Primăriei Municipiului Braşov nu constituie o astfel de dovadă, dat fiind faptul că nu conţine elemente de identificare a valorii terenului solicitat oferite ca echivalent bănesc al acestuia, cererea reclamantului este inadmisibilă.

Critică soluţia instanţei de apel care a păstrat raţionamentul primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Săcele, limitându-se a reda o stare de fapt străină judecăţii cauzei.

Obiectul cererii de constatare a existenţei dreptului de proprietate al reclamantului îl reprezintă, la petitul 1, un teren parţial înscris în CF nr. x nr. top x (drum de exploatare 1470 tarla x) în suprafaţă totală de 6.196 mp, aparţinând CAP Săcele. Din extrasul de CF depus în probaţiune la dosarul cauzei, rezultă că, în CF x Braşov sub nr. top x, indicat şi de reclamant în cererea de chemare în judecată, figurează înscris CAP Săcele pentru o suprafaţă de 100 mp cu categoria de folosinţă teren arabil, restul de teren până la totalul de 6.196 mp fiind evidenţiat în planul cadastral tot ca proprietate a CAP Săcele, aşa cum rezultă şi din memoriul tehnic întocmit de ing. C., ataşat cererii de chemare în judecată.

Astfel, fiind înscris asupra acestui teren CAP Săcele, iar potrivit art. 18 din Legea nr. 18/1991 terenurile fostelor CAP pentru care nu s-au formulat cereri de restituire, rămân la dispoziţia Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991, consideră că, în speţă, are calitate procesuală pasivă Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, având în vedere că proprietar asupra terenului în suprafaţă de 6.196 mp înscris parţial în CF nr. x nr. top x, făcând parte din parcela cadastrală x, tarlaua x, figurează CAP Săcele, iar reclamantul recunoaşte această situaţie juridică după cum însuşi menţionează în adresa nr. x/2022 ataşată cererii.

Critică soluţia instanţei de apel care a păstrat raţionamentul primei instanţe cu privire la excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 173/2020, de aprobare a documentaţiei PUZ prin care drumul public ce face obiectul cererii de chemare în judecată a fost inclus în acest document urbanistic ce reglementează sistematizarea unei zone dintr-un UAT (zona mixtă Calea x - str. x), în speţă din UAT Municipiul Braşov.

Municipiul Braşov susţine că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.196 mp descris la petitul 1 al cererii în baza Legii nr. 213/1998, O.G. nr. 43/1997 şi H.C.L. 173/2020 prin care s-a aprobat documentaţia PUZ şi PUG la nivel de Municipiu Braşov - zona mixtă Calea x - str. x, întreg terenul de 6.196 mp suprapunându-se, conform datelor Memoriului Tehnic ataşat cererii de chemare în judecată, peste străzile B., D., E., în realitate având destinaţia de drum de exploatare.

Relativ la întemeierea dreptului Municipiului Braşov pe dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi pe punctul III din anexa la aceasta, arată că, prin art. 597 din O.U.G. nr. 57/2019 au fost abrogate dispoziţiile Legii nr. 213/1998, precum şi dispoziţiile anexei la această lege, inclusiv prevederile ce reglementau că din domeniul public al municipiilor fac parte şi străzile. Aşadar, acesta susţine că este proprietar ope legis asupra acestui teren, însă legea pe care îşi fundamentează dreptul este abrogată.

Pe de altă parte, dispoziţiile O.G. nr. 43/1997, invocată cu titlu de act normativ ce-i conferă un drept de proprietate, au caracter general în sensul că nu conţin în mod expres reglementarea regimului juridic al drumurilor, în speţă ca aparţinând domeniului public al Mun. Braşov, pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra terenului să se realizeze ope legis cum susţine reclamantul la pct. II al cererii de chemare în judecată, iar un plan urbanistic aprobat printr-o HCL ca act administrativ cu caracter individual nu poate, în nicio situaţie, să afecteze un drept de proprietate al altei persoane înscris în CF. Imobilul teren în suprafaţă de 100 mp asupra căruia figurează înscris CAP Săcele este la dispoziţia Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar în temeiul art. 18 din Legea nr. 18/1991, urmând a fi transferat în patrimoniul UAT Municipiul Săcele prin efectul acestei legi. Chiar dacă s-a identificat ca înscrisă în CF doar această suprafaţă de teren din totalul de 6.196 mp, este evident că restul terenului are acelaşi regim juridic în sensul că aparţine Municipiului Săcele, din moment ce face parte din aceeaşi parcelă şi aceeaşi tarla, iar municipiul Braşov nu o contestă.

Art. 565 C. civ. stipulează că, în cazul imobilelor înscrise în CF, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul CF, dovadă pe care reclamantul nu poate să o facă, ceea ce atrage imposibilitatea dovedirii existenţei dreptului de proprietate printr-un act administrativ cu caracter normativ sau individual. Din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că dreptul pretins de reclamant este unul extratabular ce se opune existenţei unui drept tabular, ori atâta timp cât înscrierea din CF justifică dreptul proprietarului tabular şi nu este anulată printr-o hotărâre judecătorească, acţiunea în constatare a existenţei dreptului reclamantului este lipsită de finalitate în contextul în care pârâtul îşi dovedeşte dreptul prin înscrierea în CF. Chiar şi argumentele expuse de reclamant la pct. III din cerere potrivit cărora susţine că este proprietar ope legis asupra terenului nu sunt suficiente pentru a se dispune rectificarea unei înscrieri în cartea funciară, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 907 C. civ.

În concluzie, prezentul recurs este fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. cu privire la soluţia dată de instanţa din apel prin decizia atacată asupra apelului pârâtului ce viza legalitatea încheierii de şedinţă din 31.03.2023, atât prin prisma normelor de procedură ce ţin de modul de soluţionarea a excepţiilor invocate, cât şi a normelor de drept material ce ţin de excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 173/2020.

Cum în speţă intimatul reclamant are posesia imobilelor şi susţine că are şi proprietatea, iar Municipiul Săcele are proprietatea imobilelor fiind şi înscris în CF fără a avea însă posesia, este lesne de observat că prezenta acţiune în revendicare este inadmisibilă.

Instanţa de apel nu răspunde motivelor pârâtului de apel cu privire la soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare decât printr-o simplă analiză sumară, susţinând doar că în cererea reclamanţilor este vorba despre apărarea unui drept de proprietate publică.

Critică decizia atacată şi prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la criticile pârâtului din apel asupra excepţiilor invocate.

Susţine că greşeala ambelor instanţe porneşte de la calificarea incorectă a scopului cererii de chemare în judecată şi de la soluţia asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare; este evident că reclamanta tinde la obţinerea unui titlu în baza căruia să îşi înscrie în CF un drept de proprietate, iar acest procedeu l-a exercitat prin acţiunea în rectificare de CF arătând în modificarea de acţiune că solicită atât anularea titlului pârâtului Municipiul Săcele, cât şi radierea dreptului şi înscrierea în favoarea Municipiului Braşov, prevalându-se de dispoziţiile art. 908 şi 909 C. civ. şi art. 33 din Legea nr. 7/1996. Consideră că acestea ar fi petitele principale, iar revendicarea ar fi petitul subsidiar, accesoriu, admisibil în cazul în care s-ar anula titlul proprietarului deja înscris în CF.

Critică decizia atacată şi prin prisma soluţionării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, art. 563 C. civ. şi art. 908, art. 909 C. civ., art. 24 din Legea nr. 7/1996.

Arată că instanţa de apel nu identifică titlul de care se prevalează reclamantul în susţinerea dreptului de proprietate, ci s-a limitat doar la a menţiona dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi O.G. nr. 43/1997, fără a aborda esenţa revendicării, respectiv existenţa titlului şi pierderea posesiei de către cel care revendică.

Faptul că un bun ar aparţine domeniului public nu exclude aplicarea dispoziţiilor C. civ. atunci când se formulează pretenţii în revendicare ce implică "probatio diabolica", în procedura de comparare a titlurilor, şi nu exclude nici aplicarea dispoziţiilor art. 908, 909 C. civ. referitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii în rectificare de CF.

În ceea ce priveşte soluţia pe fond asupra pretenţiilor privind rectificarea CF arată că sentinţa primei instanţe este nelegală şi netemeinică, prin prisma interpretării restrictive a dispoziţiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991 şi prin prisma interpretării probatoriului doar în folosul Municipiului Braşov, instanţa ignorând toate argumentele şi probele pârâtului.

Faţă de concluziile expertului desemnat să efectueze raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie, geodezie, cadastru funciar nr. x/23.06.2023, solicită instanţei să respingă pretenţiile reclamantului având în vedere că acesta şi-a formulat primul petit ca un tot unitar, pretinzând constatarea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de 6.196 m.p., iar din raportul întocmit rezultă că suprafaţa de 100 m.p. din acest teren este înscrisă în CF x Braşov top x indicat în conţinutul cererii de chemare în judecată, restul suprafeţei pretinse nefiind înscrisă în CF, aspect ce face imposibilă admiterea acţiunii.

Pe de altă parte, expertul, referindu-se la suprafaţa de 100 m.p., indică faptul că face parte din drumul de exploatare DE 1470 (tronsonul I din str. x) şi explică la obiectivul 4 că nu se impun operaţiuni de dezmembrare, tocmai pentru faptul că imobilul pretins de reclamant nu este înscris în întregime în cartea funciară şi nu sunt actualizate datele de CF.

În ceea ce priveşte tronsonul II din str. x pe care expertul îl identifică ca având o suprafaţă de 7.507 m.p., pretenţiile reclamantului sunt nefondate întrucât această întreagă suprafaţă nu este înscrisă în CF şi depăşeşte cu mult întinderea suprafeţei ce face obiectul cererii de chemare în judecată.

În contextul neînscrierii în CF a întregii suprafeţe de 6.196 mp. pretinse de reclamant şi a imposibilităţii unor operaţiuni de dezmembrare pentru considerentele expuse de expert, recurentul consideră că nu poate fi admisă acţiunea formulată de Municipiul Braşov.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, rejudecând, să se admită apelul formulat şi să fie schimbată în parte încheierea de şedinţă din data de 31.03.2023 în sensul admiterii excepţiilor invocate de Municipiul Săcele prin întâmpinare, iar în ceea ce priveşte decizia atacată, să fie admis apelul şi schimbată în tot sentinţa nr. 310/S/21.11.2023, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi nefondată.

În drept: art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Municipiul Braşov prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea, ca nefondat, a recursului şi a arătat că cererea nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele hotărârii atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv, greşelile instanţei pentru a putea fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimatul a preluat ca atare afirmaţiile şi criticile apelanţilor din prezenta cauză şi a delimitat clar citatele din susţinerile părţilor, ca element esenţial în redactarea logică a hotărârii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul arată că prin cererea de recurs se reiau aceleaşi chestiuni litigioase invocate prin motivele de apel, care au fost analizate prin hotărârea atacată.

Recurentul-pârât Municipiul Săcele prin primar a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin expunerea motivelor de recurs, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul pârât susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură în soluţionarea excepţiilor invocate de acesta şi a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material pentru a pronunţa soluţia de respingere a apelului formulat de către pârât.

Referitor la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Săcele, prin primar, recurentul pârât a susţinut că aceasta este greşită, întrucât terenul figurează înscris în CAP Săcele, iar în raport cu dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 18/1991, în speţă are calitate Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. Întrucât vizează aplicarea normelor de procedură care reglementează calitatea procesuală pasivă a părţii chemate în judecată, motivul de recurs invocat se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În privinţa calităţii procesuale pasive a Municipiului Săcele, verificând încheierea tribunalului prin care a fost soluţionată această excepţie, instanţa de apel a analizat dispoziţiile legale incidente materiei, pentru a arăta de ce, raportat la natura invocată a terenului, ca aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, această entitate are calitate în litigiul dedus judecăţii.

În acest sens, se face în mod corect trimitere la dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Constituţie şi la art. 858 alin. (1) C. civ., pentru a se trage concluzia că, fiind vorba de o afectaţiune a bunului care presupune "uz sau interes public", acesta face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, cu consecinţa justificării calităţii procesuale pasive în privinţa pârâtului Municipiul Săcele, prin primar, în condiţiile în care litigiul dedus judecăţii poartă asupra dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public aparţinând unităţilor administrativ - teritoriale.

În aplicarea art. 36 din C. proc. civ., argumentele arătate sunt necesare dar şi suficiente pentru a determina soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, existenţa dreptului afirmat reprezentând o chestiune de fond, astfel cum statuează teza finală a textului legal menţionat. Referirea recurentului la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 18/1991, este una care nu sprijină în mod necesar şi determinant raţionamentul său care viza natura terenului în litigiu şi pretinsa calitate procesuală pasivă a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991; textul legal invocat nu instituie un drept de proprietate ci se referă la terenurile care pot servi la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale în materie însă obiectul prezentului litigiu nu priveşte aplicarea legilor fondului funciar, unde comisia locală are atribuţii specifice şi calitate procesuală pasivă.

Criticile din recurs referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, în condiţiile în care art. 35 C. proc. civ. o permite numai în cazul în care partea nu poate cere realizarea dreptului său, se situează în sfera art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind în discuţie aplicarea unei norme de procedură.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Textul de lege antereferit reglementează acţiunea în constatare, numită şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare, care reprezintă acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.

Pentru exercitarea acţiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi, prin acţiune, să nu urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Astfel, caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului.

Art. 35 C. proc. civ. consacră, aşadar, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale avute pentru realizarea dreptului.

În concluzie, art. 35 C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

În aplicarea acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, declanşat de reclamantul Municipiul Braşov prin primar, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de instanţele de fond, îl reprezintă: (i) constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 6.196 mp, parţial, înscris în cartea funciară nr. x, sub numărul topografic x, (ii) rectificarea acestei cărţi funciare, în sensul înscrierii dreptului său de proprietate asupra terenului "Drum de exploatare, strada x" şi instituirea în sarcina pârâtului Municipiul Săcele prin primar a obligaţiei de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Criticile din apel aduse modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ca şi apărările corelative, au fost examinate de instanţa de prim control judiciar în parametrii mecanismului procesual reglementat de art. 35 din C. proc. civ., pornindu-se de la scopul cererii de chemare în judecată, respectiv reglementarea situaţiei juridice a unui bun imobil ce are destinaţia de drum/stradă, situat în interiorul municipiului Braşov, stabilirea titularului dreptului şi punerea în concordanţă a înscrierilor în evidenţele de publicitate imobiliară cu situaţia juridică reală a bunului.

Aşadar, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al reclamantului-intimat a supus judecăţii o acţiune prin care tinde la a reglementa situaţia juridică a unui bun imobil despre care acesta a susţinut că are destinaţia de stradă/drum, fiind, în virtutea destinaţiei sale, un bun de uz şi de utilitate publică, care face parte din patrimoniul său public, astfel că litigiul civil de faţă are ca finalitate determinarea situaţiei juridice reale a acestui imobil şi, pe cale de consecinţă, efectuarea cuvenitelor menţiuni în evidenţele de carte funciară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că problema comparării titlurilor şi a existenţei/dovedirii dreptului de proprietate nu are legătură cu chestiunea admisibilităţii acţiunii în constatare prin prisma inexistenţei acţiunii în realizare; de altfel, în cazul bunurilor din domeniul public, care sunt inalienabile şi imprescriptibile, acţiunea în constatare este calea procesuală adecvată pentru a stabili apartenenţa bunului la patrimoniul public, nefiind vorba despre o simplă dispută asupra posesiei (specifică revendicării), ci despre o clarificare a regimului juridic stabilit ope legis. De asemenea, se impune a se reţine că reclamantul Municipiul Braşov exercită şi posesia bunului, aspect confirmat şi de către pârât prin memoriul de recurs, ceea ce confirmă respectarea condiţiei inexistenţei unei acţiuni în realizarea dreptului invocat, dată fiind imposibilitatea, în contextul speţei, de a formula o altă acţiune pentru stabilirea regimului juridic al bunului în discuţie.

În ceea ce priveşte criticile vizând inadmisibilitatea petitului 2 al demersului judiciar, referitor la solicitarea de rectificare a cărţii funciare, se observă că, într-adevăr, acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară este acea acţiune prin care se cere îndreptarea sau suprimarea unor înscrieri necorespunzătoare făcute în cuprinsul acesteia, pentru a pune de acord starea tabulară cu situaţia juridică reală a imobilului, acţiunea având deci un caracter subsidiar, de obicei fiind grefată pe o acţiune de fond.

În cauză însă, acţiunea în rectificarea cărţii funciară nu a fost formulată ca un petit principal, ci a fost grefată pe acţiunea de fond care a avut ca obiect stabilirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului care, contrar susţinerilor recurentului, poate avea ca efect efectuarea în cartea funciară menţiunilor corepunzătoare dreptului astfel stabilit, întrucât stabilirea titularului dreptului de proprietate presupune şi punerea în concordanţă a înscrierilor în evidenţele de publicitate imobiliară cu situaţia juridică reală a bunului.

Invocarea de către recurent a prevederilor art. 360 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ nu sunt de natură a modifica datele problemei, întrucât alin. (1) al acestui text de lege prevede că "trecerea unui bun din domeniul privat al unei unităţi administrativ - teritoriale în domeniul privat al altei unităţi administrativ - teritoriale se face la cererea consiliului local (...) prin hotărâre a consiliului local (...)", iar conform alin. (2) "trecerea prevăzută la alin. (1) se face cu acordul unităţii administrativ - teritoriale care are în proprietate bunul care face obiectul trecerii şi doar în situaţia în care acesta se află pe raza teritorială a unităţii administrativ - teritoriale are solicită bunul, cu plata contravalorii bunului aferent valorii de inventar actualizate, în condiţiile legii", astfel că această procedură se aplică doar bunurilor aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, nu şi a celor proprietate publică, cum se reclamă în speţă.

De asemenea, având în vedere aceleaşi considerente expuse anterior, întrucât prin acţiune se urmăreşte constatarea apartenenţei imobilului-drum la domeniul public, nu pot fi primite nici susţinerile recurentului referitoare la incidenţa art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, text de lege care are în vedere domeniul privat al unităţii administrativ - teritoriale:

"terenurile neatribuite, rămase la dispoziţia comisiei, vor trece în domeniul privat la comunei, oraşului sau al municipiului".

Similar, fiind reclamată apartenenţa imobilului la domeniul public, aceleaşi argumente conduc la un fine de neprimire în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 173/2020, prin care a fost aprobat planul urbanistic al municipiului, ambele instanţe anterioare reţinând în mod just că partea reclamantă nu şi-a justificat "calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului ca urmare a aprobării prin HCL nr. 173/2020 a documentaţiei de urbanism "PUZ zonă mixtă, str. x", ci ca urmare a apartenenţei bunului la domeniul public conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 18/1991 şi art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997".

În consecinţă, în mod corect a menţinut instanţa de apel soluţia tribunalului sub acest aspect, nefiind întrunită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru admisibilitatea excepţiei, aceea ca actul administrativ cu caracter individual să determine în mod necesar soluţionarea litigiului pe fond, în situaţia concretă din speţă, respectivul act administrativ nereprezentând temeiul pretenţiilor invocate.

Pe de altă parte, situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, a cărei cenzură excedează controlului instanţei de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ., a fost sintetizată de instanţa de apel care a reţinut că "probele administrate atestă că imobilul care formează obiectul prezentei cauze are destinaţie de drum, existând încă din anul 1972, iar amplasamentul acestuia se situează pe teritoriul administrativ al municipiului Braşov".

Prin urmare, se constată că imobilul care formează obiectul prezentei cauze are destinaţia de bun public, existând încă din anul 1972, iar amplasamentul acestuia se situează pe teritoriul administrativ al municipiului Braşov, reprezentând tronsoanele I şi II ale străzii B. din municipiul Braşov, fiind, prin urmare, un bun de uz public, ce aparţine atât prin natura sa, cât şi ca efect al declaraţiei legii, domeniului public al municipiului Braşov.

Recurentul susţine că, prin dispoziţiile art. 597 din O.U.G. nr. 57/2019, au fost abrogate dispoziţiile Legii nr. 213/1998, precum şi dispoziţiile anexei la această lege, inclusiv prevederile care reglementau că din domeniul public al municipiilor fac parte şi străzile, iar O.U.G. nr. 43/1997 nu conţine în mod expres reglementarea regimului juridic al drumurilor, pentru ca transferul dreptului de proprietate al reclamantului să se realizeze ope legis.

Înalta Curte observă că recurentul ignoră că situaţia de fapt a evidenţiat că imobilul teren este un bun de uz sau interes public prin însăşi natura lui, aceea de drum, din anul 1972, iar potrivit legislaţiei ulterioare schimbării regimului comunist, s-a făcut o distincţie clară între dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale prin dispoziţiile exprese ale Legii nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001, iar în prezent ale O.U.G. nr. 57/2019.

Art. 3 al Legii nr. 213/1998 a fost abrogat, într-adevăr, prin O.U.G. nr. 57 din 3 iulie 2019, însă, conform art. 286 alin. (4) din această ordonanţă, domeniul public al comunei, al oraşului sau al municipiului este alcătuit din bunurile prevăzute în anexa nr. 4, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege ca fiind bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. Anexa nr. 4 pct. 1. prevede, ca aparţinând domeniului public al comunei, al oraşului sau al municipiului, drumurile comunale, vicinale şi străzile.

Acest act normativ este în vigoare şi în prezent, reflectând voinţa legiuitorului de a cataloga asemenea bunuri, raportat la importanţa şi natura lor, ca fiind bunuri de interes public al comunei, al oraşului sau al municipiului, care fac parte din domeniul public al entităţii respective.

Nu în ultimul rând, în conturarea situaţiei juridice a imobilului din perspectiva titularului dreptului de proprietate se impune a se reţine că reclamantul Municipiul Braşov exercită şi posesia bunului, aspect confirmat şi de către pârât prin memoriul de recurs, element de natură să consolideze dreptul în discuţie, date fiind dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2019 arătate mai sus.

Astfel, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia instanţa s-ar fi raportat la acte normative abrogate; referirea pe care o face instanţa, în completarea cadrului normativ considerat incident la art. 136 alin. (2) din Constituţie, la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, la prevederile pct. 1 din par. III din Anexa - Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, prevederi ce se regăsesc şi în cuprinsul O.U.G. nr. 57/2019 Anexa nr. 4 - Lista cuprinzând bunurile care aparţin domeniului public al comunei, al oraşului sau al municipiului enumerând "drumurile comunale, vicinale şi străzile la pct. 1, precum şi menţionarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, este pe de o parte, una care face distincţia cu privire la proprietatea publică, faţă de cea privată a unităţilor administrativ teritoriale, iar pe de altă parte vine să lămurească, în sine, natura domeniului căruia îi aparţine terenul, prin afectaţiunea lui, dar şi prin efectul legii, dat fiind faptul că existenţa faptică a drumurilor în discuţie a determinat incidenţa mai multor dispoziţii legale care au reglementat, succesiv, problema dreptului de proprietate.

Acesta fiind spiritul reglementării, împrejurarea că instanţa de apel trimite şi la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 - după ce indicase în prealabil şi actele normative care justifică distincţia apartenenţa bunului la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale - nu face ca, prin înlăturarea, ca fiind lipsită de incidenţă la speţă a acestui act normativ, decizia atacată să rămână fără temei legal.

Prin urmare, aşa cum rezultă din coroborarea argumentelor instanţei de apel, prin raportare la probatoriul administrat în vederea calificării regimului juridic al bunului, destinaţia imobilului este de drum public, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 57/2019, art. 8 din O.G. nr. 43/1997 acest imobil face parte din domeniul public al municipiului pe al cărui teritoriu se află, cum în mod just s-a reţinut.

Prin urmare, prevederile art. 563 şi 565 C. civ. invocate de recurent nu sunt incidente în prezentul litigiu, domeniul lor de aplicare fiind clar reglementat de secţiunea C. civ. în care se află, care priveşte apărarea dreptului de proprietate privată.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate de către recurent.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază caracterul nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

Contrar celor afirmate de recurent, raţionamentul juridic al instanţei de apel şi întreaga construcţie argumentativă de care aceasta a uzat se constituie într-un suficient eşafodaj al soluţiei pronunţate, neputându-se considera că instanţa de apel s-a mărginit la a prelua considerentele primei instanţe privitoare la modul de soluţionare a excepţiilor invocate de către pârât.

Lectura deciziei atacate cu recurs trimite cu îndestulătoare evidenţă la concluzia că instanţa de apel şi-a înfăţişat propriul raţionament juridic, oferind inclusiv elemente proprii de argumentare, ce dezvoltă şi întregesc linia de argumentaţie a primei instanţe.

În acelaşi timp, atâta vreme cât instanţa de apel a păstrat soluţia primei instanţe, respingând apelul şi confirmând argumentaţia juridică folosită de aceasta, este în totul firesc ca elementele esenţiale ale raţionamentului juridic să fie comune, convergenţa punctelor de vedere ale celor două instanţe ale fondului neputând avea semnificaţia unei nemotivări a deciziei de către instanţa de apel.

Prin urmare, nemulţumirile recurentului cu privire la "calificarea incorectă a scopului cererii de chemare în judecată" şi la "soluţia asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare", nu reprezintă aspecte de nelegalitate care să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva ultimului motiv de casare afirmat de către pârât prin memoriul de recurs, acela reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, art. 563 C. civ. şi art. 908, art. 909 C. civ., art. 24 din Legea nr. 7/1996 şi "prin prisma interpretării probatoriului doar în folosul Municipiului Braşov", Înalta Curte constată că susţinerile circumscrise de către pârât acestui motiv de nelegalitate sunt, de fapt, critici de netemeinicie, mare parte a cererii de recurs reprezentând o reiterare a motivelor de apel.

Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu aceeaşi argumentaţie, susţinerile deduse instanţei devolutive de control judiciar, nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nesocoteşte existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia partea interesată poate deduce judecăţii doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care îşi au corespondent în considerentele deciziei atacate.

Chiar dacă prin decizia instanţei de apel a fost menţinută soluţia primei instanţe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca recurentul-pârât să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi curtea de apel.

Or, preluarea motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive efective de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Neprocedând la expunerea unor critici concrete, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să fie de natură a permite cenzura în calea extraordinară de atac, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susţineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoţite de o critică de nelegalitate.

Pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de recurent, era necesar nu numai indicarea normei de drept material pretins încălcate sau greşit interpretate, ci şi arătarea, în concret, a modului în care instanţa de apel a nesocotit acea normă, prin dezvoltarea unor critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, prevederile art. 563 şi 565 C. civ. invocate de recurent nu sunt incidente în prezentul litigiu, acestea reglementând apărarea dreptului de proprietate privată, cum în mod explicit arată titlul secţiunii în care respectivele dispoziţii se situează. Pe de altă parte, recurentul pârât a criticat faptul că instanţa de apel nu a explicat îndeplinirea condiţiilor acţiunii în revendicare, or, în prezenta speţă, instanţa nu a fost învestită a soluţiona o acţiune în revendicare, ci o acţiune în constatarea dreptului de proprietate publică al reclamantului care se află, necontestat în cauză, în posesia bunului.

De asemenea, după cum corect a explicat instanţa de apel în ceea ce priveşte cererea de rectificare a cărţii funciare, art. 907 alin. (1) C. civ. şi art. 908 alin. (1) pct. 3 şi 4 C. civ. reglementează situaţia dedusă judecăţii în prezentul litigiu, în care înscrierile din evidenţele de publicitate imobiliară nu mai sunt în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.

Instanţa de apel nu a reţinut criticile privitoare la faptul că prima instanţă a interpretat restrictiv dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991 iar cererea de recurs nu conţine argumente care să combată raţionamentul instanţei, care a arătat că dispoziţiile legale indicate reglementează trecerea în proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale a anumitor bunuri, însă aceste bunuri sunt cele enumerate limitativ de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cum expres menţionează alin. (7) al textului legal indicat.

Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare statuează că imobilele ce aparţin domeniului public şi domeniului privat al statului sau, după caz, al unităţii administrativ-teritoriale se vor înscrie în cărţi funciare speciale ale unităţii administrativ-teritoriale pe care sunt situate, cu excepţiile prevăzute de lege. Din conţinutul acestui text legal rezultă că se înscriu în cărţi funciare speciale atât imobilele aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale care au un regim juridic special, fiind inalienabile, insesizabile, imprescriptibile, întrucât aceste imobile nu se supun regimului comun de carte funciară, cât şi imobilele aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, supuse regimului de drept comun.

Întrucât prin cererea de recurs recurentul-pârât a făcut trimiteri la sentinţa pronunţată de tribunal, se impune a se menţiona faptul că în prezenta etapă procesuală nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul judiciar al primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care acesta a fost menţinut, ca legal şi temeinic, de către instanţa de apel în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.) - aceasta ar echivala cu o lipsire de eficienţă a judecăţii realizate în calea ordinară de atac.

De asemenea, în ceea ce priveşte trimiterea recurentului la concluziile expertului referitoare la cele două tronsoane, susţinerea nu poate fi primită, deoarece supune dezbaterii o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, ce vizează numai motive de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, împrejurările pretinse, în sensul că doar suprafaţa de 100 m.p. din cea pretinsă, de 6.196 m.p., este înscrisă în CF x Braşov top x şi face parte din drumul de exploatare DE 1470 (tronsonul I din str. x), precum şi faptul că tronsonul II din str. x pe care expertul îl identifică ca având o suprafaţă de 7.507 m.p., nu ar fi înscris în CF şi depăşeşte cu mult întinderea suprafeţei ce face obiectul cererii de chemare în judecată, reprezintă elemente de fapt, stabilite de instanţele anterioare, ce nu pot fi reevaluate de Înalta Curte.

Faţă de cele ce preced, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Săcele prin Primar împotriva deciziei nr. 1449/Ap din 9 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Municipiul Braşov prin Primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2025.