Attorney liability for alleged illicit documents in prior litigation: failure to establish active procedural standing and absence of an illicit act defeating civil delict claims

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B., l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea pârâtului la plata: sumei de 58.200 euro respectiv 283.637 RON (curs BNR la 09.12.2020), reprezentând contravaloarea onorariilor/cheltuielilor plătite avocatului C. de către reclamanţi, prin intermediul mandatarei lor, D., pentru reprezentare în cauzele ce s-au aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi Tribunalului Vâlcea, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 şi respectiv nr. 3644/288/2008 şi a sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părţii adverse şi în detrimentul reclamanţilor A. şi D., în cadrul dosarului nr. x/2014 soluţionat de Judecătoria Buftea, judeţul Ilfov, prin sentinţa civilă nr. 3216 din 31.05.2018, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 11.05.2022, instanţa a dispus disjungerea capetelor de cerere, prezentul dosar având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului în cuantum de 141.898 RON cauzat în dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1277/30.08.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

La data de 31.10.2022, reclamanţii au depus la dosarul cauzei cerere modificatoare prin care au solicitat, în baza principiului dreptului la reparaţia integrală a prejudiciului ce le-a fost cauzat prin fapta ilicită, obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare standard în sumă de 7183,80 CHF calculată prin raportare la valoarea prejudiciului în sumă de 116.832 RON cauzat în dosarul nr. x/2009 pentru perioada 11.12.2017 -21.10.2022.

În drept au fost invocate dispoz. art. 1381 alin. (2), art. 1385 alin. (3), art. 1386 alin. (1) şi (2) C. civ. rap. la art. 1 alin. (3) şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 14674/11.11.2022 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul de mai sus, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 12F/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 14.03.2023, iar la termenul de judecată din data de 13.09.2023 instanţa a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare şi a decăzut reclamanţii din dreptul de a-şi modifica cererea.

Tribunalul a subliniat că prezentul dosar are ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului în cuantum de 141.898 RON cauzat în dosarul nr. x/2014, aspect indicat în mod expres la termenul de judecată din data de 15.11.2023.

S-a reţinut sub acest aspect că în cuprinsul sentinţei civile nr. 1277/30.08.2022 s-a strecurat o eroare materială în sensul că prezentul dosar ar viza despăgubiri în dosarul nr. x/2008, câtă vreme aceste despăgubiri fac obiectul dosarului nr. x/2022

În acest sens, instanţa a remarcat identitatea considerentelor sentinţelor de declinare pronunţate de Tribunalul Bucureşti, respectiv sentinţa civilă nr. 1277/30.08.2022 pronunţată în prezentul dosar şi sentinţa civilă nr. 1276/30.08.2022 pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2022

Pentru clarificarea acestui aspect, la termenul din data de 15.11.2023, instanţa a luat act şi a indicat în mod expres că prezentul dosar vizează prejudiciul solicitat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2014 de către Judecătoria Buftea.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 668/22.05.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., a respins cererea formulată de reclamantul B. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de către pârât, ca neîntemeiate şi a respins în rest cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1136 A din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi apelul incident formulat de apelantul - pârât C. împotriva sentinţei civile nr. 668/22.05.2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2022, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1136 A din 13 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A..

Primul motiv de recurs circumscris de reclamanţi motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 teza a doua şi pct. 8 C. proc. civ. vizează modul în care a fost soluţionat primul motiv de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B..

Susţin că, deşi a reţinut corect situaţia de fapt şi încadrarea în drept a acesteia în sensul că demersul reclamanţilor vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru faptele şi prejudiciul pretins provocat prin redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părţii adverse şi în detrimentul reclamanţilor A. şi D., în cadrul dosarului nr. x/2014*, soluţionat de Judecătoria Buftea prin sentinţa civilă nr. 3216 din 31.05.2018, totuşi, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că principiul disponibilităţii ar avea precădere în aplicare faţă de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului consacrat de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 200 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., reţinând că cererea de chemare în judecată nu oferă o explicitare a cuantumului prejudiciului pentru capătul doi din cererea iniţială, iar pentru prima dată în apel, apelanţii au arătat că suma de 141.898 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri, reprezintă cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea în fond a dosarului nr. x/2014

Este nelegală reţinerea de către instanţa de apel a faptului că pretenţia solicitată cu titlu de despăgubiri prin cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată nu ar fi fost corect şi complet explicitată, în raport cu exigenţele art. 194 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului avea datoria ca, în faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, să comunice în scris reclamanţilor aceste pretinse lipsuri şi să le solicite explicitarea motivării în fapt a pretenţiilor, sub sancţiunea anularii cererii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Dovada că nu a existat nicio neclaritate cu privire la motivarea în fapt a pretenţiei în suma de 141.898 RON, o constituie faptul că însuşi pârâtul C. a remarcat şi menţionat în întâmpinarea sa că suma pretinsă de reclamanţi în petitul doi din acţiunea lor este identică cu cea solicitată de aceştia drept cheltuieli de judecată la soluţionarea în fond în dosarul nr. x/2014; confuzia a fost creată doar ca urmare a motivării contradictorii şi nelegale a instanţei de fond, care a reţinut eronat, în vederea susţinerii soluţiei sale de pretinsa lipsa de actualitate a prejudiciului, faptul că suma ar fi fost compusă din 96.105,83 RON (despăgubirile la care pârâţii din dosarul nr. x/2014 au fost obligaţi prin soluţia pronunţată asupra fondului, să le plătească reclamantei din acel proces, E. S.R.L.), la care se adăugau şi unele onorarii şi cheltuieli pentru susţinerea procesului, până la concurenţa sumei totale de 141.898 RON.

În plus, prin motivarea sa, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că, în apel, părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe astfel încât, chiar dacă clarificarea în fapt a pretenţiei ar fi fost făcută prin cererea de apel, această împrejurare nu poate reprezenta un motiv care să stea la baza unui raţionament juridic care să ducă la însuşirea opiniei instanţei de fond.

Cel de al doilea aspect al primului motiv de recurs vizează nelegala respingere de către instanţa de apel, în baza unor motive contradictorii şi cu aplicarea greşită a art. 1.560 C. civ. raportate la cele ale art. 36 C. proc. civ., a motivului de apel ce privea soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B..

Susţin că, pentru stabilirea existenţei calităţii procesuale active a reclamantului B. trebuia analizată doar calitatea acestuia de creditor al mătuşii sale, D., calitate ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar (fiind vorba despre sumele de bani transmise avocatului F. care a asigurat apărarea pârâţilor în dosarul nr. x/2014) şi care nu a fost analizată de către instanţa apel.

Cel de la doilea motiv de recurs se subsumează motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 teza a doua şi 8 din C. proc. civ., în condiţiile în care, printr-o motivare contradictorie şi incompletă, care încalcă dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar, citând trunchiat atât din argumentele folosite de reclamanţii apelanţi în susţinerea celui de al doilea motiv de apel cât şi din motivarea instanţei de fond, şi-a însuşit considerentele judecătorului fondului fără să procedeze la o analiză reală a motivului de apel, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis cât şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, făcând totodată o aplicare greşită a normelor de drept material ale art. 1.357 C. civ. pe care nu le-a raportat la dispoziţiile din Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat pentru stabilirea caracterului ilicit la faptelor pârâtului C. (respectiv redactarea notificării din data de 25.08.2014 şi a întâmpinării numitei D. din 23.06.2015) a vinovăţiei acestuia, sub forma culpei profesionale şi a legăturii de cauzalitate cu producerea prejudiciului constând în necesitatea plăţii cheltuielilor de judecată în suma de 141.898 RON, la judecata în fond în dosarul nr. x/2014.

Astfel, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.357 C. civ. referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără să le raporteze la definirea obligaţiei de diligenţă a avocatului, astfel cum aceasta este stabilită prin Legea şi Statutul profesiei de avocat, nesocotind şi chiar încălcând atât dispoziţiile legale mai sus menţionate, cât şi pe cele ale art. 1.358 teza finală din C. civ. care statuează cu privire la criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei - pentru stabilirea vinovăţiei se va ţine seama (...) de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Consideră că, deşi instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească atât caracterul ilicit al faptelor pârâtului, cât şi vinovăţia acestuia sub forma culpei profesionale grave, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi producerea prejudiciului rezultând în mod explicit chiar din motivarea instanţei de fond, Curtea de apel a apreciat, urmare a unei aplicări greşite a normelor de drept material incidente în cauză, că actul de procedură efectuat de avocatul C. fără mandat, în parte însuşit de A., a evitat sancţiunea decăderii din probă.

Arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii constând în faptul că statuează că actul de procedură efectuat de avocatul C. fără mandat, şi doar în parte însuşit de A., sub aspectul apărării subsidiare referitoare la incidenţa cazului de forţă majoră/cazului fortuit, ar fi profitat părţilor din acea cauză, întrucât a evitat sancţiunea decăderii din probă, deşi a dus la pierderea procesului în cauza nr. x/2014* la judecata în fond, în condiţiile în care soluţia a fost pronunţată în respectiva cauză independent de apărările ulterioare formulate de ceilalţi avocaţi angajaţi, în baza recunoaşterii de către pârâta D. a pretinselor pagube ce ar fi fost produse clădirii reclamantei E. S.R.L. de către acoperişul desprins al clădirii pârâţilor.

De asemenea, motivarea instanţei de apel în baza căreia a respins apelul principal este contradictorie cu motivarea în baza căreia a respins şi apelul incident în cauză, în cuprinsul căreia a reţinut ca pârâţii din dosarul nr. x/2014 au contestat încă de la începerea procesului înscrierile nereale din întâmpinarea pârâtei şi din răspunsul la notificare prin mai multe cereri adresate instanţei prin corespondenţa electronică din 19.10.2015 şi prin declaraţia notarială a numitei D., fiind evident că aceştia au învederat încă de la acel moment caracterul ilicit al faptelor prejudiciabile ale pârâtului C..

Şi în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel nu a redat în considerentele hotărârii întregul conţinut al motivului de apel şi a motivat doar parţial respingerea acestuia.

Susţin că, prin dezvoltarea motivului de apel au arătat că, în doctrina românească, au fost propuse următoarele sisteme de apreciere a raportului de cauzalitate: sistemul echivalenţei condiţiilor, sistemul cauzei proxime, sistemul cauzei adecvate, sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii şi sistemul cauzalităţii necesare, iar instanţa de prim control judiciar nu a indicat motivul pentru a înlăturat această apărare.

A învederat totodată instanţei de apel, dar aceasta nu a analizat şi nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la susţineri, că oricare dintre sistemele de mai sus ar fi luate în considerare pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciul constând în achitarea cheltuielilor de judecată necesitate de judecarea în fond a dosarului nr. x/2014, redactarea înscrisurilor defavorabile propriilor clienţi constituie atât o condiţie sine qua non a producerii prejudiciului, fiind echivalentă cu cauza determinantă a acestuia, şi constituind totodată cauza proxima, adică cea mai apropiată în timp de producerea prejudiciului, cât şi o condiţie necesară a producerii prejudiciului, aflată într-o unitate indivizibilă cu cauza determinantă a acestuia; astfel, dacă pârâtul avocat nu ar fi redactat înscrisurile de falsă recunoaştere a unui prejudiciu nedovedit, pe de o parte este posibil ca reclamanta din dosarul nr. x/2014 să nu fi luat hotărârea acţionării în judecată a pârâţilor D. şi A., iar pe de altă parte, în absenţa acestor acte de procedură vătămătoare pentru proprii clienţi, este posibil ca instanţa care a judecat în fond să nu fi stabilit răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâţilor, neexistând recunoaşterea numitei D. cu privire la producerea pretinselor pagube; în lipsa redactării înscrisurilor vătămătoare de către pârâtul avocat, sarcina apărătorilor pârâţilor D. şi B. nu ar fi fost atât de grea, iar probele administrate nu ar fi trebuit să fie atât de numeroase şi complexe.

Consideră că, chiar dacă decizia civilă nr. 5413/A/08.12.2022 a înlăturat obligaţia de plată a despăgubirilor, aceasta nu a eliminat prejudiciul constând în onorariile şi cheltuielile de judecată suportate pe termen lung, iar aceste cheltuieli au fost direct cauzate de apărarea iniţială defectuoasă şi necorespunzătoare realizată de avocatul C., fiind acoperite decât în extrem de mică parte prin cheltuielile de judecată acordate prin decizia pronunţată în apel.

Recurenţii mai arată că instanţa de apel nu a analizat complet cel de al doilea motiv de apel şi nu a cuprins în considerentele hotărârii recurate toate motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, cu arătarea detaliată a motivelor pentru care au fost înlăturate dezvoltările acestuia în ceea ce priveşte teoriile doctrinare referitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, motiv pentru care solicită admiterea celui de-al doilea motiv de recurs.

Cel de al treilea motiv de recurs este circumscris de către reclamanţi motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel respingând solicitarea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în suma de 23.106,62 RON, calculată raportat la valoarea pretenţiei principale, pentru perioada 16.12.2020 - 03.07.2024 şi solicitată direct în apel în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 1.535 C. civ.

Susţin că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză atât a dispoziţiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, din interpretarea per a contrario a acestora rezultând ca apelul declarat împotriva hotărârii de fond este considerat a fi declarat şi împotriva încheierilor premergătoare, cât şi a dispoziţiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în suma de 23.106,62 RON, fiind solicitată direct în apel, în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ..(raportate la cele ale art. 1535 C. civ.) care prevăd că în apel se vor putea cere dobânzi rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, în mod distinct de solicitarea făcută prin cererea modificatoare din data de 31.10.2022, faţă de care instanţa de fond a constatat tardivitatea formulării acesteia prin încheierea de şedinţă din data de 13.09.2023, dobânda solicitată prin respectiva cerere modificatoare fiind raportat la un alt prejudiciu şi având din acest motiv altă valoare.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, în raport cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul -pârât C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, pe care nu a mai susţinut-o la primul termen de judecată acordat în cauză. De asemenea, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii -reclamanţi A. şi B. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei de tardivitate a căii de atac, precum şi respingerea apărărilor formulate de către pârât, prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sintetizând, în măsura necesară statuării asupra recursului, cadrul procesual configurat în faţa instanţelor de fond şi hotărârile acestora, Înalta Curte reţine că prin cererea dedusă judecăţii, întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului (avocat) C. la plata sumei de 141.898 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând "prejudiciul provocat prin redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părţii adverse şi în detrimentul numiţilor A. şi D., în dosarul nr. x/2014, soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Buftea prin sentinţa civilă nr. 3216 din 31.05.2018".

Prin hotărârea primei instanţe, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., cererea formulată de acesta a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins în rest cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată, soluţia cu privire la aceste dispoziţii fiind menţinută în calea de atac, prin respingerea apelurilor declarate de părţile litigante.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2014, acesta a avut ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor D. şi A. pentru un presupus prejudiciu cauzat de acoperişul imobilului acestora la imobilul deţinut de reclamanta societatea E. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 3216/31.05.2018 pronunţată de Judecătoria Buftea în acel litigiu, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta societatea E. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii D. şi A., au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 96.105,83 RON reprezentând despăgubiri şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente calculată de la data de 14.08.2014 şi până la plata efectivă a debitului, s-a respins cererea pârâţilor privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi s-a luat act că reclamanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 5413/A/08.12.2022 pronunţată de Tribunalul Ilfov, definitivă prin nerecurare, s-a admis apelul formulat de pârâţi şi s-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanţi în cuantum de 3500 RON (2000 RON onorariu avocat redus şi 1500 RON onorariu expert).

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că numitul B. nu a avut calitate de parte în litigiul anterior, cu privire la care se pretinde producerea unui prejudiciu reclamanţilor de faţă, acesta neprobând nici calitatea de moştenitor al mătuşii sale şi nici incidenţa art. 1560 C. civ. referitor la condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine existenţa unor fapte ilicite în persoana pârâtului avocat, câtă vreme în celălalt dosar soluţia definitivă, pronunţată în apel, a fost de înlăturare a dispoziţiei de obligare a numiţilor D. şi A. la plata despăgubirilor, prin respingerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu aceştia.

Printr-o primă critică de recurs, circumscrisă motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel, în soluţionarea motivului de apel ce viza excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 200 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod, precum şi dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., întrucât a apreciat că "principiul disponibilităţii ar avea precădere în aplicare faţă de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului", reţinând că cererea de chemare în judecată nu oferă o explicitare a cuantumului prejudiciului solicitat, dar şi faptul că, pentru prima dată în apel reclamanţii ar fi arătat că suma de 141.898 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri, reprezintă cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea în fond a dosarului nr. x/2014

Se susţine astfel, în esenţă, că instanţele de fond au transgresat principiul disponibilităţii şi limitele învestirii.

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", legiuitorul consacrând astfel principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul trasează cadrul procesual, sens în care trebuie să indice, între altele, părţile, pretenţia dedusă judecăţii, motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează.

Pe de altă parte, art. 22 din C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementează modalităţile în care judecătorul intervine pe parcursul litigiului: principiul iura novit curia, potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; prerogativele judecătorului de a cere părţilor explicaţii sau de a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posibilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc; obligaţia judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, prerogativă limitată de dreptul părţilor de a stabili o anumită calificare, în cazul drepturilor de care părţile pot să dispună şi cu respectarea drepturilor terţilor.

Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii implică, pe de o parte, stabilirea realităţii faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menţionate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calităţile hotărârii judecătoreşti (temeinicia şi legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce.

Astfel, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt şi cele în care cererea este denumită greşit sau cea în care, deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea, în fapt, a cererii vizează o altă instituţie.

Or, după cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii intră în atribuţiile instanţei de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părţilor, reprezentând tocmai o manifestare a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepţia legiuitorului în acest sens rezultă, fără echivoc, din textul de lege indicat, şi este consecinţa firească a împrejurării că raţionamentul instanţei trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în absenţa căreia însăşi soluţia finală pronunţată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii.

În privinţa explicitării pretenţiilor solicitate, din punct de vedere procedural, în raport de argumentele de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte reţine că principiile disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, cu referire la chestiunea analizată, au fost respectate prin formularea acţiunii introductive şi stabilirea de către reclamanţi a limitelor acesteia, respectiv prin solicitarea tribunalului de a se preciza acţiunea, obiectul judecăţii şi valoarea lui.

Mai mult chiar, se observă că, pe parcursul soluţionării cauzei, reclamanţii au formulat apărări folosind o argumentaţie alternativă, cu privire la despăgubirile evocate în cuprinsul acţiunii, în sensul că au arătat în acţiune că prejudiciul a fost provocat de avocat prin redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite în favoarea părţii adverse şi în detrimentul pârâţilor din dosarul nr. x/2014, pe parcursul soluţionării cauzei în fond susţinând că prejudiciul constă în plata unor onorarii şi cheltuieli nejustificate, paguba efectivă fiind rezultată din obligarea de către instanţa din dosarul nr. x/2014 la plata unor despăgubiri în sumă de 96.105,83 RON către reclamanta din acea cauză, la care s-au adăugat şi cheltuielile de judecată; ulterior, în calea de atac a apelului, reclamanţii au susţinut că suma de 96.105,83 RON nu este inclusă în cuantumul total al pretenţiilor solicitate, de 141.898 RON, pretenţii care reprezintă cheltuielile de judecată plătite de reclamanţi pentru judecata în fond a dosarului nr. x/2014

În acest context, reclamanţii nu pot invoca nerespectarea rolului activ al judecătorului, în aplicarea acestui principiu instanţa neavând îndrituirea de a stabili care sunt, în concret, împrejurările de fapt care generează prejudiciul pretins. Întrucât reclamanţii sunt cei care au obligaţia de a preciza elementele de fapt care conturează fapta ilicită cât şi componenţa prejudiciului pretins, determinând astfel obiectul şi cauza pretenţiilor, instanţa nu poate proceda la schimbarea acestor elemente, contrar art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră expres că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Dimpotrivă, instanţa este obligată să se supună dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., cercetarea judecătorească şi soluţia procesului încadrându-se în ceea ce părţile au stabilit prin cererile şi apărările lor.

În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", cât şi dispoziţiile imperative ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Înalta Curte mai constată că, în speţă, chiar dacă chestiunea explicitării pretenţiilor solicitate nu ar fi fost examinată şi supusă dezbaterii părţilor, trebuie reţinut că încălcarea principiului disponibilităţii va putea atrage nulitatea hotărârii pronunţate, însă această nulitate este una relativă şi este condiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit art. 174 alin. (3) şi art. 175 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, pentru motivele ce vor succeda.

Instanţa a avut a stabili a priori cadrul procesual, cu justificarea legitimării calităţii fiecărei părţi litigante şi cu observarea obiectului litigiului stabilit prin cererea de chemare în judecată, cerinţele cumulative ale instituţiei răspunderii civile delictuale urmând a fi analizate ulterior.

Ca atare, în raport cu părţile, obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, prima instanţă a verificat dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1.357 din C. civ. şi a constatat că litigiul anterior a fost soluţionat definitiv favorabil reclamanţilor de faţă, iar pârâtul nu a săvârşit o faptă ilicită, motiv pentru care explicitarea pretinsului prejudiciu în faţa instanţei de apel nici nu era relevantă, astfel că toate alegaţiile recurenţilor referitoare la încălcarea art. 194, art. 200 alin. (2) şi (3) şi art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu pot fi primite.

Aşadar, nu se poate aprecia că procedeul îmbraţişat de tribunal şi menţinut de instanţa de apel, cu privire la clarificarea sumei solicitate cu titlu de pretenţii, ar fi pricinuit părţii o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

În acest sens, se constată că vătămarea procesuală a părţii care invocă nulitatea este inexistentă în situaţia în care instanţa de apel a analizat susţinerea reclamanţilor în sensul că prejudiciul pretins reprezintă cheltuieli de judecată, instanţa precizând expres în motivarea sa că "având însă în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, Curtea va avea în vedere în analiza sa precizările apelanţilor în sensul că suma de 141.898 RON, solicitată cu titlu de despăgubiri, reprezintă cheltuielile de judecată plătite de apelanţii-reclamanţi şi ocazionate de judecata în fond a dosarului nr. x/2014".

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 1560 C. civ., atunci când a apreciat că raţionamentul pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. este rezultatul corectei aplicări a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ.

Examinând, în concret, cadrul procesual şi modul de soluţionare a dosarului nr. x/2014, tribunalul a stabilit că nu există identitate între părţile acelui dosar şi subiectele raportului juridic litigios pendinte.

În contextul în care, în cadrul dosarului nr. x/2014, calitatea de pârâţi a fost deţinută de numiţii D. şi A., doar aceştia fiind obligaţi prin sentinţa civilă nr. 3216 din 31.05.2018 la plata despăgubirilor către reclamanta societatea E. S.R.L., reclamantul din cauza de faţă, B., nefigurând ca parte în acel litigiu şi nici nu s-a făcut dovada calităţii sale de succesor după numita D., tribunalul a constatat că acesta nu poate invoca producerea unui presupus prejudiciu ca urmare a activităţii de asistare/reprezentare presupus ilicite săvârşite de către pârât în favoarea numitei D. în cadrul acestui dosar.

În apel, faţă de aserţiunea în sensul că reclamantul B. ar avea calitate procesuală pasivă în raport cu dispoziţiile art. 1560 C. civ., instanţa a constatat că acesta doar s-a limitat la a susţine că, chiar dacă nu a avut calitatea de parte în acel litigiu, a fost prejudiciat prin soluţia dată, întrucât a susţinut împreună cu fratele său cheltuielile procesului; reţinând că nu s-a făcut dovada insolvabilităţii debitorului şi nici existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, instanţa de apel a constatat că această critică este nefondată.

Prin urmare, cum în cadrul unei acţiuni oblice creditorul trebuie să dovedească calitatea sa procesuală activă, cât şi pe cea pasivă a debitorului, să dovedească existenţa interesului, respectiv insolvabilitatea debitorului care duce la un prejudiciu în sarcina creditorului prin micşorarea activului patrimonial al debitorului, iar în cauză au fost formulate doar simple alegaţii cu privire la suportarea cheltuielilor efectuate de o parte într-un alt dosar, în mod just instanţa de apel a înlăturat critica formulată de reclamanţi.

De altfel, în justificarea calităţii procesuale active a numitului B., Înalta Curte observă atitudinea oscilantă a reclamanţilor, care iniţial au susţinut că acesta este moştenitor al mătuşii sale, D., în baza unui testament, fără a se prevala însă de existenţa unui certificat de moştenitor, iar, ulterior, au invocat că are calitate de creditor al mătuşii sale, întrucât a suportat, alături de fratele său, cheltuielile acesteia - "sumele de bani transmise avocatului F. care a asigurat apărarea pârâţilor în dosarul nr. x/2014", aspect ce ar atrage incidenţa art. 1560 C. civ.

Mai mult, prin acest demers judiciar reclamanţii ignoră chiar lipsa de diligenţă a avocatului din acel dosar, F., care a depus cheltuielile de judecată în cuantum de 141.898 RON (identic cu cel solicitat prin acţiunea de faţă), cu încălcarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., astfel cum reiese, prin reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, din sentinţa civilă nr. 3216/31.05.2018 a Judecătoriei Buftea, pronunţată în dosar nr. x/2014, în care se menţionează că:

"pârâţii nici nu au făcut dovada cheltuielilor reclamate în cuantum de 141.898 RON, cu titlu de onorariu de avocat, fiind depuse numai facturile emise de acesta, neînsuşite de parte şi nefiind ataşate chitanţe de plată, de asemenea depunerea înscrisurilor s-a făcut după închiderea dezbaterilor".

Invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că decizia atacată este nelegală în condiţiile în care, printr-o motivare contradictorie şi incompletă, care încalcă dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar, citând trunchiat atât din argumentele folosite de reclamanţii apelanţi în susţinerea celui de al doilea motiv de apel cât şi din motivarea instanţei de fond, şi-a însuşit considerentele judecătorului fondului fără să procedeze la o analiză reală a motivului de apel, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis cât şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, făcând totodată o aplicare greşită a normelor de drept material ale art. 1.357 C. civ. pe care nu le-a raportat la dispoziţiile din Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat.

În raport cu raţionamentul curţii de apel sintetizat în debutul analizei, precum şi prin observarea unor pasaje relevante din hotărârea atacată, Înalta Curte va înlătura criticile fundamentate pe motivele de casare invocate, referindu-se, totodată, şi la pretinsa nemotivare cu privire la legitimarea procesuală activă a reclamantului B., invocată de recurenţi în prima parte a memoriului de recurs.

Astfel, reclamând absenţa unui răspuns la toate criticile din cele două motivele de apel, considerate de parte determinante, nelegalitatea invocată poate fi analizată în contextul obligaţiei instanţei de a soluţiona cauza în limitele învestirii (art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cu referire directă la limitele judecăţii în apel, trasate de art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. şi respectiv a obligaţiei instanţei de a arăta în cuprinsul hotărârii motivele pentru care a pronunţat soluţia cuprinsă în dispozitiv, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., toate acestea fiind norme de procedură a căror nesocotire este sancţionată cu nulitatea).

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Ca atare, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logico-juridic, de natură a explica soluţia pronunţată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci doar la argumente principale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Calitatea motivării hotărârii judecătoreşti determină şi calitatea acesteia, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanţă a drepturilor enunţate în art. 6 par. 1 din Convenţie, în special dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă pretenţiilor şi apărărilor părţilor, o atare garanţie fiind esenţială, deoarece permite justiţiabilului să se asigure că susţinerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanţă.

În cauză, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel prezentând, într-o motivare amplă, argumentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, inclusiv considerentele pentru care a menţinut sentinţa tribunalului, iar motivele de apel formulate de apelanţii-reclamanţi nu au rămas fără răspuns, decizia atacată cuprinzând considerentele relevante în acest sens.

Astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului B., instanţa a constatat că acesta nu a avut calitatea de parte în dosarul anterior, iar, "în ceea ce priveşte Testamentul autentificat sub nr. x/16.11.2009 de BNP G., depus ca probă în apel, Curtea consideră că acesta nu dovedeşte calitatea de moştenitor, căci potrivit art. 1133 C. civ., certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 116 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.

Prin urmare, în dovedirea calităţii de moştenitor, pentru a putea fi reţinută această calitate a reclamantului B., depunerea Testamentului autentificat sub nr. x/16.11.2009 nu este o probă elocventă, fiind necesar a se dezbate succesiunea defunctei D. şi a se depune certificatul de moştenitor de pe urma acesteia, critica apelantului nefiind aşadar întemeiată".

De asemenea, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 1560 C. civ. referitoare la acţiunea oblică nu sunt incidente, având în vedere că reclamantul s-a limitat "a motiva că, chiar dacă nu a avut calitatea de proprietar al imobilului şi nu a fost parte în proces, a fost şi el prejudiciat de soluţia dată, ca urmare a actelor procedurale greşit întocmite de către pârâtul din prezenta cauză, întrucât a susţinut împreună cu fratele său cheltuielile procesului, având calitatea de creditor al mătuşii sale care era proprietara imobilului. Nu se face dovada stării de insolvabilitate a debitorului şi nici a unei creanţe certe şi exigibile, prin urmare critica este vădit nefondată şi este înlăturată de Curte".

Referitor la al doilea motiv de apel, ce viza greşita respingere a acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a reţinut că "nu se poate reţine fapta ilicită constând în redactarea de înscrisuri nereale şi recunoaşterea în fals a unor pagube nedovedite, care a generat prejudiciul reclamat, câtă vreme parte din apărări au fost însuşite, iar pentru alte aspecte se puteau administra probele necesare care să conducă la o soluţie favorabilă, ceea ce s-a şi întâmplat prin admiterea apelului.

Curtea consideră că nu se probează săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât, căci aşa cum a motivat şi prima instanţă, pârâţii din litigiul iniţial, D. şi A., au avut câştig de cauză, faptul depunerii unei întâmpinări, în parte însuşite de A., neputând fi reţinut ca definitoriu pentru soarta procesului câtă vreme acesta a fost condus de un alt avocat. De asemenea, întâmpinarea a fost depusă doar pentru dna D., care era singura pârâtă în cauză la acel moment, ulterior aceasta prin avocatul H. susţinând în continuare forţa majoră/cazul fortuit.

Se constată că în respectivul dosar s-au administrat probatorii complexe, s-au audiat martori, s-a efectuat o expertiză, ambii pârâţi fiind asistaţi de apărătorul F. care a invocat excepţii, a depus numeroase note, contestând prejudiciul pretins de partea adversă.

Instanţa i-a pus în vedere pârâtei D. să depună dovada calităţii de reprezentant a avocatului C. sau să-şi însuşească întâmpinarea cu toate consecinţele legale ce decurg din aceasta, astfel cum sunt prevăzute de art. 208 alin. (2) C. proc. civ. - decăderea din dreptul de a invoca excepţii şi de a propune probe. Prin urmare, constată Curtea că actul de procedură efectuat de avocatul C. fără mandat, în parte însuşit de A., a evitat sancţiunea decăderii din probă".

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a analizat şi a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel, reţinând că obligarea pârâţilor din litigiul anterior la plata unor despăgubiri a fost înlăturată prin admiterea apelului, în prezenta cauză fiind "cu totul nejustificată imputarea pierderii procesului pârâtului".

Or, astfel cum rezultă din cele anterior redate, considerentele hotărârii curţii de apel sunt clare şi concise, examinând suficient motivele de apel invocate şi punctând argumentele pentru care a concluzionat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală, având în vedere că reclamantul B. nu a făcut dovada legitimării sale procesuale active iar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel era obligată să motiveze soluţia pronunţată corelativ criticilor formulate de apelanţi, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de aceştia în susţinerea cererii de apel, prin reluarea aspectelor prezentate în faţa primei instanţe, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut.

În plus, în argumentarea soluţiei pronunţate cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a realizat o analiză jurisdicţională grefată pe probatoriul administrat, neputându-se reţine o nemotivare a hotărârii, argumentele instanţei constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-au fundamentat statuările sale.

Mai mult, deşi susţin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenţii nu fac nimic altceva decât să combată argumentele avute în vedere de instanţa de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, afirmaţiile referitoare la lipsa motivării hotărârii fiind pur formale.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autorii recursului mai contestă respingerea apelului principal şi menţinerea soluţiei de respingere a demersului judiciar, susţinând greşita aplicare a condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără ca instanţa să se raporteze la obligaţia de diligenţă a avocatului, la criteriile de apreciere a vinovăţiei şi nici la teoriile doctrinare referitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate, invocându-se, totodată, o nelegală înţelegere a cuantumului prejudiciului.

Prioritar oricărei analize în acest sens, se impune a se arăta că răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi antrenată numai în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite.

Opus aserţiunilor recurenţilor, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, raportat la soluţia definitivă din dosarul în legătură cu care aceştia au solicitat despăgubiri (pentru pretinsa lipsă de diligenţă a avocatului, pârât în cauza de faţă) - de respingere a acţiunii formulate în contradictoriu cu părţile pe care le-a reprezentat initial, nu poate fi decelată incidenţa unei fapte ilicite în privinţa pârâtului.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în lipsa constatării unei fapte ilicite, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatului, astfel încât orice analiză ce vizează prejudiciul nu se mai impune a fi realizată. Astfel, instanţa de apel a reţinut expres că "nu se probează săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât", constatare realizată în urma stabilirii situaţiei de fapt prin aprecierea probelor administrate în cauză. Prin urmare, sunt lipsite de relevanţă argumentele instanţei de apel referitoare la pretinsul prejudiciu, lipsa uneia dintre condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale conducând la respingerea cererii de despăgubiri.

Aşadar, cum în speţă, s-a constatat lipsa faptei ilicite, toate alegaţiile reclamanţilor referitoare la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (cu referire la vinovăţia pârâtului sub forma culpei profesionale, legătura de cauzalitate şi "sistemele de apreciere a raportului de cauzalitate" şi prejudiciul pretins) nu se mai impun a fi examinate.

Înalta Curte mai reţine că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate şi nu a celor care vizează netemeinicia hotărârii prin prisma unei eventuale aprecieri greşite a probatoriului, nefiind astfel suficientă reiterarea mot a mot a argumentelor prezentate în apel.

În concret, invocând aplicarea greşită a art. 1357 din C. civ. datorită faptului că acestea nu ar fi fost analizate de instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat, pentru a stabili caracterul ilicit al faptei, recurenţii reclamanţi dezvoltă în realitate critici de netemeinicie a deciziei.

Astfel, considerentele instanţei de apel criticate în acest sens şi expuse în cererea de recurs nu reprezintă o aplicare sau interpretare a dispoziţiilor de drept material pretins încălcate ci o analiză a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, instanţa examinând alegaţiile apelanţilor reclamanţi în raport cu împrejurările de fapt relative la desfăşurarea procesului anterior.

Aceleaşi critici au fost subsumate de recurenţii reclamanţi şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceştia invocând existenţa unor motive contradictorii, însă dezvoltarea criticilor nu susţine cazul de casare invocat, ea raportându-se la analiza materialului probator, contestând circumstanţele concrete de fapt reţinute de instanţă. Or, în etapa recursului, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată, instanţa de recurs verificând dacă dispoziţiile legale incidente au fost interpretate adecvat şi aplicate corect situaţiei de fapt stabilite, astfel cum impune art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

În aceleaşi coordonate ce constituie un fine de neprimire se încadrează şi criticile prin care recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma soluţiei de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare (fie în suma de 51.082.04 RON, fie în cuantum de 23.106,62 RON).

Astfel, câtă vreme prin încheierea primei instanţe din data de 13.09.2023 s-a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare din 31.10.2022 (prin care recurenţii au solicitat obligarea intimatului la plata dobânzii penalizatoare standard, în suma de 51.082.04 RON echivalentul sumei de 10.236,90 CHF, pentru perioada 11.12.2017 - 21.10.2022) şi au fost decăzuţi reclamaţii din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, iar această încheiere nu a fost atacată prin motivele de apel, intrând în autoritatea lucrului judecat, în mod just s-a reţinut că această pretenţie nu poate face obiect de analiză în calea de atac. În acest sens, instanţa de apel a explicat că "prin încheierea de şedinţa din data de 13.09.2023 instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare din 31.10.2022 şi a decăzut reclamaţii din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată" iar "prin motivele de apel nu este criticată încheierea din data de 13.09.2023". Această constatare a instanţei de apel este conformă art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., judecata în apel fiind limitată la analiza criticilor expuse de apelant.

Contrar celor susţinute de recurenţi, prevederile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. nu acoperă şi ipoteza din cauza de faţă, unde cererea privind plata dobânzilor legale nu a fost formulată legal în faţa primei instanţe, în coordonatele mai sus arătate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi."

Or, norma prevăzută la alin. (5) al art. 478 C. proc. civ. derogă de la regula cuprinsă în alin. (3), stabilind că:

"Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală."

În acest context, se impune a sublinia că solicitarea de plată a dobânzii legale aferente debitului principal este o pretenţie distinctă de cererea privind plata despăgubirii formulată prin acţiune, chiar dacă are caracter accesoriu faţă de aceasta.

Prin urmare, dacă este formulată prima dată în apel, ea este o pretenţie nouă în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Sensul normei de excepţie din alin. (5) al textului nu este de a permite solicitarea pentru prima dată în apel a dobânzii, ci de a asigura că prelungirea procesului prin formularea unei căi de atac nu produce un prejudiciu suplimentar creditorului, atunci când sumele la care se referă norma (dobânzi, rate, venituri ajunse la termen) au fost cerute numai până la pronunţarea hotărârii primei instanţe, iar punerea în executare a sentinţei este întârziată de formularea căii de atac a apelului.

De altfel, legea arată în enumerare că este vorba şi despre orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii, confirmând că excepţia acoperă numai sume cu caracter periodic care au devenit scadente după momentul dezînvestirii primei instanţe şi până la soluţionarea apelului, dar - implicit - care fac obiectul procesului.

Drept urmare, cum cererea de chemare în judecată nu a cuprins nici un alt reper care să permită o altă modalitate de cuantificare a prejudiciului şi nu s-a referit nici la obligaţia pârâtului de a plăti accesorii faţă de suma solicitată (dobânzi), solicitarea formulată prin apelul reclamanţilor, de reconfigurare a modului de cuantificare a prejudiciului prin acordarea dobânzii penalizatoare şi pentru perioada 16.12.2020 - 03.07.2024, constituia, cum s-a arătat mai sus, o pretenţie nouă în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 1136 A din 13 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2025.