Notarized loan declared null after failed proof of delivery; appeal on witness objections rejected as untimely and factual.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia I civilă la 28 iunie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E. să se dispună: constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din data de 26.11.2013 la F., constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente încheiate în baza contractului de împrumut şi a convenţiei sus-menţionate, respectiv a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din data de 03.05.2017 şi a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din data de 30.06.2017, ambele la F. şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 04.02.2019, reclamanţii au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat, în contradictorii cu pârâţii, constarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din data de 26.11.2013 la F., a convenţiei autentificate la acelaşi BNPA în data de 26.10.2015 între aceleaşi părţi, în subsidiar, constatarea simulaţiei în ceea ce priveşte contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 26.11.2013 la F. precum şi a convenţiei autentificate la acelaşi BNPA în data de 26.10.2015, între aceleaşi părţi; constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente încheiate în baza contractului de împrumut şi a convenţiei sus-menţionate, respectiv a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din data de 03.05.2017 şi a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din data de 30.06.2017, ambele de F. şi obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 01.04.2019 în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis pentru reclamanţi proba cu înscrisuri în completare, respectiv relaţii de la Oficiul Registrul Comerţului privind societatea H., relaţii cu privire la cazierul penal al pârâtului C. şi declaraţia pârâtei D.; a respins solicitarea reclamanţilor privind depunerea la dosar de către pârâţi a dovezii deţinerii sumei de 75.000 Euro, care a făcut obiectul contractului de împrumut, şi a dovezilor privind transferul sumelor de bani menţionate în contractele de cesiune.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia I civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 216/28 mai 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis cererea astfel cum a fost modificată privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E..

A constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x/26.11.2013 de BNP asociaţi G. şi I. şi a contractelor de cesiune de creanţă autentificate sub nr. x/03.05.2017 şi y/30.06.2017 de acelaşi birou notarial.

A obligat pârâţii să plătească în solidar reclamanţilor suma de 14438,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 3685 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 216 din 28 mai 2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 01 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2018, intimaţi fiind reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta D..

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civila nr. 2822 din 16 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii E. şi C. împotriva încheierii din 3 iunie 2020 şi a deciziei nr. 3685 din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018; a casat decizia recurată şi a trimis cauza pre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 2086 din 11 aprilie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 216/28 mai 2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 1 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2018, intimaţii fiind reclamanţii A. şi B. şi pârâta D..

A obligat pe apelanţii pârâţi, în solidar, la plata către intimaţii-reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.500 RON.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 2086 din 11 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, au declarat recurs pârâţii C. şi E..

Recurenţii-pârâţi au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei Curţii de Apel Piteşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi înlocuirea martorilor J. şi K., aflaţi în evidentă duşmănie cu recurentul C.. În subsidiar, aceştia au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, rejudecând pe fond, respingerea acţiunii, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii au arătat că motivele de casare invocate prin cererea de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., fiind invocată încălcarea normelor procedurale privind proba cu martori şi greşita aplicare a legii de către instanţa de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a admis audierea unor martori aflaţi în duşmănie cu recurentul C., contrar dispoziţiilor legale care interzic această posibilitate. Recurenţii au indicat că, prin încheierea din 16.10.2023, instanţa a consemnat opoziţia lor la audierea martorului L., invocând faptul că între acest martor şi recurent există un conflict deschis, concretizat printr-o plângere penală formulată de recurent împotriva martorului, pentru furt; cu toate acestea, instanţa de apel a permis audierea martorului, deşi chiar apărătorul intimaţilor a recunoscut existenţa conflictului.

Recurenţii au subliniat ca instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care interzic audierea martorilor aflaţi în duşmănie cu părţile. În sprijinul acestei afirmaţii, au invocat faptul că martorul L. a fost anterior condamnat pentru constituirea unui grup infracţional organizat, iar declaraţiile sale nu pot fi considerate obiective. Mai mult, acest martor a declarat evenimente la care ar fi luat parte, deşi se afla încarcerat, aspect dovedit de recurenţi prin documente depuse la dosar. Prin decizia penală nr. 88 din 14.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, L. a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat.

De asemenea, recurenţii au arătat că instanţa a admis, prin încheierea de şedinţă din 14 martie 2024, audierea unui alt martor, K., care a afirmat în mod deschis că îl consideră pe recurent vinovat pentru condamnarea sa anterioară. În opinia recurenţilor, aceste mărturii au fost evident părtinitoare şi menite să îi defavorizeze.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi ale art. 22 alin. (1) - (7) din C. proc. civ., prin faptul că nu a respectat obligaţia de a administra toate probele relevante, deşi existau dubii privind veridicitatea declaraţiilor martorilor.

Aceştia au subliniat că, din analiza deciziei recurate, reiese că instanţa de apel a pornit de la preconcepţii, considerând că nu ar fi posibil ca între doi prieteni, oameni de afaceri, să fi existat un împrumut de o valoare atât de mare, că apelantul nu ar fi putut dispune de o astfel de sumă în numerar sau că nu este credibil ca acesta să fi recurs la împrumuturi de la terţi.

De asemenea, recurenţii au subliniat că instanţa a considerat declaraţiile martorilor contradictorii, fără a oferi explicaţii clare pentru aceste concluzii.

O confuzie minoră privind notarul care a autentificat actul (soţul sau soţia) a fost tratată ca un motiv principal pentru respingerea declaraţiilor martorilor direcţi. Instanţa a ignorat faptul că biroul notarial era format din doi notari asociaţi, iar procedura de autentificare era legală şi conformă normelor aplicabile.

Totodată, recurenţii au criticat faptul că martorii intimaţilor au fost acceptaţi fără o evaluare riguroasă a veridicităţii declaraţiilor lor, în condiţiile în care aceştia prezentau un grad mare de nesinceritate. Instanţa de apel a plecat de la presupuneri subiective şi a formulat concluzii care nu erau susţinute de probe, în special cu privire la capacitatea recurentului de a acorda un împrumut consistent.

De asemenea, recurenţii au arătat că, în rejudecarea apelului, instanţa trebuia să se conformeze dezlegărilor de drept stabilite prin decizia de casare anterioară şi să ţină cont de probatoriul administrat.

Totodată, au mai susţinut că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a ignorat posibilitatea de a administra o probă clară şi uşor accesibilă, audierea notarilor implicaţi în autentificarea contractului. Această probă ar fi permis verificarea modului de organizare a biroului notarial, inclusiv a procedurii de autentificare a actelor şi a prezenţei simultane a celor doi notari la momentul încheierii contractului. Aceştia au subliniat că existenţa doamnei notar G. la biroul notarial este incontestabilă, fiind atestată de contractul autentificat sub nr. x din 26.11.2013, la BNPA G. şi I..

De asemenea, au precizat că instanţa a distorsionat acest fapt, susţinând în repetate rânduri, la pagina 4 din motivarea deciziei recurate, că biroul notarial era compus doar din doi notari bărbaţi. Această afirmaţie, reiterată, depăşeşte limitele unei simple erori materiale, mai ales în condiţiile în care instanţa a apreciat că prezenţa unei femei notar în birou este nerelevantă şi a considerat declaraţiile martorilor care au menţionat-o ca fiind false. Recurenţii au arătat că probele prezentate demonstrează implicarea doamnei notar G. în procesul de numărare şi predare a banilor, însă acest aspect nu a fost luat în considerare de instanţă.

Aceştia au subliniat că omisiunea instanţei de a audia notarul implicat constituie o neglijenţă gravă, care putea fi corectată prin administrarea acestei probe esenţiale. Totuşi, instanţa a preferat să respingă declaraţiile martorilor pe baza unor presupuneri nefondamentate, fără a administra probe suplimentare.

Au criticat şi faptul că instanţa a respins apelul bazându-se pe declaraţii considerate nereale, fără a oferi o justificare clară în acest sens. Mai mult, aceştia au subliniat că instanţa putea verifica veridicitatea declaraţiilor prin administrarea unor probe suplimentare, însă a refuzat să o facă, demonstrând o abordare preconcepută, conform căreia împrumutul nu ar fi avut loc.

Recurenţii au evidenţiat că instanţa a încercat să discrediteze martorii prin întrebări irelevante, menite să le încurce memoria, precum culoarea pungii în care erau banii sau detalii despre sursa banilor. În plus, instanţa a refuzat să recunoască structura biroului notarial, care era format din doi notari - un bărbat şi o femeie - ambii competenţi să verifice actele. Faptul că martorii au menţionat prezenţa doamnei notar, o persoană bine cunoscută în Piteşti, nu a fost considerat credibil de instanţă, care a folosit acest detaliu pentru a contesta sinceritatea martorilor.

Recurenţii au remarcat că instanţa a calificat drept părtinitoare poziţia exprimată în scris de notarul implicat în primul ciclu procesual, fără a administra proba audierii acestuia. Această lipsă de interes faţă de clarificarea faptelor denotă o abordare subiectivă si o tendinţă de a favoriza intimaţii.

Au concluzionat că instanţa de apel a manifestat un subiectivism evident în analiza probelor, favorizând intimaţii în ciuda contradicţiilor evidente din declaraţiile lor. Aceştia au subliniat că acest comportament reprezintă o încălcare a principiului imparţialităţii judecătorilor, prevăzut de art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, precum şi de art. 22 din C. proc. civ.

Recurenţii au subliniat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la regimul notarial, reglementat de art. 92, art. 99, art. 100 din Legea nr. 36/1995 şi art. 255, art. 228 din Regulamentul acesteia, refuzând să recunoască valoarea probantă a contractului autentificat şi ignorând prevederile care reglementează modul de autentificare a actelor notariale. Aceste încălcări contravin atât dispoziţiilor C. civ., cât şi normelor imperative privind probatoriul.

Recurenţii au arătat că, prin decizia nr. 2822 din 16 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a dispus casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilindu-se că aspectul remiterii sumei de bani trebuia verificat cu prioritate. Deşi dispoziţiile legale privind autentificarea actelor notariale sunt clare, instanţa de apel a ignorat aceste prevederi, încălcând astfel mai multe articole din Legea notarilor publici şi activităţii notariale şi din Regulamentul de aplicare a acesteia, respectiv art. 92, art. 99, art. 100, art. 225 şi art. 228.

Au precizat, de asemenea, că instanţa de apel a ignorat efectele juridice ale contractului de împrumut autentificat, tratând menţiunile acestuia ca simple susţineri, deşi acestea reprezintă constatări personale ale notarului. În mod nejustificat, instanţa a contestat veridicitatea declaraţiei privind primirea banilor, deşi aceasta era întărită prin semnătura părţilor şi încheierea de autentificare.

Au invocat faptul că instanţa de apel a adoptat o atitudine părtinitoare, tratând declaraţiile martorilor şi actele autentificate cu scepticism nejustificat. Deşi Înalta Curte a cerut verificarea clară a aspectului remiterii banilor, instanţa de apel a refuzat să administreze probe esenţiale, precum audierea notarilor implicaţi, preferând să respingă apelul pe considerente subiective. Această abordare contravine principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, afectând echitatea procesului şi încrederea în actele autentificate.

Recurenţii au subliniat că valoarea probantă a contractului de împrumut este reglementată clar de dispoziţiile legale aplicabile. Astfel, art. 228 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 prevede că declaraţia din contract privind primirea sumei constituie chitanţă liberatorie, iar aceasta face dovada deplină a executării obligaţiei de plată. De asemenea, art. 1179 alin. (1) din C. civ. şi art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 confirmă că semnătura părţilor şi constatările notarului reprezintă o dovadă incontestabilă a consimţământului părţilor şi a realităţii clauzelor contractuale. Cu toate acestea, instanţa de apel a ignorat complet aceste dispoziţii, tratând declaraţia autentificată ca fiind lipsită de valoare probantă.

Recurenţii au mai arătat că există contradicţii şi lipsă de consistenţă în susţinerile intimatului. Acesta a declarat iniţial, prin contractul autentificat, că a primit suma de 75.000 de euro, pentru ca ulterior să retracteze această afirmaţie fără a invoca un viciu de consimţământ sau fără a prezenta o explicaţie pertinentă. Mai mult, printr-o convenţie autentificată separat, intimatul a fost de acord cu prelungirea termenului de restituire a sumei, ceea ce confirmă implicit primirea banilor.

Nicio probă clară nu susţine afirmaţiile intimatului conform cărora suma nu ar fi fost primită. Recurenţii au subliniat că, dacă între părţi ar fi existat alte înţelegeri, cum ar fi o afacere comună sau o garanţie, acestea ar fi trebuit consfinţite prin acte separate. Lipsa unor astfel de documente confirmă faptul că împrumutul a fost exclusiv destinat nevoilor financiare ale intimatului.

Recurenţii au evidenţiat, de asemenea, că intimatul avea dificultăţi financiare semnificative, împrumutându-se de la mai multe persoane. Executarea silită imobiliară asupra locuinţei acestuia a fost demarată anterior pentru o altă datorie similară. În mod similar, intimatul a încercat să conteste şi alte contracte de împrumut autentificate, adoptând aceeaşi strategie.

Au concluzionat precizând că respectivul contract de împrumut reprezintă un act juridic valabil, iar scopul acestuia a fost clar: recurenţii să ofere suma de bani pentru ca intimatul să o utilizeze, fără alte condiţii implicite.

7. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la data de 10 septembrie 2024, potrivit dovezilor aflate la dosar. Intimaţii-pârâţi nu au depus la dosar întâmpinare.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 martie 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului formulat de recurenţii-pârâţi C. şi E..

A admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi E. împotriva deciziei nr. 2086 din 11 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., intimaţii-pârâţi D. şi D..

A fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, ora 0900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, se are în vedere că, prin încheierea 18 martie 2025, s-a constatat că este neîntemeiată excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare şi s-a dispus admiterea în principiu a recursului, reţinându-se că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, în cauză, memoriul de recurs conţine critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (precum ar fi de exemplu, cele referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin încuviinţarea unui martor - indicat concret - aflat în duşmănie cu partea apelantă).

În prealabil examinării motivelor de casare, Înalta Curte constată că, în etapa recursului, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată, instanţa de recurs verificând dacă dispoziţiile legale incidente au fost interpretate adecvat şi aplicate corect situaţiei de fapt stabilite. Astfel, în cadrul procesual al recursului, legea limitează analiza instanţei de recurs la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. iar chestiunile de netemeinicie prin care se contestă evaluarea probelor administrate şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel nu pot forma obiect de analiză în recurs, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, se impune a se stabili că, în ceea ce priveşte modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor deduse judecăţii invocate de către recurenţi, aceasta nu poate forma obiect de verificare de către Înalta Curte, faţă de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanţă, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu şi a celor de netemeinicie.

Analizând susţinerile recurenţilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., nu pot fi martori cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi, iar potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi aceste persoane.

Din coroborarea celor două alineate ale art. 315 C. proc. civ., rezultă că norma pretins încălcată are caracter privat, protejând interesele părţii împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie; de aceea, interdicţia are doar un caracter relativ, părţile putând conveni expres ori tacit la ascultarea martorilor care se află într-una dintre situaţiile reglementate de această dispoziţie legală.

Întrucât caracterul relativ al dispoziţiei imprimă un regim procesual limitat formulării opoziţiei la audiere de către partea interesată, rezultă că aceasta va fi formulată in limine litis, de îndată ce părţii în drept să o invoce îi este cunoscută relaţia martorului cu partea.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în condiţiile în care au formulat la data de 16.10.2023 opoziţie la audierea martorului L., invocând că între acesta şi recurent există un conflict deschis, concretizat prin formularea unei plângeri penale formulate de recurent împotriva martorului pentru furt, martor ce a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat; prin încheierea din 14.03.2024 instanţa a admis audierea unui alt martor, K., care a afirmat în mod deschis că îl consideră pe recurent vinovat de condamnarea sa anterioară, existând, de asemenea, o relaţie de duşmănie.

Analizând susţinerile recurenţilor prin raportare la considerentele hotărârii recurate şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în primul ciclu procesual, la termenul de judecată din 1 aprilie 2019, la care s-au încuviinţat probele, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a reţinut că apărătorul pârâţilor a solicitat, "numai dacă instanţa apreciază necesar audierea ca martor a numitului M. care a dat banii pârâtului pentru a-i da mai departe reclamantului"; cum necesitatea audierii acestui martor a fost lăsată la aprecierea instanţei, tribunalul, exercitându-şi atribuţia de a aprecia asupra utilităţii probelor solicitate, a încuviinţat la acel termen doar administrarea probei cu înscrisuri în completare.

În al doilea ciclu procesual, urmare a deciziei de casare, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în rejudecare, la termenul din 13 octombrie 2022, a pus în discuţie probatoriul, iar avocatul pârâţilor a solicitat proba cu doi martori, numiţii N. şi O., iar ulterior, în cadrul dezbaterilor asupra probelor, a solicitat "în primă fază, audierea martorilor M. (propus de partea adversă), respectiv N. şi ulterior, dacă se impune, alţii doi"; apărătorul reclamanţilor a susţinut că audierea martorului M. a fost solicitată ca urmare a considerentelor deciziei de casare însă, în principiu, solicită proba testimonială cu martorul P.".

Prin urmare, la termenul de judecată din 13 octombrie 2022, instanţa a încuviinţat proba testimonială cu martorii N. şi O., pentru apelanţii-pârâţi, respectiv M. şi P., pentru intimaţii-reclamanţi, din cuprinsul încheierii rezultând lipsa opoziţiei pârâţilor la încuviinţarea martorilor.

La termenul din 18 mai 2023, când au fost administrate interogatoriile părţilor litigante, apărătorul pârâţilor a învederat că se opune audierii martorului Mierlă Gheorghe, având în vedere că există un conflict penal cu această persoană.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2023, apărătorul pârâţilor a depus înscrisuri din care rezultă că pârâtul C. a formulat o plângere penală pentru furt împotriva martorului Mierlă Gheorghe, iar avocatul reclamanţilor a arătat că formularea unei plângeri penale împotriva unei persoane creează relaţii de duşmănie şi în ceea ce priveşte persoana acuzată faţă de cea căreia i-a formulat plângere, însă nu înseamnă că există o relaţie de duşmănie reciprocă, iar, pe de altă parte, în cauză s-a pronunţat o soluţie de clasare, plângerea penală fiind netemeinică.

Curtea a constatat că "aspectele invocate de apărători în legătură cu relaţiile dintre apelantul-pârât C. şi martorul L. nu împietează asupra audierii acestuia, urmând ca astfel de aspecte să fie verificate ulterior, prin prisma unor înscrisuri ce vor fi solicitate de instanţă a fi depuse la dosar, în funcţie de care va fi evaluată declaraţia testimonială".

La acelaşi termen de judecată instanţa de apel a procedat la audierea martorilor încuviinţaţi prin încheierea din 13 octombrie 2022, respectiv N. şi O., pentru apelanţii-pârâţi şi M. şi P., pentru reclamanţi.

La următorul termen de judecată, din 23 noiembrie 2023, curtea de apel a pus în discuţie suplimentarea probei testimoniale cu martorii Q. şi K. iar apărătorii prezenţi au arătat că sunt de acord, suplimentarea probei fiind încuviinţată de instanţă în acest context.

Din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 14 martie 2024 rezultă că, ulterior audierii martorului K., avocat R., apărător al pârâţilor, s-a opus acestei audieri, susţinând că martorul îl consideră vinovat pe pârâtul C. pentru sentinţa de condamnare la închisoare pe care a primit-o şi pentru faptul că lucra în firmele acestuia; instanţa a pus în discuţie opoziţia apelanţilor-pârâţi la audierea martorului K., pe motiv de relaţii de duşmănie cu pârâtul C., raportat şi la susţinerile martorului, în sensul că nu s-ar afla în relaţii de duşmănie cu C..

Faţă de opoziţia formulată, Curtea a arătat că "nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlăturarea martorului K., având în vedere împrejurările învederate de părţi referitoare la relaţia de duşmănie dintre martor şi C., evoluţia acesteia, inclusiv sub aspect temporal, aspecte ce vor fi avute în vedere de instanţă în aprecierea depoziţiei martorului".

Din cele prezentate anterior rezultă că, la termenul de judecată din 13 octombrie 2022, instanţa a încuviinţat proba testimonială pentru reclamanţi cu martorul J., însă opoziţia pârâţilor a intervenit la un termen ulterior încuviinţării, la 6 octombrie 2023, înainte de audierea acestui martor, dată la care curtea de apel a apreciat că "aspectele invocate de apărători în legătură cu relaţiile dintre apelantul-pârât C. şi martorul L. nu împietează asupra audierii acestuia, urmând ca astfel de aspecte să fie verificate ulterior, prin prisma unor înscrisuri ce vor fi solicitate de instanţă a fi depuse la dosar, în funcţie de care va fi evaluată declaraţia testimonială".

În ceea ce priveşte situaţia martorului K., Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat necesară audierea acestuia şi a ordonat, din oficiu, administrarea acestei probe, iar cei doi apărători ai pârâţilor (avocat R. şi avocat S.), prezenţi la termenul din 23 noiembrie 2023, nu s-au opus suplimentării probei cu martori; ulterior audierii martorului K., apărătorul pârâţilor a înţeles să formuleze opoziţie pe motiv de duşmănie.

Înalta Curte are în vedere că propunerea şi administrarea probelor reprezintă etape distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, de asemenea, specific asociate fiecăreia dintre aceste etape.

Propunerea probelor, căreia îi corespunde şi obligaţia de a respecta regulile privind sarcina probei, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, respectiv de evaluarea admisibilităţii şi a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor în faţa instanţei, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, să delibereze asupra semnificaţiei lor în proces.

Raportând aceste considerente teoretice la actele şi lucrările dosarului reiese că este nefondată solicitarea recurenţilor de a cenzura raţionamentul instanţei de apel privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Pe de o parte, opoziţia la audierea martorilor trebuie să fie expresă şi să fie formulată la momentul la care se discută încuviinţarea martorului, când instanţa apreciază condiţiile de admisibilitate a probei, or, în cauză, s-a constatat lipsa de opoziţie a pârâţilor la termenele de judecată la care s-a încuviinţat proba testimonială cu audierea celor doi martori, L. şi K..

Întrucât interdicţia ascultării ca martor a persoanelor aflate în relaţii de duşmănie cu vreuna dintre părţi are caracter relativ, protejând interesele părţii împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie, opoziţia la audiere trebuie să fie expresă iar partea interesată trebuie să o formuleze de îndată ce îi este cunoscută relaţia martorului cu partea.

Drept urmare, recurenţii-pârâţi au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de identitatea martorilor, pentru a verifica incidenţa cazurilor de inadmisibilitate a probei prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 1-3 C. proc. civ., însă nu şi-au exprimat, cu ocazia discutării admisibilităţii probei, opoziţia la audierea acestora.

În consecinţă, devin incidente dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul cărora părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 3.

Pe de altă parte, în situaţia în care partea în drept să se opună ascultării martorului sesizează aspectele enumerate după administrarea probei, mărturia va rămâne o probă câştigată cauzei, însă instanţa va evalua obiectivitatea depoziţiei având în vedere relaţia dintre martor şi părţi, în condiţiile art. 324 C. proc. civ., astfel cum corect a procedat instanţa de apel. În acest sens, în încheierea din 14.03.2024, instanţa a consemnat expres că "nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlăturarea martorului K., având în vedere împrejurările învederate de părţi referitoare la relaţia de duşmănie dintre martor şi C., evoluţia acesteia, inclusiv sub aspect temporal, aspecte ce vor fi avute în vedere de instanţă în aprecierea depoziţiei martorului". De asemenea, în privinţa martorului L., instanţa a consemnat expres că "aspectele invocate (...) nu împietează asupra audierii acestuia, urmând ca astfel de aspecte să fie verificate ulterior, prin prisma unor înscrisuri ce vor fi solicitate de instanţă a fi depuse la dosar, în funcţie de care va fi evaluată declaraţia testimonială".

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat în cauză.

Referitor la argumentele recurenţilor privind lipsa de obiectivitate a instanţei şi încălcarea de către aceasta a art. 22 din C. proc. civ., a art. 9 din Codul deontologic şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că nu a respectat obligaţia de a administra toate probele relevante, deşi existau dubii privind veridicitatea declaraţiilor martorilor, Înalta Curte are în vedere că, potrivit prevederilor art. 324 C. proc. civ., în evaluarea obiectivităţii depoziţiei martorului, instanţa are rolul de a aprecia asupra legăturilor de interese dintre martor şi vreuna dintre părţi, sinceritatea depoziţiei martorului fiind apreciată prin raportare la relaţiile dintre părţi şi la interesul pe care l-ar avea faţă de rezultatul procesului.

Înalta Curte notează în acest sens şi că răspunsurile echivoce ale părţilor litigante sau ale martorilor nu pot constitui o probă în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, fiind necesare probe în completare, probe utile soluţionării cauzei.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a respectat dispoziţiile arătate ale art. 324 C. proc. civ. în evaluarea declaraţiilor martorilor; de altfel, nu reiese că instanţa de apel a valorificat exclusiv depoziţiile celor doi martori anterior menţionaţi, ci a reapreciat întreg materialul probator administrat în cauză.

Totodată, nu pot fi primite alegaţiile recurenţilor referitoare la preconcepţia instanţei, la deducţia neprofesională şi subiectivă acesteia şi la modalitatea în care a înţeles să interogheze martorii propuşi de către pârâţi, având în vedere că scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel). Nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în faţa instanţelor de fond, întrucât acele critici care privesc modalitatea în care instanţa de apel a analizat dovezile administrate în cauză nu se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege.

Examinând susţinerile recurenţilor pârâţi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceştia au considerat că declaraţiile părţilor cu privire la remiterea sumei împrumutate sunt dovedite cu forţa actului autentic, se constată că sunt nefondate.

Faţă de argumentele din cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie (prin care recurenţii pretind greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate, invocând că instanţa a dat/nu a dat relevanţă anumitor probe), întrucât, astfel cum s-a precizat anterior, stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că recurenţii pretind că, faţă de conţinutul contractului de împrumut încheiat între părţi, autentificat de notar, din care rezultă voinţa lor şi dovada că banii au fost înmânaţi, instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor legale care reglementează modul de autentificare a actelor notariale, refuzând să recunoască forţa probantă a actului autentic; au invocat dispoziţii din Legea notarilor publici şi activităţii notariale şi din Regulamentul de aplicare a acesteia.

În analiza acestor critici, Înalta Curte constată că instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, verificând aceleaşi susţineri ale recurenţilor, a constatat că "instanţele de fond au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 36/1995, statuând că, în condiţiile în care actul autentic nu face menţiunea expresă că tradiţiunea sumei de bani a avut loc în prezenţa personală a notarului public prin predarea sumei în numerar la momentul autentificării, declaraţia părţilor inserată în cuprinsul actului privind remiterea banilor este pasibilă de dovada contrară. Din această persectivă nu prezintă relevanţă, cum susţin recurenţii, existenţa unui consimţământ valabil cu valoarea unei chitanţe liberatorii în privinţa remiterii banilor, obiectul contractului fiind o condiţie distinctă de valabilitate a convenţiei".

Aşadar, recurenţii reiterează o problemă deja dezlegată de instanţa supremă prin decizia de casare, şi anume dacă declaraţiile părţilor cu privire la remiterea sumei împrumutate sunt dovedite cu forţa actului autentic; instanţa de recurs a arătat că această chestiune a fost corect apreciată în primul ciclu procesual, pentru că se putea face proba contrară acelor menţiuni ale actului care nu fuseseră constatate prin propriile simţuri de notar, respectiv că remiterea banilor a fost declarată de părţi şi nu percepută de notar.

Prin urmare, aceste aspecte au fost deja tranşate, neputând fi reiterate şi analizate în prezenta fază procesuală.

Pe cale de consecinţă, întrucât instanţa de apel a ţinut seama de aceste dezlegări, nu i se poate imputa vreo eventuală încălcare sau ignorare a normelor de drept material indicate de către recurenţi în cuprinsul acestui motiv de recurs.

Înalta Curte mai constată că recurenţii, invocând o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, art. 22 C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO, în realitate contestă modul în care instanţa de apel a apreciat probele şi urmăresc r o nouă evaluare a elementelor de probatoriu, pentru ca, în acest mod, să obţină o soluţie favorabilă pretenţiilor formulate.

Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

De altfel, criticile în sensul că instanţa de apel, "deşi avea suspiciuni în ceea ce priveşte cele întâmplate la biroul notarului, avea la îndemână o probă clară, respectiv audierea celuilalt notar prezent, respectiv doamna G." au un caracter formal, nededucând judecăţii critici concrete de nelegalitate în raport cu raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut, în legătură cu aceste aspecte, că "notarul public I., cel care figurează în contractul autentic ca fiind notarul care l-a instrumentat, a precizat că a consemnat declaraţia părţilor cu privire la predarea/primirea banilor, rezultând în mod clar şi cert că această operaţiune de predare/primire a banilor nu s-a realizat în faţa notarului public, deşi poziţia exprimată a notarului este una evazivă şi cu tentă părtinitoare."

În aceeaşi manieră inadecvată procedural, recurenţii au dedus, în continuare, critici referitoare la pretinsa confuzie a instanţei cu privire la notarul care a autentificat actul, bărbat sau femeie, precum şi cu privire la refuzul instanţei de a recunoaşte structura biroului notarial, care era format din doi notari, ambii competenţi să verifice actele.

Pe lângă faptul că şi aceste critici se rezumă la a indica doar aspecte de netemeinicie, în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să valorifice probele administrate, se observă şi că aceste susţineri au primit o dezlegare judiciară, prin decizia de casare, conform considerentelor anterior arătate, în sensul că remiterea banilor a fost doar declarată de către părţi, nefiind percepută cu propriile simţuri de către notar.

Astfel, aceste susţineri nu sunt în măsură să permită verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din moment ce recurenţii omit să formuleze o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să reprezinte chestiuni de nelegalitate, de natură a permite cenzura instanţei de recurs.

Din acest punct de vedere, afirmaţiile potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi analizat toate elementele din care ar rezulta predarea banilor în faţa notarului, prin administrarea unui probatoriu care să presupună şi audierea doamnei notar, expun doar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată şi contravin, în acelaşi timp, analizei instanţei de apel care, faţă de poziţiile divergente ale părţilor, în rejudecare a administrat un probatoriu extins, inclusiv proba testimonială solicitată de apelanţii-pârâţi, aceştia nepropunând audierea vreunui notar.

Astfel cum s-a arătat în precedent, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situaţiei de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. În acest sens, este de menţionat şi că, potrivit art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Lipsite de relevanţă juridică, din perspectiva obiectului de analiză al instanţei de recurs, sunt şi susţinerile în sensul că instanţa de apel reţine aspecte nedeclarate de către martori, precum şi alegaţiile referitoare la contradictorialitatea depoziţiilor acestora.

Drept urmare, având în vedere că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, aceste susţineri sunt formal invocate, recurenţii urmărind o nouă verificare şi interpretare a aspectelor de temeinicie susţinute în faţa instanţei de apel.

Totodată, se constată că recurenţii au expus stări de fapt şi aprecieri proprii cu privire la probe ce nu pot fi analizate în recurs, cadru procesual în care se deduc judecăţii exclusiv chestiuni de nelegalitate ale soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, iar nu aspecte de netemeinicie, cum sunt cele privind stabilirea situaţiei de fapt ori evaluarea probatoriilor.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum s-a procedat în debutul acestei analize. Însă, recurenţii-pârâţi, prin criticile expuse în această ultimă parte a acestor considerente, nu invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci critică modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanţa de apel este suverană în această privinţă.

Pentru ansamblul acestor considerente, motivele de recurs invocate nefiind fondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat.

Faţă de culpa procesuală a recurenţilor-pârâţi, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea acestora la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în cuantumul rezultat din documentele justificative depuse la dosarul cauzei .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi E. împotriva deciziei nr. 2086 din 11 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi cu intimata-pârâtă D..

Obligă pe recurenţii-pârâţi C. şi E. la plata sumei de 5000 RON, către intimaţii-reclamanţi A. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2025.