Negative jurisdictional conflict resolved: claim time-barring enforcement and land register rectification assigned to Timișoara District Court.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2026

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2023 la data de 17.03.2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G. şi H. S.R.L., a solicitat instanţei să constate prescripţia dreptului de a cere executarea silită a dreptului de creanţă stabilit prin sentinţa penală nr. 96/12.03.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. x/2014, în favoarea pârâţilor, drept pentru garantarea căruia s-a înscris sechestrul asigurător asupra imobilului, precum şi să dispună rectificarea notării din cartea funciară nr. x Dumbrăviţa, nr. cadastral x, în sensul radierii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului prin sentinţa penală menţionată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1648, art. 911 şi art. 907-908 C. civ.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Judecătoria Timişoara, prin sentinţa nr. 6304/07.03.2025 a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, considerând că, în raport de art. 954 alin. (1), art. 957 alin. (2) şi art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ. (daunele materiale stabilite către partea civilă H. S.R.L. fiind în cuantum de 282.640,79 RON), în primă instanţă competent a fost Tribunalul Constanţa, prin sentinţa căruia a fost instituită măsura asigurătorie, astfel că aceeaşi instanţă este competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza pendinte.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 3010 pronunţată la data de 04.12.2025, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timişoara şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Această instanţă a apreciat că dreptul de creanţă izvorât dintr-o hotărâre judecătorească se valorifică în cadrul executării silite, iar debitorul poate invoca prescripţia dreptului de a cere executarea silită în procedura contestaţiei la executare, acesta fiind cadrul procesual special în care se pot invoca asemenea apărări, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererii ce face obiectul prezentei cauze revine Judecătoriei Timişoara care este instanţa în a cărei circumscripţie se afla la data sesizării instanţei, sediul reclamantei debitoare.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin demersul judiciar cu care a fost învestită Judecătoria Timişoara, reclamanta a arătat că în calitate de vânzătoare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.11.2012 de BNP I., a procedat la vânzarea către cumpărătorul J. a imobilului situat în comuna Dumbrăviţa, strada x, mansardă, judeţul Timiş, înscris în CF x, pentru preţul de 57.000 euro, stabilit a fi plătit în termen de 5 ani.

Prin sentinţa penală nr. 96 din data de 12.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Constanţa au fost obligaţi inculpaţii K., L., J., M. şi N., în solidar, la plata următoarelor daune materiale: 66.258,90 RON către partea civilă C., 3310,67 RON către partea civilă F., 28.020,3 RON către partea civilă G.. De asemenea, au fost obligaţi inculpaţii la plata daunelor materiale în cuantum de 282.640,79 RON către partea civilă H. S.R.L. Arad.

Prin aceeaşi sentinţă penală s-a dispus instituirea sechestrului asigurător prin indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile şi imobile, conturi bancare şi cutii de valori aparţinând inculpaţilor K., L., J., M., N., O. şi P., până la concurenţa sumelor acordate cu titlu de despăgubiri materiale şi a cheltuielilor judiciare, bunuri care vor fi identificate şi evaluate de către organele de executare care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii dispuse de instanţă conform art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată.

În baza acestei sentinţe penale s-a notat sechestrul asigurător în cartea funciară nr. x Dumbrăviţa, cu privire la imobilul aparţinând inculpatului J..

Prin decizia penală nr. 73/P din 31.01.2017 a Curţii de Apel Constanţa, s-a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale, încetând procesul penal faţă de inculpat, fără însă a modifica dispoziţiile privind latura civilă şi măsura sechestrului.

Deoarece cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, reclamanta a precizat că a formulat o acţiune civilă în rezoluţiune, admisă prin sentinţa civilă nr. 1635/19.12.2017 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 278/A/26.04.2018 a Curţii de Apel Timişoara, dispunându-se rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea în natură a imobilului, precum şi radierea dreptului de proprietate al cumpărătorului din cartea funciară şi reînscrierea reclamantei ca proprietară; astfel, a arătat că imobilul a revenit în patrimoniul reclamantei, dar în cartea funciară a rămas notat sechestrul dispus în dosarul penal în favoarea pârâţilor.

Reclamanta a mai susţinut că, după rămânerea definitivă a hotărârii penale, creanţele deveniseră creanţe civile, guvernate de dreptul civil, inclusiv în ceea ce priveşte prescripţia. Astfel, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 31.01.2017, data rămânerii definitive a hotărârii penale, şi s-a împlinit la data de 31.01.2020, fără a interveni vreo cauză de suspendare sau întrerupere.

Prin urmare, a apreciat că dreptul părţilro civile din procesul penal de a executa silit creanţa pentru garantarea căreia a fost notat sechestrul s-a prescris, iar măsura sechestrului nu mai corespunde situaţiei juridice actuale a imobilului, astfel că a invocat dispoziţiile art. 706 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Obiectul cauzei pendinte este reprezentat de solicitarea reclamantei de a se constata prescripţia dreptului de a cere executarea silită a dreptului de creanţă stabilit prin sentinţa penală nr. 96/12.03.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. x/2014, în favoarea pârâţilor, drept pentru garantarea căruia s-a înscris sechestrul asigurător asupra imobilului, precum şi să dispună rectificarea notării din cartea funciară nr. x Dumbrăviţa, nr. cadastral x, în sensul radierii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului prin sentinţa penală menţionată.

Înalta Curte constată că declinarea reciprocă de competenţă între cele două instanţe în conflict a survenit pe fondul calificării diferite a cererii deduse judecăţii; astfel, în timp ce Judecătoria Timişoara a reţinut că este învestită cu o cerere de ridicare sechestru asigurător, Tribunalul Constanţa a apreciat că pretenţia reclamantei poate fi valorificată în procedura executării silite, pe calea contestaţiei la executare, ceea ce atrage competenţa de la sediul debitorului.

Potrivit susţinerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost expuse anterior, se constată că aceasta a formulat două capete de cerere: solicitarea de a se constata intervenită prescripţia executării silite a dreptului de creanţă stabilit prin sentinţa penală nr. 96/12.03.2015, în temeiul art. 706 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., iar, ca o consecinţă a acestui petit, să se dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii sechestrului asigurător.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că reclamanta nu a solicitat ridicarea măsurii sechestrului asigurător, având în vedere circumstanţele în care a fost soluţionată latura civilă în dosarul penal, măsura nefiind încetată de drept, ci a formulat acţiune în constatarea prescripţiei executării silite a dreptului de creanţă, apreciind că dreptul de a executa silit creanţa pentru garantarea căreia a fost notat sechestrul s-a prescris.

În construcţia juridică propusă instanţei de reclamantă, cererea de ridicare a sechestrului poate fi încuviinţată numai în condiţiile în care nu mai poate avea executarea silită a creanţelor pentru garantarea cărora măsura asiguratorie a fost dispusă şi apoi menţinută; de aceea, solicitarea de ridicare a sechestrului este subordonată cererii de a se constata intervenită prescripţia executării creanţei şi, are, deci, caracter accesoriu acesteia din urmă, care are caracter principal.

Faţă de dispoziţiilor art. 123 C. proc. civ., rezultă că în speţă competenţa primei instanţe trebuie să se determine în funcţie de capătul principal de cerere, care este solicitarea de constatare a prescripţiei executării silite a creanţei menţionate.

Potrivit art. 125 C. proc. civ., "în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului".

Astfel, pentru a se determina competenţa de soluţionare a cererii de constatare a existenţei/inexistenţei dreptului este necesar să se identifice acţiunea în cadrul căreia se poate cerere realizarea dreptului şi, ulterior, să se determine instanţa competentă să soluţioneze cererea având ca obiect realizarea dreptului.

Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă izvorât dintr-o hotărâre judecătorească se valorifică în cadrul executării silite, iar debitorul poate invoca prescripţia dreptului de a cere executarea silită în procedura contestaţiei la executare, acesta fiind cadrul procesual special în care se pot invoca asemenea apărări.

Faţă de acest raţionament, rezultă că, fiind în situaţia în care, potrivit susţinerilor reclamantei, nu a fost pornită o executare silită, cererea în constatare provocatorie formulată de reclamantă este de competenţa instanţei care ar fi fost competentă a soluţiona contestaţia la executare în cadrul căreia debitorul s-ar fi putut apăra invocând respectiva prescripţie a executării silite.

De aceea, faţă de obiectul concret al cererii de constatare a prescripţiei dreptului de creanţă şi de motivele care o susţin, precum şi în raport de temeiul de drept al acesteia, expres indicat, competenţa de soluţionare a cauzei nu poate fi stabilită în raport de dispoziţiile art. 954 - 957 C. proc. civ. şi de principiul simetriei formelor juridice, în virtutea căruia instanţa care a dispus măsura sechestrului este competentă să soluţioneze şi cererea de ridicare a acestuia, ci în raport de dispoziţiile speciale ale C. proc. civ. care reglementează procedura de soluţionare a contestaţiei la executare.

În raport de aceste considerente, văzând că art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul, sau, după caz, sediul debitorului, iar contestaţia la executare se soluţionează de instanţa de executare, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererii ce face obiectul prezentei cauze revine instanţei în a cărei circumscripţie se afla la data sesizării instanţei sediul reclamantei care invocă prescripţia, respectiv Judecătoria Timişoara.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2026.