Partition deed upheld: no illicit cause absent proof of donation intent; claim to annul notarized voluntary partition dismissed.

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.01.2023, pe rolul Judecătoriei Braşov şi declinată apoi conform sentinţei civile nr. 4656/12.05.2023 în favoarea Tribunalului Braşov, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., constatarea nulităţii parţiale absolute a actului de dezmembrare şi partaj şi voluntar autentificat sub nr. x/05.08.2009 de G., astfel încât suprafaţa de teren de 10 000 mp înscrisă în CF nr. x Predeal la Al sub nr. cad. x (top. 7183/3, 7188/4, 7184/3, 7185/3, 7188/3 şi 7190/2)/2, proprietatea în cote de câte 1/2 a pârâţilor H. şi 1/2 a pârâţilor Lăzărescu să revină în proprietatea reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1250 şi următoarele din C. civ. vechi.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2025 Tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie forţată a S.C. I. S.A. (fostă J.) formulată de reclamanţi, în temeiul art. 68 C. proc. civ., şi, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. a dispus introducerea în cauză a S.C. I. S.A. (fostă J.) în faliment reprezentat prin lichidator judiciar K..

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 21 martie 2024 Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de societatea S.C. I. S.A.

I.2. Încheierea şi hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 121/S din 10.05.2024 a Tribunalului Braşov a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F. şi intervenientul forţat S.C. I. S.A., prin lichidator judiciar K..

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a fost respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 121/S din 10.05.2024 a Tribunalului Braşov.

II. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20.02.2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 24 februarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

S-a constatat că recurenţii-reclamanţi datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum 3.402,5 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, taxă ce a fost achitată conform chitanţei de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea hotărârii recurate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a respins apelul formulat în considerarea priorităţii principiului libertăţii contractuale faţă de prevederile art. 730 alin. (1) C. civ. vechi (aplicabil în cauza) potrivit cărora partajul voluntar poate fi realizat între părţi " oricum ar voi". Prin urmare se consideră că împărţeala realizată prin actul de partaj voluntar (fără sultă) şi în privinţa căruia toate părţile recunosc că au reglementat alte raporturi juridice, nu constituie un motiv de nulitate absolută întrucât părţile sunt suverane în alegerea modalităţii în care se modifică sau se sting raporturile juridice dintre ele.

Acest considerent este valabil, cu excepţia situaţiei în care s-ar încălca dispoziţii legale imperative, încălcare, ce se regăseşte, în opinia recurenţilor, în prezenta cauză.

În acest sens, s-a susţinut că un act de dezmembrare şi partaj prin care partea transmite un bun fără a primi sultă reprezintă o donaţie, iar donaţia reprezintă un act în privinţa căruia respectarea formei reprezintă o condiţie ad validitatem, fiind aplicabile condiţiile prevăzute în mod expres de către art. 823 C. civ. de la 1864, care impune, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca în conţinutul contractului de donaţie să fie menţionate în mod expres dacă aceasta este încheiat pentru satisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau care nu erau arătate în actul de donaţie.

Recurenţii au considerat că expresia cuprinsă în conţinutul art. 730 alin. (1) din C. civ. de la 1864 în sensul că partajul se poate realiza de părţi "oricum ar voi" în niciun caz nu poate fi interpretată în sensul că părţile pot încălca orice dispoziţii legale de ordine publică cum e cea prevăzută de art. 823 din acelaşi cod.

Prin contractul de partaj a cărui nulitate se cere, cei trei copartajanţi au dezmembrat terenul obiect al contractului două loturi, S.C. J. dobândind o suprafaţă corespunzătoare cotei sale de proprietate însă recurenţii nu au primit nicio suprafaţă de teren, cota acestora fiind inclusă în totalitate în lotul atribuit pârâţilor, fără ca aceştia să achite o sultă corespunzătoare suprafeţei de teren primite în plus faţă de cota lor de proprietate.

Faţă de aceste circumstanţe, recurenţii au susţinut caracterul de donaţie al contractului încheiat între părţi, în contextul în care nu a existat o contraprestaţie în favoarea lor iar intimaţii au primit o suprafaţă mai mare de teren decât cea corespunzătoare cotei lor de proprietate.

Contrar susţinerilor intimaţilor, în cauză nu este vorba despre o simulaţie care ar fi trebuit să fie constatată de instanţa de judecată printr-un petit distinct al cererii de chemare în judecată ci în situaţia în care denumirea actului - aceea de dezmembrare şi partaj - nu corespunde în totalitate cu conţinutul său, care este parţial un act cu titlu gratuit, într-un mod evident, fără a exista un act secret sub acest aspect.

În condiţiile în care prin actul atacat în prezenta cauză nu s-a realizat un echilibru al prestaţiilor, acesta este un act cu titlu gratuit iar acest lucru rezultă în mod explicit din conţinutul său fără a fi nevoie ca instanţa să reinterpreteze voinţa părţilor, respectiv să constate simulaţia conversiunea actului juridic, sens în care invocă practica judiciară depusă la dosarul cauzei în apel, prin care s-a dispus obligarea la plata unei sulte chiar şi în situaţia în care cei îndreptăţiţi nu au solicitat acest lucru.

Întrucât recurenţii şi intimaţii au susţinut existenţa unor raporturi juridice diferite pentru care actul a fost încheiat fără plata unei sulte, prin memoriul de recurs recurenţii au susţinut că în cauză nu are relevanţă fondul raporturilor juridice reglate prin încheierea actului ci existenţa lor conduc la aplicabilitatea prevederilor art. 823 din C. civ. de la 1864, în special teza a doua, fiind nulă donaţia care s-a făcut cu condiţia de a satisface datorii şi sarcini care nu erau arătate în actul de donaţiune.

În contextul în care actul trebuia să cuprinsă în mod expres sarcinile şi datoriile pe care părţile au înţeles să le stingă prin încheiere actului, nerespectarea formei ad validitatem prevăzute de lege constituie, în opinia recurenţilor, o cauză ilicită a actului în sensul dispoziţiilor art. 823 C. civ. de la 1864 .

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că încălcarea acestor dispoziţii legale aduce atingere unui interes public, acela că o donaţie, în forma autentică obligatorie, să cuprindă în mod transparent motivele încheierii acesteia, respectiv dacă a fost încheiat cu "condiţia de a satisface datorii sau sarcini".

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au făcut referire la cadrul procesual stabilit în cauză, în privinţa căruia instanţa de apel a considerat ca instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu impune introducerea în cauză a părţii din imobil dobândite de intimata S.C. J. iar că prevederile art. 39 alin. (2) nu instituie o obligaţie de introducerea a acesteia în cauză ci reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei.

Faţă de aceste considerente, recurenţii-reclamanţi au considerat că aprecierea instanţei trebuia să fie bazată pe un criteriu obiectiv, care să rezulte dintr-o justificare a motivelor pentru care nu se consideră necesară introducerea în cauză a acestei părţi, iar singurul criteriu obiectiv în acest sens îl constituie cel prevăzut de art. 435 C. proc. civ. conform căruia hotărârea produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, era necesară introducerea în cauză, din oficiu, a succesorului cu titlu particular al intervenientei, conform prevederilor art. 39 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.. S.C. I. S.R.L. a arătat ca a înstrăinat imobilul, însă în condiţiile în care constatarea nulităţii are efect retroactiv, repunerea părţilor în situaţia anterioară ar putea aduce atingere drepturilor succesorului cu titlu particular al intervenientei, cel puţin în privinţa operaţiunilor de carte funciară, aceasta fiind îndreptăţită să cunoască faptul că s-a formulat o acţiune în anularea actului în temeiul căruia a devenit proprietară şi să formuleze apărări în măsura în care apreciază că hotărârea i-ar putea afecta dreptul dobândit.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 14 martie 2025 intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că recurenţii nu solicită nulitatea actului de partaj pentru nerespectarea formei cerute ad validitatem, ci pentru nerespectarea conţinutului actului de donaţie.

Normele legale referite în motivele de recurs (art. 730 alin. (1) şi art. 823 din C. civ. 1864) nu pot fi aplicate simultan aceluiaşi act juridic, deoarece fiecare se referă la un alt tip de act juridic, respectiv partaj (art. 730) şi donaţie (art. 823).

Or, recurenţii au sesizat instanţa de judecată cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui act de partaj voluntar, iar nu a unei donaţii, astfel cum corect au apreciat instanţele anterioare, plecând de la denumirea şi conţinutul neechivoc al actului semnat, precum şi de la voinţa concordantă a tuturor părţilor în acest sens, cu atât mai mult cu cât recurenţii aveau şi au în continuare calitatea de avocat (A.), respectiv de notar public (B.), actul fiind încheiat la biroul notarial deţinut de către cea din urmă.

Actul juridic supus analizei instanţei este un act unitar, astfel că acesta are acelaşi regim juridic pentru toate părţile contractante, neputându-se aprecia că pentru recurenţi şi intimaţii H. şi L., ar fi o donaţie, iar pentru recurenţi şi cealaltă parte (J., actualmente I. SRL) ar fi un act de partaj.

De altfel, pentru prima dată în apel, recurenţii au susţinut că actul de dezmembrare şi partaj este doar parţial cu titlu gratuit, invocând pretinsa lipsă a unei contraprestaţii din partea intimaţilor respectiv lipsa unei sulte compensatorii, deşi, prin actul de vânzare cumpărare anterior partajului, au dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote - părţi din terenul care a făcut obiectul dezmembrării şi partajului.

Intimatul pârât a arătat că actul de dezmembrare şi partaj voluntar a cărei nulitate parţială se solicită a fost încheiat la data de 05.08.2009, sub imperiul vechiul C. civ., cu respectarea tuturor condiţiilor cerute de legea în vigoare pentru încheierea sa valabilă iar stabilirea şi atribuirea celor două loturi s-a făcut potrivit voinţei părţilor valabil exprimată, în acord cu dispoziţiile art. 730 alin. (1) C. civ. 1864, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât a susţinut că nu poate fi primit, deoarece vizează o nulitate condiţionată de o vătămare adusă părţii care o invocă, reglementată de art. 175 C. proc. civ. iar recurenţii nu au indicat ce vătămare li s-a adus prin pretinsa stabilire greşită a cadrului procesual în raport de o altă parte din proces faţă de care nu a emis niciun fel de pretenţii prin cererea de chemare în judecată, iar nulitatea invocată nu se încadrează în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 176 C. proc. civ.

La data de 02 aprilie 2025, intimaţii-pârâţi E. şi F. au depus întâmpinare, prin intermediul căreia au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În combaterea primului motiv de recurs formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au susţinut că în cauză sunt aplicabile regulile partajului reglementate de dispoziţiile vechiul C. civ. şi nu regulile de drept ce guvernează instituţia donaţiei cum greşit invocă recurenţii, iar în materia sistării stării de indiviziune nu există reguli de ordine publică care să impună o anumită modalitate de realizare a acesteia, fiind suveran principiul autonomiei de voinţă a părţilor.

În acest sens, intimaţii-pârâţi au arătat că prin modalitatea în care s-a realizat sistarea stării de indiviziune din actul de partajare autentificat sub nr. x/05.08.2009 reclamantul A. a stins o parte din datoria pe care a avea fata de pârâtul E. şi pârâtul C., datorie constatată prin Convenţia din 07.03.2008 astfel cum a fost modificată prin Actul adiţional cu încheierea de legalizare de semnătură nr. 2265/07.04.2009.

De asemenea, au susţinut intimaţii-pârâţi faptul că lipsa sultei nu este sancţionată de lege cu nulitate absolută pentru cauză ilicită, convenţia fiind legea părţilor şi fiind prezumată a avea o cauză licită/morală, cât timp nu sunt încălcate norme de drept imperative, de ordine publică.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind introducerea în cauză a terţului S.C. J., intimaţii au susţinut că instanţele de fond au făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept procesual atunci când au apreciat că nu se impune introducerea acestuia în cauză.

Intimaţii-pârâţi au considerat că terţul S.C. J. nu are legitimare procesuala pasivă în condiţiile în care cererea de chemare în judecată care ca obiect nulitatea parţială a actului de partaj ce vizează raporturile dintre recurenţi şi intimaţi.

De asemenea, au menţionat şi faptul că normele de procedură ce recurenţii pretind că au fost încălcate nu atrag sancţiunea nulităţii astfel cum impune motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.4. Răspunsul la întâmpinare

La data de 02 aprilie 2025, prin poşta electronică, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât C. prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate.

La data de 23 aprilie 2025, prin poşta electronică, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi E. şi F. prin intermediul căruia a solicitat respingerea apărărilor formulate.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 08 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din analiza situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de cea de apel, pe baza probatoriului administrat, ce nu poate fi reevaluată în calea de atac a recursului, rezultă că părţile au încheiat Actul de dezmembrare şi Partaj Voluntar autentificat sub nr. x/05.08.2009, prin care aceştia au înţeles să partajeze în două loturi imobilul, proprietate comună, cu datele cadastrale din cererea introductivă şi reprezentat de teren în suprafaţă de 22796 mp.

Tribunalul Braşov a constatat că potrivit acestui act, lotul nr. x, a fost atribuit în proprietate copartajantei S.C. J. iar lotul nr. x a fost atribuit în proprietate copartajanţilor D. şi C. în cota de 1/2 părţi, ca bun comun, şi pentru E. şi soţia F., în cota de 1/2 părţi, ca bun comun.

Prin cererea introductivă, reclamanţii au invocat nulitatea absolută a contractului pentru cauza ilicită reprezentată de împrejurarea că în favoarea lor nu a fost stabilită sultă şi nici le-a fost atribuită vreo cotă din imobil.

Ulterior, prin precizările ulterioare formulat în faţa Judecătoriei Braşov, respectiv a Tribunalului Braşov investit ca urmare a declinării, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa trebuie să constate lipsa calităţii de proprietari a pârâţilor pe cotele indicate, iar în ceea ce priveşte temeiul juridic au învederat că s-au referit la art. 1250 C. civ. nou care are corespondent în art. 966-968 C. civ. vechi. Aceştia au invocat şi aplicarea art. 742 şi art. 1294 C. civ. vechi, subliniind că prin prisma acestor prevederi este ilicită cauza actului atacat. De asemenea, faţă de lipsa sultei au invocat recurenţii-reclamanţi faptul că nu rezultă din conţinutul său intenţia părţilor de a încheia o donaţie şi nu au fost respectate cerinţele art. 823 C. civ. vechi pentru că nu au fost indicate eventualele datoriile compensate.

Prima instanţă a reţinut că, în mod indirect, recurenţii-reclamanţi au recunoscut că au achitat pârâţilor o datorie prin modul în care au partajat imobilul prin intermediul actului de partaj voluntar, teză susţinută de Actul adiţional la convenţia încheiată la data de 07.03.2008, autentificat sub nr. x/07.04.2009, necontestat de reclamanţi şi anterior încheierii actului de partaj voluntar, prin care reclamantul A. a recunoscut o datorie în cuantum de 500.000 euro, în favoarea pârâţilor E. şi C. şi s-a obligat să stingă această datorie inclusiv prin trecerea în proprietatea acestora a unei suprafeţe de 5000 mp din terenul învecinat şi a întregului teren indicat în cerere.

Tribunalul a înlăturat, în final, incidenţa art. 823 C. civ. vechi întrucât din conţinutul actului şi conform recunoaşterii reclamanţilor nu a rezultat intenţia părţilor de a încheia un act de donaţie.

Instanţa de apel, în motivarea soluţiei de respingere a apelului formulat de reclamanţi, a reţinut că prima instanţă a calificat corect actul juridic dedus judecăţii drept un partaj convenţional, iar nu o donaţie. În ceea ce priveşte simulaţia actului, aceasta nu a constituit obiectul investirii primei instanţe astfel că nu se impune examinarea apărărilor realizate de intimaţii pârâţi pe acest palier.

În ceea ce priveşte criticile privind introducerea în cauză a cumpărătorul lotului x, s-a reţinut că prevederile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie o obligaţie a instanţei de a introduce în cauză succesorul cu titlu particular, ci o facultate a acesteia care trebuie relaţionată de împrejurările cauzei, iar în cadrul acţiunilor având ca obiect constatarea anulării unui act juridic calitatea procesuală revine, conform art. 36 C. proc. civ., părţilor semnatare, ca efect al transpunerii raportului juridic substanţial în plan procesual.

Prin cererea de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat greşita aplicare a prevederilor art. 730 alin. (1) din C. civ. de la 1864 întrucât, faţă de lipsa contraprestaţiei din actul de partaj, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 823 din C. civ. de la 1864 care impune sancţiunea nulităţii absolute a contractului de donaţie în situaţia în care nu este menţionat, în mod expres, că acesta a fost încheiat pentru a satisface datorii sau sarcini care nu existau la momentul încheierii donaţiei sau nu erau arătate în actul de donaţie.

Recurenţii au reiterat susţinerile din apel privind caracterul de donaţie al contractului încheiat între părţi faţă de lipsa sultei susţinând că, în contextul în care contractul a fost încheiat pentru a regla diferite raporturi juridice dintre părţile semnatare, în cauză instanţele trebuiau să facă aplicarea dispoziţiilor art. 823 din C. civ. de la 1864, contractul fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Criticile urmează a analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât privesc aplicarea şi interpretarea normelor de drept material, însă sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi valabilă, cauza (scopul) actului de partaj, ca a oricărui act juridic civil, trebuie să existe şi să fie licită şi morală (art. 966), legea instituind în cuprinsul art. 967 două prezumţii legale, relative, privind valabilitatea şi existenţa cauzei. Astfel, cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice precum şi în ipoteza fraudei la lege, atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Rezultă din cuprinsul dispoziţiilor legale citate că frauda la lege reprezintă acea operaţiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor.

Din punct de vedere structural, frauda la lege conţine două elemente: un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi un element subiectiv, care rezidă în intenţia de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

Sarcina probei cu privire la existenţa unei fraude la lege îi revine reclamantului, acesta neputându-se baza pe simple afirmaţii, ci este necesar să facă dovada atât a intenţiei pârâtei de a frauda legea, cât şi a procedeului fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii.

Cu acestea, în speţă, reclamanţii-recurenţi nu a demonstrat această ipoteză.

În acord cu opinia instanţelor de fond, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu se poate reţine existenţa unei cauze ilicite şi nici fraudarea legii atât timp cât nu există nicio prevedere legală imperativă care să impună partajarea bunurilor aflate în coproprietate în loturi perfect egale şi obligaţia de a se stabili sulta în sarcina părţii care a primit bunuri de o valoare mai mare decât cota care îi revenea. În virtutea principiului libertăţii contractuale, raportat la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, părţile pot conveni partajarea bunurilor, chiar dacă loturile sunt inegale sau fără existenţa unor contraprestaţii. De altfel, dacă partajul în natură este posibil, chiar dacă loturile sunt inegale, nici instanţa de judecată nu poate, fără consimţământul copărtaşilor, să recurgă la o altă modalitate de împărţeală.

Or, câtă vreme părţile şi-au partajat bunurile prin bună învoială, în considerarea unor raporturi juridice anterioare astfel cum chiar recurenţii-reclamanţi au recunoscut, astfel cum ele au apreciat-o, nu se poate reţine cauza ilicită a actului contestat, cu atât mai mult cu cât reclamanţii-recurenţi nu a făcut nici dovada intenţiei pârâţilor de a frauda legea.

Recurenţii-reclamanţi au semnat actul juridic a cărui anulare a solicitat-o în deplină cunoştinţă de cauză, aceştia declarând în conţinutul său că împărţeala se realizează fără plata unei sulte, actul de partaj neputând fi calificat ca reprezentând instrumentul prin care s-a încercat fraudarea unor presupuse norme imperative, aşa cum se susţine.

Totodată, se reţine şi faptul că înţelegerea cuprinsă în actul de partaj a fost executată, recurenţii-reclamanţi depunând alăturat cererii de chemare în judecată extrasul de carte funciară nr. x/21.07.2022 care atestă înscrierea în cartea funciară a imobilelor a Actului de Dezmembrare şi Partaj voluntar autentificat sub nr. x/05.08.2009 a cărui anulare o solicită prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Astfel, atât timp cât actul cuprinde voinţa reală a părţilor, nu se poate reţine că nu există cauza actului, aceasta fiind de altfel prezumată de art. 967 din C. civ. de la 1864. Or, voinţa părţilor a fost aceea de a realiza partajul voluntar fără plata unei sulte pentru a stinge o datorie anterioară, fără existenţa intenţiei de a gratifica, condiţie specifică contractului de donaţie.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 801 C. civ. de la 1864 "Donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele da irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte". Din această dispoziţie legală rezultă caracterul juridic al donaţiei de contract gratuit prin care cu intenţia de a gratifica, donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul fără a urmări să primească ceva în schimb.

Astfel, contractul de donaţie presupune trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, donatorul urmărind gratificarea donatarului prin diminuarea ireversibilă a patrimoniului său.

Caracterul gratuit al donaţiei constă în aceea că donatarul acceptă să dobândească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor respective. Micşorarea patrimoniului donatorului, corelativ cu mărirea patrimoniului donatarului, are drept cauză intenţia liberală sau animus donandi, caracteristică donaţiei ca specie de liberalitate.

Astfel, donaţia presupune existenţa a două elemente: un element material, obiectiv - diminuarea patrimoniului dispunătorului şi mărirea corelativă a patrimoniului gratificatului, şi un element subiectiv, intenţional - intenţia liberală - animus donandi, respectiv, motivele determinante ale actului: intenţia liberală şi interesul.

Prin urmare, numai existenţa intenţiei de a gratifica dă naştere unei donaţii indirecte.

Or, este de principiu că, stabilirea existenţei intenţiei de a gratifica, ca element al cauzei donaţiei, reprezintă, în primul rând o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe de fond.

Desigur, însă, că instanţa de recurs poate aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite; din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanţele factuale concrete reţinute de prima instanţă, confirmate de instanţa de apel, îi fundamentează îndestulător soluţia de a înlătura susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind gratificarea pârâţilor în condiţiile în care tot reclamanţii au susţinut că înţelegerea s-a încheiat pentru reglarea unor raporturi juridice anterioare, care justifică, pe deplin, modalitatea de încheiere a actului de partaj fără plata unei sulte, motiv pentru care actul astfel încheiat nu poate fi considerat o donaţie, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi.

Totodată, se reţine că dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 potrivit cărora contractele valabil încheiate au putere de lege între părţile contractante reglementează efectele între părţi şi forţa obligatorie a contractului în mod în care acestea au înţeles să îl perfecteze.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel în mod corect şi-a fundamentat raţionamentul juridic pe aplicabilitatea principiului libertăţii de voinţă a părţilor la încheierea actul de partaj fără existenţa unei contraprestaţii, câtă vreme nu au fost nesocotite limitele trasate de art. 966-968 din C. civ. de la 1864 (normele imperative, ordinea publică şi bunele moravuri) în considerarea prevederilor art. 730 alin. (1) din C. civ. de la 1864 privind încheierea actului de partaj voluntar.

Încheierea contractului de partaj, în modul în care părţile au ales să îl perfecteze, în absenţa unor cauze dovedite de ineficacitate a actului juridic, nu se poate constitui, per se, într-un argument adecvat şi suficient pentru a trage concluzia ignorării restricţiilor aduse libertăţii contractuale prin dispoziţiile art. 966-968 din C. civ. de la 1864 ştiut fiind că ordinea publică include reguli imperative iar bunele moravuri conceptualizează regulile de conduită care s-au conturat în conştiinţa socială şi a căror respectare s-a impus printr-o experienţă şi practică îndelungată, cu un conţinut variabil în timp şi spaţiu, incluse în ordinea publică căreia îi conferă o valoare morală.

Aşadar, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, concluzia valabilităţii cauzei actului juridic este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului, impunându-se a fi reiterat că atare chestiuni de fapt sunt apartenente sferei controlului de temeinicie, incompatibil cu scopul recursului.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 823 din C. civ. de la 1864 care prevăd că este nulă donaţia care s-a făcut sub condiţia de a se satisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau care nu erau arătate în actul de donaţiune, instanţa reţine că textul de lege se referă la plata de către donatar a datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor sau a căror valoare nu ar fi specificată prin actul de donaţie, fiind o clauză incompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, inserarea unei asemenea clauze în contractul de donaţie atrăgând nulitatea absolută a contractului.

În speţă, însă o asemenea situaţie nu se verifică, întrucât astfel cum s-a reţinut anterior, actul de partaj nu reprezintă un contract de donaţie iar din situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond rezultă că actul de partaj a fost încheiat în modalitatea convenită de părţi pentru a stinge o datorie anterioară încheierii acestuia, conform probatoriului administrat în cauză, fără a exista obligaţia de a determina cuantumul acestora, cum este cazul contractului de donaţie.

Faţă de aceste considerente, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care se invocă caracterul "parţial" de act cu titlul gratuit al contractului de partaj încheiat între părţi.

Drept urmare, nu subzistă motivul invocat de recurenţi, relativ la cauza ilicită a actului juridic, la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 823 din C. civ. de la 1864 şi încălcarea dispoziţiilor ce reglementează contractul de donaţie.

Printr-o altă serie de critici, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi critică hotărârea instanţei de apel pentru neintroducerea în cauză a succesorului cu titlu particular al pârâtei I. S.A.

Susţinerile sunt nefondate.

Analizând hotărârea recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în cauză instanţa de apel nu a încălcat norme de procedură care să atragă nulitatea acesteia.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, însă neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci trebuie constatată şi vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităţilor exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată.

Prin cererea de apel, reclamanţii au criticat sentinţa primei instanţe pentru neintroducerea în cauză a succesorului cu titlul particular al intervenientei I. S.R.L. în contextul în care aceasta a susţinut că a înstrăinat imobilul, fiind încălcate dispoziţiile art. 39 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., aspecte reiterate şi prin memoriul de recurs.

Potrivit art. 39 alin. (1) C. proc. civ. dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale", iar potrivit art. 39 alin. (2) C. proc. civ. "În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză."

Totodată, potrivit alin. (3) al art. 39 C. proc. civ.: "Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular."

Din aceste dispoziţii legale, rezultă că şi în situaţia în care dobânditorul cu titlu particular nu a intervenit şi nici nu a fost introdus în proces, hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, indiferente de poziţia procesuală, va produce drept efecte şi contra dobânditorului cu titlu particular şi va fi opozabilă acestuia din urmă, afară de cazurile în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins.

În consecinţă, art. 39 reglementează transmiterea dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular pe parcursul soluţionării litigiului, care de altfel nu determină în mod automat scoaterea din proces a transmiţătorului, judecata continuând între părţile iniţiale până la introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, din oficiu sau la cerere, când instanţa decide în funcţie de împrejurări.

Instanţa de apel a reţinut că înstrăinarea lotului x din actul de partaj s-a realizat anterior deschiderii procedurii insolvenţei intervenientei I. S.R.L. din anul 2012 şi, prin urmare, înainte de demararea prezentului litigiu, motiv pentru care în cauză nu se aplică dispoziţiile art. 39 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi nici nu sunt încălcate dispoziţiile art. 435 din acelaşi act normativ privind efectele hotărârii judecătoreşti, aceste prevederi nefiind incidente raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

În final, trebuie menţionat şi faptul că neintroducerea din oficiu a succesorului cu titlul particular de către prima instanţă, soluţie confirmată de instanţa de apel, nu atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în contextul în care recurenţii-reclamanţi nu au arătat, în cuprinsul memoriului de recurs, în ce a constat vătămarea drepturilor lor procesuale prin soluţionarea cauzei fără citarea dobânditorului imobilului ce a făcut obiectul actului de partaj, astfel cum este reglementată de art. 175 C. proc. civ., în contextul în care nulitatea invocată nu se încadrează în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 176 C. proc. civ. privind cazurile de nulitate ce nu sunt condiţionate de existenţa unei vătămări, criticile fiind nefondate şi prin prisma acestui aspect.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casare deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., precum şi culpa procesuală a recurenţilor, va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimaţii-pârâţi C. şi D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1822/Ap din data de 27 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON către intimaţii-pârâţi C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.