Medical malpractice limitation period: Starting point for prescription of dental implant claims under Law No. 95/2006

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data 25.10.2023 în dosar nr. x/2023 al Tribunalului Satu Mare, reclamanta A., prin avocat, în contradictoriu cu pârâtul B., medic stomatolog, titular al B. din Satu Mare, a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani:

- 100.000 (una sută mii) euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial (moral) cauzat prin actele medicale efectuate defectuos (lucrări de inserare a implanturilor dentare) în cadrul C. în perioada decembrie 2018- noiembrie 2019, cu dobânda legală penalizatoare de la 18.12.2019 şi până la plata efectivă a acestei sume, cu actualizarea debitelor principale şi deopotrivă a dobânzii legale cu rata inflaţiei de la data 04.11.2019 şi până la plata efectivă a respectivelor sume şi

- 14.540 euro (paisprezece mii cinci sute patruzeci) euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin acelaşi acte medicale defectuoase menţionate anterior, cu dobânda legală penalizatoare de la 18.12.2019 şi până la plata efectivă a acestei sume, cu actualizarea debitelor principale şi deopotrivă a dobânzii legale cu rata inflaţiei de la data de 18.12.2019 şi până la plata efectivă a respectivei sume,

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 653 alin. (2) şi (3), art. 655 alin. (2) din Legea 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătăţii, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite, art. 1357 C. civ. şi celelalte texte de lege evocate în cuprinsul cererii.

Pârâtul B. a depus, o dată cu întâmpinarea formulată, o cerere de chemare în garanţie a D., solicitând admiterea cererii şi, pe cale de consecinţă în măsura în care se va admite cererea de chemare în judecată, instanţa să dispună obligarea chematului în garanţie la plata sumelor stabilite prin hotărârea pronunţată cu titlu de daune materiale şi daune morale, în limitele stabilite prin contractul de asigurare.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 31/D din data de 08 februarie 2024 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie invocată de instanţa de judecată, din oficiu.

A fost încuviinţată în principiu cererea de chemare în garanţie a intervenientei D. S.A.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material al cererii principale invocată prin întâmpinare de pârâtul B..

A fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi cu chemata în garanţie D. S.A., ca prescrisă.

A fost obligată reclamanta A. să plătească pârâtului B. suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1181/2024-A din 30 octombrie 2024 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. în contradictoriu cu intimatul - pârât B., şi cu intimata - chemata în garanţie D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 31/D din data de 08 februarie 2024 pronunţată de Tribunalul Satu Mare.

A obligat apelanta la plata către intimatul B. a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1181/2024-A din data de 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 10 ianuarie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 15 ianuarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, ce a fost achitată conform chitanţei de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, recurenta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii Curţii de Apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă.

După expunerea succintă a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, printr-o primă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare viciată, inexactă şi insuficientă, având totodată şi motive străine de natura cauzei dedusă judecăţii.

În hotărârea atacată nu se regăsesc considerentele care să permită a se constata analiza tuturor criticilor ce se regăsesc în cererea de apel cu a cărei judecată a fost învestită instanţa de apel, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că în esenţă, Curtea a reţinut aproape ad litteram susţinerile medicului pârât formulate prin întâmpinare şi s-a rezumat a constata că acţiunea civilă este prescrisă, întrucât reclamanta a cunoscut prejudiciul şi persoana responsabilă de producerea acestuia la data de 18.11.2019, când au fost efectuate ultimele lucrări stomatologice de către pârât, şi cel mai târziu la data de 30.06.2020, când reclamanta a înregistrat plângerea la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare. Instanţa de apel a reţinut că prezentarea recurentei în perioada 2020 - 2023 la o serie de alţi medici stomatologi care au realizat anumite lucrări stomatologice nu poate să conducă la concluzia că aceasta a cunoscut doar în cursul anului 2023 atât prejudiciul cât şi persoana responsabilă de producerea acestuia.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de apel, recurenta a precizat că hotărârea recurată nu răspunde motivat tuturor mijloacelor de apărare invocate în combaterea excepţiei prescripţiei întrucât aceasta a arătat că prejudiciile s-au produs în timp, datorită inserării greşite a implanturilor dentare de către medicul pârât, fapt pentru care cu ocazia consultului din data de 07.06.2023 medicul primar chirurgie maxilo-facială E. a putut să constate că lucrările efectuate în perioada 2018 - 2019 de pârât nu au fost corect executate, în special cele de pe mandibulă. Totodată, conform documentele justificative depuse la dosarul cauzei în perioada 2020 - 2023 au fost executate lucrări stomatologice pentru remedierea complicaţiilor survenite ca urmare a actului medical prestat de medicul pârât B..

În acest context juridic, esenţial de stabilit şi indisolubil legat de obiectul dedus judecăţii, este natura categoriei prejudiciilor produse recurentei prin actele medicale greşit efectuate de către medicul pârât, iar prin prisma documentelor ataşate cererii introductive se poate constata că prejudiciile sunt succesive, respectiv se produc continuu, pe o perioadă îndelungată de timp.

A mai arătat recurenta faptul că instanţa de apel nu a înţeles să facă trimitere la aceste prejudicii succesive şi să argumenteze contrar opiniei exprimate de recurentă, fiind mai facil să înlăture acest mijloc de apărare, convinsă că termenul de prescripţie a început să curgă "cel mai devreme noiembrie 2019" şi "cel mai târziu iunie 2020".

În opinia recurentei, singura explicaţie este aceea că instanţa de apel a realizat o confuzie între ultima intervenţie efectuată acesteia (ce a fost apreciată de instanţă ca fiind momentul de la care curge termenul de prescripţie) şi prejudiciu, mai exact natura categoriei prejudiciilor pricinuite având caracter de continuitate.

În ceea ce priveşte considerentele reţinute de instanţa de apel referitoare la situaţia unui accident rutier în cazul căruia termenul de prescripţie pentru repararea prejudiciului curge de la data accidentului, chiar dacă la acel moment nu se poate cunoaşte cuantumul al despăgubirilor, recurenta a susţinut că această asociere este lipsită de un raţionament juridic apt să conducă la soluţia pronunţată în cauză, şi reprezintă o motivare străină de natura cauzei.

Prin această ipoteză, instanţa de apel şi-a întărit rezoluţia exprimată prin hotărârea recurată, pe care a construit-o în jurul ideii că termenul de prescripţie în cauză nu poate să curgă decât de la data ultimei intervenţiei efectuate de medicul pârât, respectiv 18.11.2019.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că în virtutea art. 22 C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea legii de drept substanţial (material), respectiv textelor de lege prevăzute de art. 688 din Legea nr. 95/2006 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., corespunzătoare situaţiei de fapt, li s-au dat de către instanţa de apel o interpretare greşită.

Pentru a hotărî că acţiunea civilă formulată în prezenta cauză este prescrisă, Curtea de Apel a arătat că din analiza stării de fapt rezultă că ultima intervenţie efectuată de medicul pârât în data de 18.11.2019 reprezintă momentul de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, iar faptul că recurenta a introdus în data de 30.06.2020 plângere la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare întăreşte ideea că cel mai târziu la acel moment a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea sa, susţinând ipoteza accidentului rutier în care termenul de prescripţie pentru repararea prejudiciului curge de la data accidentului, chiar dacă la acel moment nu se poate cunoaşte cuantumul exact al despăgubirilor.

Prin cererea de apel, recurenta a învederat instanţei de control judiciar că interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 şi art. 2528 alin. (1) C. civ. implică un raport dintre legea specială şi legea generală, care că legea specială derogă de la legea generală, iar aceasta din urmă nu poate deroga de la prima, dar acolo unde legea specială nu prevede se completează cu legea generală.

În acest sens, recurenta a arătat că dispoziţiile legii speciale vizează doar termenul de prescripţie şi raportarea lui la producerea prejudiciului (fără a lega începerea prescripţiei şi de cunoaşterea prejudiciului şi a persoanei responsabile), nu se poate că legiuitorul nu ar fi dorit acest lucru, ci suntem în prezenţa unei omisiuni care se completează cu legea generală.

Prin urmare, în opinia recurentei, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la momentul producerii prejudiciilor şi al luării la cunoştinţă despre acestea, respectiv de la data consultului din 07.06.2023 efectuat de medicul E. care a putut să constate că lucrările efectuate în perioada 2018 - 2019 de către medicul pârât B. nu au fost corect executate, în special cele de pe mandibulă.

Recurenta a invocat un prejudiciu succesiv, ca urmare a caracterului evolutiv al resorbţiei osoase verticale şi retracţiei gingivale pentru cinci dintre implanturile inserate în os în poziţie greşită de către medicul pârât, ale cărei consecinţe se produc continuu.

În ce priveşte prejudiciul, recurenta a invocat că acesta are un caracter complex şi nu poate fi legat doar de momentul ultimei intervenţii efectuate de medicul pârât (18.11.2019) sau de momentul formulării plângerii la Colegiul Medicilor Stomatologi din Satu Mare (30.06.2020).

Cele două date au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind momentele de început ale cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a lua în considerare că prejudiciul suferit este unul succesiv, întrucât nu recurenta nu a avut cunoştinţă de întinderea prejudiciului decât cu ocazia numeroaselor tratamente medicale şi intervenţii chirurgicale efectuate ulterior intervenţiei din 18.11.2019.

În susţinerea acestor argumente, recurenta a menţionat şi faptul că nu a avut posibilitatea de a cunoaşte, la data ultimei intervenţii efectuate de medicul pârât (18.11.2019) care va fi întinderea prejudiciului, ci ulterior, în timp, în funcţie de evoluţia sa după parcurgerea tratamentelor medicale ce s-au impus a fi efectuate, reacţia recurentei la aceste tratamente medicale, nevoile sale materiale şi consecinţele pe plan moral.

Instanţa de apel a efectuat o aplicare greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 2528 alin. (1) C. civ., întrucât s-a limitat a constata că din starea de fapt prezentată în cuprinsul acţiunii civile rezultă că data ultimei intervenţii efectuate de către medicul pârât (18.11.2019) reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Contrar aprecierilor instanţei de apel, întrucât nu a avut în vedere natura categoriei prejudiciilor reclamate având caracter de continuitate, în opinia recurentei, s-a făcut o confuzie între ultima intervenţie efectuată de pârât şi prejudiciu, pronunţându-se o soluţie contrară dispoziţiilor legale.

Concluzionând, recurenta a arătat că, întrucât situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, este necesar ca, în rejudecare, instanţa de apel să întreprindă verificările necesare şi să administreze, probatorii suplimentare pentru ca, în cursul judecătoreşti, să poată fi corelate faptele imputate medicului pârât cu acţiunile întreprinse de recurentă în vederea reparării pagubei, aspecte care se circumscriu unor elemente de fapt necesare lămuririi chestiunilor de drept invocate în cauză desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26.03.2025, pârâtul B. a solicitat anularea recursului formulat în cauză întrucât deşi este întemeiat pe cazurile de casare prevăzute art. 488 pct. 6 si 8 din C. proc. civ. apreciază că motivele invocate nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor legale evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind modul în care a fost soluţionată cererea de apel depusă de reclamantă, recurenta făcând trimitere la elemente de fapt ale cauzei şi de interpretare a probelor de la dosarul cauzei.

Referitor la criticile recurentei întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul a solicitat respingerea acestora întrucât hotărârea recurată este, în opinia sa, pe deplin motivată cu privire la excepţia invocată şi este foarte clar raţionamentul judecătorilor în adoptarea soluţiei pronunţate în cauză.

Faptul ca în analiza excepţiei prescripţiei şi explicitarea deciziei luate în urma acestei analize, judecătorii din apel fac o analogie cu situaţia prejudiciului creat in urma unui accident auto, nu înseamnă că motivarea instanţei de apel este străină de pricina, ci dimpotrivă susţine argumentaţia logico juridică a completului de apel.

În combaterea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susţinut că ultima intervenţie a fost efectuată reclamantei în data de 18.11.2019 iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24.10.2023, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 18.11.2022 cu mult timp înainte de a se introduce cererea de chemare în judecată.

În acest sens, intimatul-pârât a învederat şi faptul că recurenta în anul 2020, a formulat împotriva sa plângerea nr. 202/30.06.2020 la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare prin care s-au invocat aceleaşi acte de conduită medicală neconforme indicate în cererea ce face obiectul prezentului dosar. Prin urmare cel mai târziu la acea data (30.06.2020) s-a cunoscut atât persoana vinovată, în opinia reclamantei, de producere a prejudiciului cât şi prejudiciul. Sau deja atunci se putea obiectiv cunoaşte acest prejudiciu. Cererea de chemare în judecată s-a înregistrat la data de 24.10.2023, mult peste acest termen.

Consultarea contra cost a reclamantei, în privat, la peste 5 ani de la tratamentele aplicate, nu poate duce la concluzia că doar atunci s-a cunoscut întinderea efectivă a prejudiciului.

Pentru toate aceste motive, intimatul a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea sa ca nefondat.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantă din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului-pârât că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei privind nemotivarea hotărârii recurate precum şi existenţa motivelor străine în cuprinsul acestora se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în timp ce susţinerile referitoare la aplicare greşită a dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 şi art. 2528 alin. (1) C. civ. pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.

Motivul de recurs prin care recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, deoarece nu sunt prezentate motivele pentru care apelul său a fost respins şi conţine motive străine de natura cauzei, este nefondat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că aceasta conţine argumentele pentru care instanţa a considerat că apelul declarat de recurentă nu este întemeiat.

Prin apelul formulat în cauză, recurenta a susţinut că termenul de prescripţie de 3 ani nu curge de la momentul finalizării actului medical realizat de medicul pârât sau de la momentul încheierii raporturilor de prestări servicii (precum a reţinut instanţa de fond), ci de la momentul producerii prejudiciilor şi al luării la cunoştinţă despre acestea, respectiv de la data consultului din 07.06.2023 efectuat de medicul primar chirurgie maxilo-facilă E., aceasta întrucât prejudiciile s-au produs în timp, datorită inserării greşite a implanturilor dentare de medicul pârât.

Prin recursul formulat în cauză, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor apărărilor formulate în vederea respingerii excepţiei prescripţiei invocate de către intimat, respectiv a susţinerilor potrivit cărora prejudiciile provocate se produc continuu, pe o perioadă îndelungată de timp, fiind succesive.

Din analiza hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a răspuns acestor critici prin intermediul unor considerente comune prin care a reţinut, din situaţia de fapt stabilită în cauză, că apelanta a avut cunoştinţă că există un prejudiciu, pe care l-a apreciat că rezultă din activitatea medicului pârât, încă de la primele lucrări, în anul 2018. Totuşi, având în vedere caracterul de continuitate al acestor lucrări, îndepărtarea unor implanturi, inserarea altora, instanţa de apel a reţinut că se poate aprecia că termenul de prescripţie a început să curgă la data ultimelor lucrări stomatologice efectuate de intimat apelantei, respectiv 18.11.2019. În susţinerea acestei concluzii, instanţa de apel a avut în vedere şi plângerea înregistrată la Colegiul medicilor la 30.06.2020, la acel moment apelanta cunoscând că i s-ar fi produs o pagubă şi pe cel care ar fi produs-o, putând astfel acţiona în consecinţă.

Prin urmare, instanţa de apel a stabilit momentul de la care recurenta, cel mai târziu, ar fi putut cunoaşte producerea prejudiciului şi a persoanei care l-a produs, neavând relevanţă faptul că aceasta nu cunoştea întinderea exactă a acestuia. Raportat la aceste aspecte, considerentele hotărârii curţii de apel sunt clare şi concise, examinând succint motivele de apel şi punctând argumentele pentru care instanţa a concluzionat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală.

Din această perspectivă, Înalta Curte, constată că instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a apelului, a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate de reclamantă, prin raportare la faptele imputate intimatului în conţinutul cererii de chemare în judecată, analizând criticile deduse judecăţii căii ordinare de atac în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probator administrat în cauză.

Cum cerinţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune, astfel încât potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susţinerile invocate de recurenta-reclamantă, hotărârea nu este susceptibilă de reformare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din moment ce cuprinde considerentele esenţiale pentru care a fost adoptată soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantă.

Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, şi, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susţinerile şi apărările formulate de părţi.

Jurisprudenţa CEDO a statuat că noţiunea de proces echitabil necesită ca o instanţă internă care a motivat succint decizia pronunţată, să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (cauza Helle c. Finlandei, Albert c. României), însă, deşi art. 6 pct. 1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauza Van de Hurk c. Ţărilor de Jos).

Nefondate sunt şi criticile referitoare la existenţa în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive străine de natura cauzei.

Astfel cum a susţinut şi intimatul prin întâmpinarea formulată în cauză, faptul că instanţa de apel a utilizat o analogie cu situaţia prejudiciului creat în urma unui accident rutier aceasta nu echivalează cu reţinerea unor motive străine de natura cauzei ci ipoteza a fost reţinută de instanţa de apel cu titlu exemplificativ în scopul de a susţine soluţia pronunţată în cauză şi nu a constituit un motiv care a stat la baza pronunţării soluţiei în cauză.

Prin urmare ipoteza reţinută de instanţa de apel nu a deturnat argumentaţia instanţei de apel de la faptele şi normele de drept incidente în cauză, analogia fiind folosită în scopul de a clarifica soluţia pronunţată în cauză.

Faţă de aceste considerente, nu se poate reţine că decizia din apel a fost pronunţată pe baza unor considerente care nu sunt aplicabile speţei, în contextul în care instanţa de apel a stabilit momentul de început al termenului de prescripţie ţinând cont de circumstanţele esenţiale şi datele particulare ale speţei, aşa cum au rezultat din probele administrate în cauză, motiv pentru care nu este incident motivul de casare invocat de către recurentă, din perspectiva existenţei unor motive străine în cuprinsul hotărârii recurate.

Printr-o altă serie de critici, recurenta a invocat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă, susţinând faptul că, în cauză termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul producerii prejudiciilor şi a luării la cunoştinţă despre acestea, respectiv la data consultului din 07 iunie 2023 efectuat de medicul E. care a putut să constate că lucrările efectuate în perioada 2018-2019 de către medicul pârât B. nu au fost corect executate.

În acest context, a susţinut recurenta că prejudiciul provocat a fost unul succesiv, cu caracter complex motiv pentru care în mod greşit instanţa de apel s-a limitat a consta, din starea de fapt prezentată de către recurentă în cuprinsul acţiunii civile rezultă că data ultimei intervenţii efectuate de către medicul pârât 18.11.2019 reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Susţinerile, ce urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Din analiza situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi care nu poate fi reevaluată în calea extraordinară a recursului, rezultă că recurenta a beneficiat de serviciile medicale stomatologice prestate de intimatul-pârât în perioada noiembrie 2018- noiembrie 2019, ultimele implanturi efectuate de pârât fiind realizate la data de 18 noiembrie 2019. După doar câteva zile de la inserarea primelor implanturi, apelanta a început să aibă dureri, apoi o serie de complicaţii, continuând însă să se prezinte la medicul pârât pentru continuarea lucrărilor. La data de 18.11.2019 i-au fost inserate ultimele 3 implanturi dentare, iar la scurt timp după, pârâtul a constatat că 4 implanturi sunt mobile, motiv pentru care le-a îndepărtat din cavitatea bucală.

La data de 30.06.2020, apelanta a înregistrat la Colegiul Medicilor Stomatologi Satu Mare plângerea nr. 202 împotriva intimatului pârât, urmată de contestaţie la Colegiului Medicilor Stomatologi din România.

Faptele ilicite imputate pârâtului sunt executarea necorespunzătoare a lucrărilor de inserare a implanturilor dentare pe arcada superioară în anul 2018 şi a celor de inserare a implanturilor pe arcada inferioară în anul 2019.

Prin raportare la situaţia de fapt stabilită în mod suveran de către instanţele de fond, Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a stabilit că recurenta-reclamantă a avut cunoştinţă că există un prejudiciu, pe care l-a apreciat că rezultă din activitatea medicului pârât, încă de la primele lucrări, în anul 2018. Totuşi, având în vedere caracterul de continuitate al acestor lucrări, îndepărtarea unor implanturi, inserarea altora, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie se poate aprecia că a început să curgă la data ultimelor lucrări stomatologice efectuate de intimat recurentei, respectiv data de 18.11.2019.

Prescripţia, ca instituţie juridică, sancţionează pasivitatea imputabilă a titularului dreptului la acţiune, care neglijează să acţioneze, deşi deţine ori în mod rezonabil poate să deţină datele necesare pentru a-şi exercita dreptul la acţiune. În materie delictuală, aceste date sunt expres circumstanţiate de normele generale în materie, fiind vorba despre făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv de paguba produsă.

Dimpotrivă, prescripţia nu poate fi opusă celui care nu se află în măsură să acţioneze (contra non valentem agere non currit prescriptio).

Potrivit art. 688 din Legea 95/2006 " Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni." Acest text de lege are caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun în materie.

Răspunderea civilă pentru malpraxis este caracterizată prin condiţii specifice, dispoziţia legală anterior citată este o normă specială care derogă de la dispoziţiile dreptului comun. Deşi termenul general de prescripţie prevăzut de C. civ. este unul de 3 ani, termenul prevăzut de art. 688 din Legea 95/2006 este unul special a cărei aplicare are întâietate. În esenţă, efectele juridice derogatorii pe care le produce sunt cele referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie.

Din compararea terminologiilor folosite, sub aspectul momentului de început a termenului, rezultă că potrivit art. 688 din Legea 95/2006 termenul de prescripţie curge "de la producerea prejudiciului", pe când potrivit art. 2523 C. civ. acesta începe să curgă de la data când "titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Articolul 2523 C. civ. instituie regula generală în privinţa cursului prescripţiei şi stipulează că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", instituind astfel două momente în funcţie de care trebuie apreciat începutul termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, momentul subiectiv şi cel obiectiv, prescripţia urmând să curgă cel mai târziu din momentul în care împrejurările cauzei permit cunoaşterea elementelor care fundamentează naşterea dreptului la acţiune.

În materie delictuală, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Raportul juridic dedus judecăţii este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea pârâtului în raport cu fapte caracterizate, circumscrise malpraxisului medical.

Înalta Curte reţine, totodată, că potrivit art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

După cum rezultă din jurisprudenţa îndelungată şi consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie poate fi supus unor ingerinţe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporţionale cu scopul urmărit şi nu aduc atingere dreptului în însăşi substanţa sa.

Aşadar, reglementarea unor termene de prescripţie urmăreşte scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacţiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deşi acesta este în măsură să acţioneze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.

Înalta Curte reţine că textul legii speciale nu poate fi disociat întrutotul de condiţia cunoaşterii elementelor esenţiale ale dreptului la acţiune, respectiv cunoaşterea pagubei şi a celui care ar putea răspunde de ea. Astfel, în măsura în care titularul dreptului la acţiune nu ar fi în măsură să cunoască fapta ilicită şi persoana răspunzătoare în termenul de 3 ani de la data producerii prejudiciului, de exemplu în condiţiile unei cauzalităţi foarte complexe (cum ar fi tratamentele succesive aplicate în diferite unităţi medicale ori evoluţia ştiinţei şi practicii în domeniu), sancţionarea sa prin respingerea acţiunii ca prescrisă ar fi de natură a constitui o ingerinţă excesivă în dreptul de acces la justiţie, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie.

De vreme ce dreptul de acces la instanţă este supus prin natura sa unei reglementări menite să asigure buna administrare a justiţiei, reglementările care privesc termenele în care poate fi sesizată instanţa judecătorească constituie ingerinţe justificate, care urmăresc un scop legitim (certitudinea juridică şi sancţionarea pasivităţii îndelungate a titularului dreptului subiectiv încălcat ori contestat). Este însă necesar ca ingerinţa să fie proporţională cu interesul urmărit şi să nu atingă dreptul de acces la instanţă, în chiar substanţa sa.

Or, instanţele sunt datoare să interpreteze normele de drept naţional într-o manieră conformă cu dispoziţiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în tratatele la care România este parte (art. 20 alin. (1) din Constituţie). Ar încălca aşadar regulile de drept, interpretate în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de acces la justiţie, o soluţie de admitere a excepţiei prescripţiei pentru unicul motiv că, în acord cu legea specială, au trecut mai mult de 3 ani de la data producerii prejudiciului, în măsura în care victima, acţionând cu o diligenţă adecvată circumstanţelor concrete ale cauzei, nu putea cunoaşte în mod rezonabil cauzalitatea, respectiv fapta ilicită (tratamentul neadecvat).

În speţă, se constată însă că inclusiv în coordonatele arătate, aplicarea dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 s-a realizat în mod corect în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, constatate de instanţele de fond, nefiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauza de faţă, având în vedere particularităţile situaţiei de fapt stabilită de instanţele de fond, se reţine faptul că recurenta-reclamantă avea posibilitatea obiectivă de a cunoaşte caracterul ilicit al faptei cel târziu la data ultimei intervenţii stomatologice efectuată de către medicul pârât în contextul în care anterior prezentului dosar a solicitat angajarea răspunderii disciplinare a acestuia prin plângerea adresată Colegiului Medicilor Dentişti din Satu Mare înregistrată sub nr. x/30.06.2020 aflată la dosarul de fond, prin care recurenta a reclamat atât comportamentul necorespunzător al acestuia cât şi intervenţiile stomatologice pe care le-a considerat ca fiind defectuoase. Astfel, în cuprinsul plângerii recurenta a invocat existenţa unor erori săvârşite de pârât în efectuarea actelor medicale care au avut consecinţe negative asupra stării sale de sănătate, aceasta solicitând totodată ca intimatul pârât să suporte cheltuielile efectuate pentru finalizarea lucrării dentare atât superioare cât şi inferioare, a analizelor efectuate şi pentru trauma pe care recurenta-reclamantă ar fi suferit-o.

Astfel cum rezultă din cele ce preced, încă din anul 2020, recurenta reclamantă a avut reprezentarea posibilei cauzalităţi dintre intervenţiile stomatologice efectuate în perioada noiembrie 2018-2019 şi a eventualului prejudiciului suferit în urma acestora, motiv pentru care nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căruia abia la data de 07.06.2023 a luat la cunoştinţă de producerea prejudiciului atunci când a fost consultată de medicul E. care a constatat că lucrările efectuate de medicul pârât nu au fost corect executate.

Totodată, din susţinerile recurentei rezultă că aceasta a mai apelat şi la alţi medici stomatologi şi chirurgi maxilo-faciali în perioada 2020 - 2023 care au efectuat mai multe lucrări stomatologice motiv pentru care nu se poate reţine că abia la data de 07.06.2023 recurenta a putut cunoaşte, în mod obiectiv producerea prejudiciului, în contextul în care a fost consultată şi tratată anterior acestei date de alţi medici stomatologi.

Atitudinea pasivă a recurentei nu o îndreptăţeşte să se prevaleze de incidenţa unui alt moment subiectiv în determinarea începutului termenului prescripţiei (respectiv, data la care a fost consultată de mediul dentist E.) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenta că a cunoscut toate elementele care ar fi îndreptăţit-o să acţioneze.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei referitoare la prejudiciul succesiv şi complex care nu ar putea fi legat doar de momentul ultimei intervenţii efectuate de intimatul-pârât din data de 18.11.2019 întrucât consecinţele negative continuă să se producă.

Cum prejudiciul este generat succesiv de fiecare intervenţie/act medical presupus a fi efectuat defectuos de către intimatul-pârât acesta subzistă până la momentul epuizării faptei ilicite, acesta fiind data de la care, cel mai târziu, poate fi pretinsă repararea acestui tip de prejudiciu.

Or, instanţele de fond nu au avut în vedere la stabilirea momentului obiectiv data fiecărei intervenţii prestate de intimatul-pârât ci a avut în vedere ultima intervenţie efectuată de acesta care era în măsură să producă ultimul prejudiciu recurentei-reclamante. Astfel, ulterior intervenţiei din data de 18 noiembrie 2019 intimatul-pârât nu a mai prestat niciun serviciu recurentei reclamante pentru a se putea considera că au existat şi alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii recurentei, astfel că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, fapta ilicită se epuizase. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a avut în vedere caracterul de continuitate al lucrărilor prestate, respectiv îndepărtarea unor implanturi, inserarea altora, motiv pentru care a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data ultimelor lucrări stomatologice efectuate de intimat apelantei, respectiv 18.11.2019. Totodată, instanţa de apel s-a raportat inclusiv şi la momentul depunerii plângerii împotriva intimatului-pârât din data de 30.06.2020, faţă de care acţiunea se prezintă ca fiind prescrisă, în contextul în care a fost înregistrată, la data 24.10.2023 ulterior împlinirii termenului de prescripţie de trei ani.

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noţiunile de "pagubă" şi "întinderea ei" nu se suprapun, cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat dar şi cu cele ale prevederilor art. 688 din Legea 95/2006 potrivit cărora termenul de prescripţie curge "de la producerea prejudiciului". Astfel, prescripţia, prin prisma prevederilor legii speciale va începe să curgă de la momentul la care persoana vătămată poate acţiona, respectiv de la data cunoaşterii producerii prejudiciului.

Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze la cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest moment, de exemplu art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin urmare, nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel ar fi făcut o confuzie între ultima intervenţie stomatologică efectuată recurentei şi prejudiciu, întrucât pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nu este relevantă cunoaşterea cuantumului/întinderii prejudiciului, fiind important momentul în care titularul acţiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de faptul că ar fi fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv reprezentat de consultaţia medicului stomatolog E.. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurenta reclamantă nu a avut în vedere faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe şi a reţinut că, prin raportare atât la termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 688 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cât şi prin raportare la momentul la care apelanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde pentru ea şi anume, cel mai devreme noiembrie 2019 şi cel mai târziu iunie 2020, momente în raport cu care acţiunea se prezintă ca fiind prescrisă, dată fiind data înregistrării acesteia la instanţă şi anume 24.10.2023.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta reclamantă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

Reţinând culpa procesuală a recurentei în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON către intimatul-pârât B. reprezentând onorariu de avocat conform dovezilor aflate la dosarul de recurs. În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare solicitate în baza facturii fiscale nr. x/15.09.2025 emise de Cabinet de Avocat F., acestea nu pot fi acordate întrucât nu s-a ataşat nicio dovadă privind transportul şi eventual cazarea apărătorului intimatului-pârât. În aceste condiţii, simpla facturare şi achitare a sumei facturate nu constituie o dovadă a cheltuielilor de deplasare şi a cuantumului acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1181/2024-A din data de 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.