Compensation for abandoned Bessarabian property: evidentiary primacy of certified acts over witness testimony under Law 164/2014

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor -Vicepreşedintele a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate în cauza: l. să se anuleze decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 prin care s-a validat hotărârea nr. 2699/06.11.2019 a cărei anulare o solicită, emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Bucureşti şi prin care nu s-au acordat compensaţii băneşti reclamantei. 2. să fie obligată pârâta să emită o nouă decizie de validare pentru întreaga suprafaţă ce a aparţinut autorului meu în cuantum corect, real şi legal, constatând calitatea reclamantei de beneficiar în baza Legii nr. 290/2003; 3. obligarea pârâtei ANRP să invalideze hotărârea nr. 2699/06.11.2019 emisa de Municipiului Bucureşti Pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, Legii nr. 393/2006 în sensul: a) constatării calităţii de moştenitor a reclamantei de pe urma defuncţilor B. şi C. şi b) evaluării casei şi curte în suprafaţa de 448 mp situate în Mun. Chişinău str. x şi pomilor fructiferi şi includerii despăgubirilor pentru recolta lăsata şi imobilul în discuţie. 4. În temeiul art. 18 alin. (2) din Legea Nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, pronunţarea asupra legalităţii actelor şi operaţiunilor care au stat la baza emiterii hotărârii nr. 2699/06.11.2019, şi a decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 obligând ANRP să emită o decizie stabilind în concret, corect despăgubirile şi bunurile pentru care urmează sa se plătească compensaţii, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata.

În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 290/2003 modificată şi republicată, art. 18 alin. (2) din Legea Nr. 554/2004, art. 3 alin. (1), coroborat cu art. 7, alin. (3) şi art. 14, alin. (2) din Legea nr. 364/2014, Legea nr. 554/2004 modificată şi republicată şi orice alte dispoziţii legale aplicabile în materie, art. 1 protocolul 1 din CEDO. Decizia Secţiilor Unite ale I.C.C.J. nr. XXI/ februarie 2007, Legea 554/2004 modificată şi republicată, Legea nr. 9/1998, art. 1333 alin. (1) din C. civ., art. 46 din Constituţia României.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 736 din data de 30.05.2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi Anexa nr. 1 din Legea nr. 164/2014, faţă de dispoziţiile art. 16, art. 21 şi art. 44 din Constituţia României, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâta ANRP prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, invocată de către pârâte prin întâmpinare.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, a Decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 emisă de către ANRP şi implicit Hotărârea nr. 2699/06.11.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta ANRP să emită în favoarea reclamantei A., în calitate de persoană îndreptăţită, o decizie de compensare prin 107.533 puncte, conform raportului de expertiză judiciară evaluatorie întocmit în cauză de către expertul D., prin raportare la Anexele la Legea nr. 164/2014, pentru imobilul situat în Chişinău, str. x, compus din casă în suprafaţă de 80 mp şi teren în suprafaţă de 488 m.p., respingând cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin nr. 1073A din 30 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A..

A fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 736/30.05.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatele - pârâte Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006 şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că decizia de compensare urmează a se emite pentru 97117 puncte.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1073A din 30 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 19 decembrie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat prin memoriul de recurs casarea deciziei civile nr. 1073/2024 din data de 30.10.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi în parte sentinţa civilă nr. 12184/10.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti cu consecinţa rejudecării apelurilor, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 12184/10.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în prezenta cauză.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de apel motivat de faptul că aceasta a avut în vedere susţinerile din apelul intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în sensul că se impune refacerea calcului deoarece nu sunt suficiente declaraţiile martorilor privind descrierea locuinţei în contextul în care declaraţiile acestora sunt valabile, nefiind formulate cereri pentru înscrierea în fals.

Aşadar, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la exigenţele minimale din Legea nr. 114/1996 privind Legea locuinţei, prin raportare la un imobil compus din 2 camere şi dependinţe are suprafaţa utilă de 52 mp, (52 mp X 75 euro/mp = 3.900 euro), suma rezultată fiind, în opinia derizorie.

A arătat recurenta şi faptul că s-a reţinut în mod greşit de către instanţa de apel că, în lipsa actelor din care să rezulte suprafaţa construcţiilor, nu pot fi avute în vedere declaraţiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006. Potrivit dispoziţiilor art. 11 din H.G. nr. 1120/2006 "Cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 10 se stabileşte în conformitate cu prevederile cap. III "Criteriile şi metodologia de evaluare a locuinţelor, inclusiv a anexelor gospodăreşti aferente" şi ale cap. IV "Criteriile şi metodologia de evaluare a construcţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă şi a anexelor gospodăreşti aferente" din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 care se aplică în mod corespunzător.

Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a susţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile referitoare la art. 6 alin. (2) coroborate cu art. 6 alin. (6) C. civ. precum şi art. 102 alin. (2) din Legea 71/2011, recurenta a arătat că aplicarea principiului imediate a legii civile noi trebuie să se realizeze în baza unei bune credinţe anterioare, întrucât o nesoluţionare a unui dosar vreme de 20 ani nu conduce la o lipsă de culpă prin omisiunea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. Aşadar, în aplicarea acestui principiu pe considerentul că noile schimbări legislative care conduc la scăderea cuantumului despăgubirilor ANRP nu-şi poate invoca propria culpă în modalitatea omisiunii. Recurenta-reclamantă a precizat că nu a solicitat cel mai mare cuantum al despăgubirilor, ci un cuantum, real, corect, conform Tratatelor naţionale şi internaţionale la care a aderat şi a sumelor care au fost puse deja la dispoziţia Statului Român.

În acest context, recurenta a susţinut că este netemeinică şi nelegală soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin raportare la art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece se face menţiune la aplicarea acestor dispoziţii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 9/1998 şi nu a celor prevăzute de Legea nr. 290/2003.

În ceea ce priveşte declaraţiile de martor, recurenta a arătat că acestea sunt concludente, utile şi pertinente pentru soluţionarea cauzei şi dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor a reclamantei, în contextul în care pârâta nu le-a contestat. Recurenta a făcut trimitere şi la declaraţia autentificată sub nr. x/10.01.2007 în care se arată că E., fiul lui B. şi C. nu a solicitat până în prezent reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 precum şi faptul că nu deţine niciun titlu de proprietate care sa fi fost eliberat în virtutea acestor acte normative.

Acceptarea susţinerilor din apel ale pârâtei, în sensul în care despăgubirile trebuie să fie acordate conform Legii locuinţei nr. 114/1996 pentru un imobil cu două camere şi anexe în suprafaţă de 52 mp, este contrazisă de declaraţia titularului cererii privind despăgubirile conform art. 4 din Legea nr. 164/2014.

A susţinut recurenta că aspectele privind întinderea dreptului de proprietate au intrat în puterea/autoritatea de lucru judecat întrucât pârâta nu a contestat, în dosarul administrativ, faptul că suprafaţa casei a fost de 80 mp.

Curtea de apel deşi a apreciat că nu este relevantă declaraţia autorului recurentei privind suprafaţa construcţiei nu a arătat motivele pentru care a ajuns la această concluzie. De asemenea, invalidarea dreptului la despăgubiri nu s-a raportat la întinderea dreptului, intimatele-pârâte având nu numai dreptul dar şi obligaţia de a face referire la suprafaţa construcţiei sau să ceară lămuri în procedura administrativă conform Legii nr. 290/2003, astfel cum a fost modificată.

Faţă de aceste considerente, recurenta a concluzionat că în cauză, instanţa de apel, prin admiterea apelului intimatei-pârâte, a aplicat greşit anexa nr. 1 la Legea locuinţei nr. 114/1996.

În mod legal instanţa de fond a apreciat că din probele administrate rezultă că imobilul situat în municipiul Chişinău, strada x, avea o suprafaţă totală de 448 de mp conform din actului de vânzare-cumpărare nr. 2351 întocmit la data de 8 mai 1937 la Chişinău, autentificat prin procesul-verbal nr. x din 8 mai 1937 de notarul public din Chişinău precum şi din declaraţia numitului E., înregistrată la birou notarial public F. cu nr. x din 10 ianuarie 2007. Ca atare, tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei în calitate de persoană îndreptăţită, ca fiind în cuantum de 21.680 euro, calculate potrivit raportului de expertiză judiciară evaluatorie întocmit în cauză, în echivalent RON 107.533 RON (puncte), prin raportare la cursul euro de la momentul pronunţării hotărârii, respectiv 30.05.2023 (l euro = 4,96 RON).

A susţinut recurenta nu ar fi fost discriminată în raport de beneficiarii Legii nr. 290/2003 cărora nu li s-au invalidat hotărârile din motive exagerate dacă pârâtele paratele ar fi respectat termenele legilor anterior apariţiei Legii nr. 164/2014,

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contradictorie.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, că prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Decizia nr. 346/2016 astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel intră in contradicţie cu art. 15 din Constituţie şi cu art. 6 din C. civ. iar o interpretare a Curţii Constituţionale nu are prioritate împotriva altor dispoziţii şi principii ce contrazic interpretările instanţei de contencios constituţional.

În consecinţă, în mod greşit s-a respins solicitarea probei cu expertiza evaluatorie în variantele solicitate de recurenta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât trimiterea prezentei cauze la Curtea Constituţională a creat premisa unor despăgubirii derizorii, infime.

A arătat recurenta că nicio prevedere legală nu îndreptăţeşte instanţa să nu se raporteze la practica CEDO (cauza Ana Ionescu contra Romaniei, etc) în admiterea probei cu expertiza evaluatorie.

Faţă de aceste aspecte, recurenta a susţinut că sunt nelegale considerentele instanţei de apel în sensul că valoarea despăgubirilor se calculează strict prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în Anexa nr. 1 şi nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, valoarea de despăgubire prevăzută în Anexa nr. 1 reprezintă valoarea actuală de piaţă a imobilelor de aceeaşi categorie cu cele abandonate în perioada 1940 - 1944, stabilită ca medie a valorilor din grila notarială aferentă judeţelor Suceava, Botoşani, laşi, Vaslui şi Galaţi.

În susţinerea acestor argumente, recurenta a invocat dispoziţiile art. 21 şi art. 44 din Constituţia României referitoare la dreptul de proprietate precum şi dispoziţiile art. 555 C. civ. privind conţinutul dreptului de proprietate privată. Totodată a invocat, referitor la art. 1, protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea pronunţată în cauza Papamichalopoulos şi altii c. Greciei din 31 octombrie 1995 în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "hotărârea prin care a fost constatată o încălcare a Convenţiei implică obligaţia juridică a statului pârât raportată la dispoziţiile acesteia, de a pune capăt acestei încălcări şi de a-i înlătura consecinţele aşa fel încât să se restabilească, pe cât posibil situaţia anterioara încălcării constatate."

În acelaşi sens, recurenta a indicat, cu titlul de exemplu, considerentele Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 13 septembrie 1928, care în cauza privitoare la exproprierea unei uzine a arătat ca "reparaţia trebuie, în măsura posibilului, să înlăture toate consecinţele actului ilicit şi să restabilească starea de fapt şi de drept care se poate presupune ca ar fi existat daca actul de încălcare a dreptului nu s-ar fi produs. Restituirea în natură sau, daca aceasta nu este posibilă, plata unei sume ce corespunde valorii restituirii în natura, alocarea, daca este cazul, de despăgubiri pentru pierderile suferite şi care, oricum, nu ar putea fi acoperite prin restituirea în natură sunt principalele elemente de care trebuie să se ţină seama la determinarea cuantumului unei indemnizări datorate pentru comiterea unui fapt ilicit, contrar dreptului internaţional" (Cour Permanente de Justice Intemationale, G., Serie x nr. x, p. 47; în acelasi sens, sentinţa arbitrală în cauza Texaco-Calasiatic din 19 ianuarie 1977, Journal de droit international, 1977, p. 350)

În ciuda marjei de apreciere extrem de largă recunoscută statelor, atunci când suma acordată ca indemnizaţie este departe de a fi rezonabilă faţă de valoarea bunului expropriat. se va retine o violare a art. 1 Protocol 1. În concepţia Curţii, valoarea bunului expropriat nu este echivalentă neapărat cu prejudiciul produs prin expropriere. Astfel, Curtea a sancţionat statul atunci când, la stabilirea valorii indemnizaţiei pentru exproprierea unui teren agricol nu a ţinut cont de prejudiciul produs prin lipsirea persoanei în cauză de veniturile pe care aceasta le obţinea de pe suprafaţa agricolă expropriată ci doar de valoarea intrinsecă a terenului. (cauza Lallement c Franţei 1 1.04.2002).

Recurenta a susţinut că este o victimă a încălcării dreptului de proprietate, respectiv a dreptului la creanţă şi care s-a lovit de un obstacol în fapt al Statului Roman care nu a monitorizat, prin instituţiile abilitate, îndeplinirea obligaţiilor privind dreptul de construi pe propriul teren, libertatea economică, non discriminarea, motiv pentru care s-a ajuns la ingerinţa în dreptul său de proprietate.

Recurenta a invocat, de asemenea, prevederile art. 7, art. 8, art. 17 şi art. 22 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, ce drepturi economice - dreptul la proprietate, drepturile procedurale - dreptul de a fi subiect al legii, dreptul la o cale de atac eficientă, la un proces echitabil.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauza s-a avut în vedere suma de 15.680 euro contravaloarea a 448 mp, respectiv 35/mp teren şi suma de 6.000 euro contravaloare locuinţă din cărămidă, zona urbană 80 mpx75 euro mp, total 21.2680 euro, sume care, în opinia recurentei, intră în contradicţie cu preţul pieţei, cu grila notarilor, dar si cu sumele edictate cu prilejul adoptării Legii nr. 290/2003.

Astfel, reclamanta a susţinut că este prejudiciată de nesoluţionarea cererii sale de despăgubiri sub imperiul Legii nr. 290/2003, pasivitatea pârâtelor afectând direct cuantumului despăgubirilor de care aceasta ar fi putut beneficia.

Potrivit Grilei Notarilor Publici Bucuresti-2021, pentru Municipiul Bucureşti, Calea x, sectorul 2 unde domiciliază reclamanta ar rezulta un calcul mult mai mare al despăgubirilor ce ar fi trebuit acordate acesteia. În acest sens recurenta a arătat că preţul real al terenului, ce corespunde pieţei este de 1000 euro/mp, terenul de 448 mp având o valoare de 448.000 euro la care se adaugă valoarea construcţiei de 120.000 euro. (mp construit fiind de aproximativ 1500 euro). Prin urmare, în opinia recurentei, calculele conform anexei 1 din Legea 164/2014 sunt infime, anexa nefiind constituţională întrucât nu este armonizată cu dispoziţiile art. 1 paragraful 1 din CEDO, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 16 din Constituţie.

Recurenta a susţinut că aceasta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită de pe urma defuncţilor B. si C., B. în baza certificatelor de moştenitor aflate la dosarul cauzei, înscrisuri ce nu au fost analizate de către pârâte motiv pentru care s-a ajuns în situaţia emiterii de către ANRP a deciziei de validare nr. 6287/12.05.2021 prin care s-a validat hotărârea nr. 2699/06.11.2019 şi nu s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti.

A arătat recurenta că astfel cum rezultă potrivit declaraţiei dată de E. şi autentificată sub nr. x din 22 octombrie 2004 de BNP F., acesta a fost unicul fiu la al lui B. şi C. şi că la evacuarea din Basarabia au rămas următoarele bunuri în Chişinău: o casă situată în str. x construită în anul 1927 şi dobândită în anul 1937 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1937, ce aparţinea părinţilor recurentei B. şi C.. În ceea ce priveşte pomii fructiferi, prin aceeaşi declaraţie se arată că "grădina de lângă casa în suprafaţă de 2000 m.p. era cultivată o parte cu legume iar cealaltă parte cu pruni, piersici şi nuci."

Recurenta-reclamanta a arătat că este moştenitoare-legatară universală a defunctului E. în baza testamentului autentificat sub nr. x din 30 octombrie 2009 de către BNP-H.. C. a fost născută la data de 25 septembrie 1900 în Comuna Vadu lui Vodă, Judeţul Lăpuşna, Chişinău, Republica Moldova, de cetăţenie română. Aceasta, C. a avut ultimul domiciliu în Bucureşti, str. x şi a decedat în data de 16 decembrie 1980 în Bucureşti, conform certificatului depus la dosarul cauzei. Aceasta a avut ca fiu pe E., a cărui moştenitoare testamentară este A., reclamanta din prezenta cauza.

Recurenta mai invocă art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost promovat.

II.2. Apărările formulate în cauză

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare prin poştă la data de 6 martie 2025 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la aplicarea greşită a Anexei 1 privind exigenţele minimale din Legea nr. 144/1996, intimata-pârâtă a arătat că dovada suprafeţelor unor construcţii nu se poate face doar cu susţinerile unor martori, astfel cum solicită recurenta, întrucât din interpretarea expresă art. 4 din Legea nr. 164/2014 reiese că solicitanţii au posibilitatea susţinerii cererilor cu declaraţii de martori, în completare, fiind obligatoriu însă ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorităţi.

Aşadar, declaraţiile de martori pot veni în completare doar asupra unor informaţii rezultate din acte certificate de autorităţi iar cuantumul despăgubirilor aferente bunurilor la care fac referire prevederile Legii nr. 290/2003 se stabileşte prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în Anexele nr. 1 şi nr. 2 ale Legii nr. 164/2014.

În cauză, pentru calcularea despăgubirilor pentru bunurile indicate în cerere, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în Anexele nr. 1 şi nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, din documentele emise de autorităţi a putut fi determinată doar suprafaţa curţii (448 mp) nu şi suprafaţa construcţiilor. În consecinţă, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, în lipsa actelor din care să rezulte suprafaţa construcţiilor, devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006.

Aşadar, prin raportare la valorile prevăzute în Anexa nr. 1 a Legii nr. 164/2014, valoarea locuinţei este de 52 mp X 75 euro/mp = 3.900 euro, stabilită de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la declaraţia martorului E., intimata-pârâtă a arătat că, faţă de dispoziţiile legale mai sus amintite, declaraţia solicitantului E. nu este relevantă în stabilirea întinderii dreptului. Astfel, suprafaţa de 80 mp indicată de solicitant pentru casă trebuia dovedită cu înscrisuri emise de autorităţile competente, iar niciunul dintre înscrisurile aflate în dosarul administrativ nu face referire la suprafaţa construcţiei.

Referitor la susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora nu s-ar fi simţit discriminată dacă pârâtele ar fi soluţionat cererea anterior apariţiei Legii nr. 164/2014, intimata-pârâtă a susţinut că au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate formulate, iar Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivităţii legii civile. În acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 "valoarea bunurilor imobile pentru care se acordă despăgubiri potrivit Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa nr. 1".

Intimata-pârâtă a precizat că valoarea de despăgubire prevăzută în Anexa nr. 1 reprezintă valoarea actuală de piaţă a imobilelor de aceeaşi categorie cu cele abandonate în perioada 1940 - 1944, stabilită ca medie a valorilor din grila notarială aferentă judeţelor Suceava, Botoşani, laşi, Vaslui şi Galaţi. Alegerea acestor judeţe a fost justificată de faptul că bunurile pentru care se acordă despăgubiri au fost deţinute de către solicitanţi pe teritoriile rămase în Republica Moldova şi Ucraina, aflate în prezent la graniţa cu judeţele precizate mai sus.

La stabilirea valorii de despăgubire s-a ţinut cont dacă bunurile s-au aflat în zone rurale ori în zone urbane şi de categoriile de imobile. Astfel, au fost calculate valorile aferente unui metru pătrat în cazul terenurilor intravilane urbane şi rurale, în cazul construcţiilor cu destinaţie de locuinţă din zonele urbane şi rurale, anexelor. terenurilor agricole, livezilor şi terenurilor forestiere.

Concluzionând, intimata a arătat că pentru calculul despăgubirilor sunt aplicabile exclusiv Anexele nr. 1 şi nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, contrar susţinerilor recurentei.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, faţă de probele administrate, Tribunalul a reţinut faptul că reclamanta A. are calitatea de moştenitor de pe urma autorilor B. şi C., justificându-şi astfel calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri.

Tribunalul a reţinut, totodată, faptul că din actul de vânzare cumpărare nr. 2351 întocmit la data de 8 mai 1937 la Chişinău, autentificat prin procesul-verbal nr. x din 8 mai 1937 de notarul public din Chişinău a rezultat că imobilul situat în municipiul Chişinău, strada x, avea o suprafaţă totală de 448 de m2, fiind compus din casă, alte construcţii şi dependinţe şi curte. Totodată, din declaraţia numitului E., înregistrată la birou notarial public F. cu nr. x din 10 ianuarie 2007, rezultă faptul că imobilul din Municipiul Chişinău era format din casă cu trei camere, bucătărie cu acoperiş de ţiglă şi duşumele de lemn vopsit construite din cărămidă, cu suprafaţă de 80 m2 şi curte de 448 m2.

Curtea de Apel, în soluţionarea apelurilor formulate în cauză, a reţinut că pentru calcularea despăgubirilor pentru bunurile indicate în cerere, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în Anexele nr. 1 şi nr. 2 ale Legii nr. 164/2014, din documentele emise de autorităţi poate fi determinată doar suprafaţa curţii (448 mp) nu şi suprafaţa construcţiilor revendicate În consecinţă, în aprecierea instanţei de apel contrar primei instanţe, în lipsa actelor din care să rezulte suprafaţa construcţiilor, nu pot fi avute în vedere declaraţiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006.

Prin prezenta cale de atac, recurenta-reclamantă critică aplicarea greşită de către instanţa de apel a Anexei 1 privind exigenţele minimale din Legea nr. 144/1996 prin raportare la prevederile H.G. nr. 1120/2006, susţinând că, în cauză, declaraţiile de martor sunt valabile, împotriva acestora nefiind formulate cereri de înscriere în fals. Totodată, a susţinut recurenta faptul că declaraţia martorului E. nu a fost contestată de către intimata-pârâtă. Recurenta a criticat hotărârea atacată susţinând, implicit, că art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu este incident, prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri, respectiv anterior anului 2014, când cererea ar fi trebuit soluţionată, ci sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003.

Criticile recurentei implică atât aspecte de ordin procedural (probarea pretenţiilor potrivit regulilor din cuprinsul legii speciale), dar şi critici referitoare la soluţionarea unui conflict de legi civile în timp, motiv pentru care urmează a fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Susţinerile sunt însă nefondate.

Cu titlu prealabil se impune precizarea potrivit căreia instanţa de recurs are competenţă exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, astfel că în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a aplicat prevederile din legea specială ce reglementează modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003 (aşadar, aspectele de temeinicie), ci va verifica, în baza criticilor recurentei, doar chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în speţa dedusă judecăţii, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 cererile de despăgubiri formulate de persoanele îndreptăţite în temeiul acestui act normativ trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate.

Art. 4 din Legea nr. 164/2014 statuează că "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 164/2014 "(1) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare".

Astfel, abrogarea sau neabrogarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 este lipsită de relevanţă, câtă vreme noua lege, respectiv Legea nr. 164/2014 stabileşte, prin chiar conţinutul său (art. 3 anterior citat) care este câmpul de aplicare a noilor dispoziţii legale, respectiv cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Or, cererea reclamanţilor se circumscrie dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 164/2014, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, nu era finalizată, aflându-se în procedura soluţionării cererii.

Atât Hotărârea nr. 2699/06.11.2019 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Bucureşti cât şi Decizia de validare nr. 6287/12.05.2021 emisă de către ANRP au fost emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, lege care, a prevăzut în conţinutul său opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, cum este şi cazul celei promovate de către recurenta-reclamantă.

Prin urmare, la data soluţionării cererii reclamantei era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - se stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Aşadar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare, reclamanta era ţinută să dovedească dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi completate cu declaraţiile autentificate de martori.

Norma juridică menţionată reprezintă norma activă aplicabilă şi prezentului litigiu. Conform acestei prevederi legale, analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

În acest context, se observă că, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat în analiza sa şi la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, reţinând că cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autorităţile competente, care, completate cu declaraţii de martori, să ateste existenţa dreptului la despăgubiri. S-a mai reţinut că din documentele emise de autorităţi poate fi determinată doar suprafaţa curţii (448 mp) nu şi suprafaţa construcţiilor iar în lipsa actelor din care să rezulte suprafaţa construcţiilor, nu pot fi avute în vedere declaraţiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006.

Prin urmare, contrar argumentelor recurentei, nu se poate reţine că, prin reţinerea incidenţei art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 20 din Constituţia României, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională sau art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Aceasta întrucât instanţa de apel a soluţionat cauza prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi cum cererea formulată de către autorul recurentei era nesoluţionată la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) din C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 164/2014, şi prin raportare la art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declaraţia solicitantului însoţită de declaraţii de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte, care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, în prezentul litigiu, care să ateste cu privire la titularul dreptului de proprietate şi cu privire la imobil.

Cum această dovadă nu a fost făcută, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, contrar intimatei reclamante, faţă de dispoziţiile legale incidente, faptul că declaraţia titularului cererii nu este un document relevant în stabilirea întinderii dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la faptul că declaraţiile martorilor şi a autorului E. sunt valabile întrucât nu au fost contestate de către pârâte, căci pe de o parte ANRP a invalidat dreptul de despăgubiri, iar pe de altă parte forma legii aplicabilă la momentul soluţionării nu permite o altă interpretare.

Oricum, modalitatea de interpretare a probelor şi aprecierea dată acestora de către instanţa de apel nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Pentru aceleaşi motive nu vor fi analizate nici susţinerile recurentei referitoare la respingerea, de către instanţa de apel, a probei cu expertiza evaluatorie în variantele solicitate de această parte.

Criticile cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri prin nesoluţionarea soluţionarea dosarului administrativ înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014 faţă de persoanele a căror dosare au fost soluţionate până la intrarea acesteia în vigoare, nu prezintă relevanţă în privinţa regimului probatoriu aplicabil în dovedirea pretenţiei formulate, acesta decurgând din interpretarea şi aplicarea legii în vigoare, în raport cu cele arătate mai sus, conduita procesuală a pârâtei în soluţionarea dosarului recurentei neputând produce un efect asupra fondului pretenţiilor sau a legii aplicabile.

În acest sens, Curtea Constituţională a considerat, prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, că, în acord cu jurisprudenţa sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996).

Atare dezlegare este confirmată şi de raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20), prin care s-a reţinut că "inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite susţinerile recurentei conform cărora este prejudiciată de nesoluţionarea cererii sale sub imperiul Legii nr. 290/2003. De altfel, în Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 19 iulie 2023, Curtea Constituţională a României că:

"Legea nr. 164/2014 nu face altceva decât să refuze supravieţuirea anumitor dispoziţii din vechea reglementare (Legea nr. 9/1998 şi Legea nr. 290/2003), cu privire la modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptăţite, şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Ca atare, dispoziţiile de lege criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, prin care acesta nu refuză plata despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003, ci doar stabileşte anumite măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. (...)

23. (...) Modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia anterioară ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului actual, în considerarea prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Totodată, prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea acordării de despăgubiri."

Faţă de aceste considerente, contrar susţinerilor recurentei, în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi a procedat la calcularea valorii despăgubirilor aferente imobilului revendicat în conformitate cu anexa 1 privind exigenţele minimale din Legea nr. 114/1996 privind Legea locuinţei în raport de Procesul Verbal nr. x/11.09.1942 al Primăriei Municipiului Chişinău din care reiese că "locuinţa avea 2 camere şi o bucătărie".

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de către recurenta-reclamantă referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii, în sensul că acestea ar atesta existenţa dreptului la despăgubiri, Înalta Curte reiterează faptul că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu nelegalitatea acesteia.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată nu conţine considerentele pentru care au fost admise motivele de apel prin care pârâta a învederat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale privind dovada cu înscrisuri certificate de autorităţi care să poată fi completate cu declaraţiile martorilor, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 164/2014.

Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că şi acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi de prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel cum s-a precizat în cele ce precedă, instanţa de apel a arătat de ce sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2003 şi de ce declaraţiile martorilor sunt acceptate exclusiv în completarea situaţiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

Totodată, nu pot fi primite susţinerile recurentei conform cărora Decizia nr. 346/2016 a Curţii Constituţionale contravine art. 15 din Constituţie, care se referă la aplicarea legii în timp şi a prevederilor C. civ., care stabilesc principiile generale ale dreptului civil întrucât acestea contravin prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a celor statuate în cuprinsul acestora.

În ceea ce priveşte obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoţeşte actele pronunţate/emise de Curtea Constituţională se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995).

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

Pentru aceste considerente, reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii şi că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1073A din data de 30 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.