Construction service contract rescission: applicability of VAT exclusion clause and non-derogation of building permit obligation

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrata pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21.10.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. rezilierea actului "contract de prestări servicii" din data de 18 aprilie 2020, încheiat între acesta şi pârâta, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de aceasta, obligarea pârâtei la plata sumelor de 10.900 euro si 29.505 RON reprezentând contravaloarea serviciilor achitate şi neexecutate, precum si a dobânzilor legale începând cu data 16 septembrie 2020 data punerii în întârziere până la data plătii efective, obligarea pârâtei la plata de daune interese în cuantum de 5700 euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamantul a invocat art. 194 şi următoarele C. proc. civ.. art. 1549 şi următoarele, art. 1350, art. 1530 şi următoarele C. civ.

anuală sub nicio formă, aşa cum o obligă legea.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 455 din 19.10.2023 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de părţi la data de 18.04.2020 şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 48.362 RON cu titlu de contravaloare servicii neexecutate. S-a respins în rest cererea.

A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 9.676,5 RON cheltuieli de judecată. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvenţional A..

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 361/A din data de 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 455 din 19.10.2023 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2020, pe care o schimbat-o în parte în sensul că:

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 36.623,9 RON şi să îi plătească suma de 6.451 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 361/A din data de 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recursuri pârâta-reclamantă B. şi reclamantul-pârât A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 31 ianuarie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul formulat de pârâta-reclamantă B.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta-reclamantă B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei deciziei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată în cauză.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenta a susţinut că în speţă, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au interpretat contractul prin titlul său, ca simplu contract de prestări servicii deşi acesta reprezintă un contract de antrepriză şi chiar mai specific un contract complex de antrepriză pentru lucrări de construcţii, tratate specific în Capitolul VI Secţiunea I şi II, în cadrul art. 1851-1880 C. civ.

În opinia recurentului, în situaţia în care ar fi interpretat corect clauzelor contractuale şi ar fi apreciat că în cauză este vorba de un contract de antrepriză pentru lucrări de construcţii, instanţa de apel nu ar fi depăşit atribuţiile judecătoreşti, abrogând neconstituţional prevederile alin. (2) art. 1875 C. civ. şi alin. (2) art. 1877 C. civ. şi a transformat obligaţia legală de obţinere a autorizaţiei de construire anterior începerii lucrărilor de antrepriză, într-o simplă opţiune, neîntărită de o clauză contractuală.

În aceste condiţii, recurenta a susţinut că nu se poate reţine o simplă condiţie de încălcare/aplicare greşită a normelor de drept material, ci se aduce atingere chiar principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general.

Recurenta-pârâtă a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel nu a recunoscut aplicabilitatea legală şi obligatorie în speţă a textelor legale care consacră principiul de drept nemo censetur propriam turpitudinem allegans, prin manifestarea sa particulară de apărare, în cazul existenţei unui raport contractual, respectiv exceptio non adimpleti contractus, care, concret în speţă se referă la obligaţia legală a beneficiarului de a obţine autorizaţia de construire înainte de începerea lucrărilor de către antreprenorul în construcţii contractat, potrivit dispoziţiilor art. 1350, 1517, 1548, 1271, 1556 C. civ. şi art. 1 şi 26 din Legea nr. 50/1991.

Printr-o altă serie de critici formulate în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată cuprinde cuprinde motive străine de natura cauzei, ce echivalează cu lipsa motivării soluţiei pronunţată în cauză şi în realitate instanţa de apel s-a limitat practic doar a copia motivele instanţei de fond fără a avea o motivare proprie în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la excepţia de neexecutare a contractului.

În acest context, a susţinut recurenta că deşi instanţa de apel a reţinut că între societatea B., în calitate de prestator şi numitul A., în calitate de beneficiar, a fost încheiat la data de 18.04.2020 contractul de prestări servicii având ca obiect construirea unui imobil casă de locuit pe structură de lemn totuşi, instanţa de apel, la fel ca prima instanţă a ignorat situaţia de fapt şi de drept reală în cauză. Cu privire la aceste aspecte, recurenta a reiterat considerentele formulate în susţinerea motivului de recurs anterior privind obligaţia legală de obţinere a autorizaţiei de construire anterior începerii lucrărilor de antrepriză.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a arătat că dispoziţiile art. 1877 C. civ. justifică suspendarea executării lucrărilor de către antreprenorul de lucrări de construcţii, ca urmare a notificării dovedite şi recunoscute de către beneficiar şi proiectantul lucrării, până la data la care i-au fost predate autorizaţia de construire şi planurile aferente vizate spre neschimbare, din cursul lunii septembrie a anului 2020.

Consecinţa acestei suspendări legale a executării lucrărilor a condus, în opinia recurentei, la o derogare legală a executării propriilor sale obligaţii contractuale, pentru toată perioada de timp afectată de această suspendare, respectiv aprilie 2020 - septembrie 2020, motiv pentru care a fost prorogat legal cu o perioadă de 5 luni termenul de finalizare a lucrării care trebuia realizată cu propriile sale materiale, din luna august 2020 până în luna februarie 2021, contractul rămânând suspendat, în opinia recurentului, în continuare până la predarea materialelor aferente acoperişului de către beneficiar, ce nu s-a materializat.

A mai invocat recurenta-pârâtă şi faptul că există încă o cauză fortuită de suspendare legală a executării obligaţiilor contractuale de către părţi, respectiv, starea de urgenţă determinată de pandemia COVID.

Invocând practica judiciară cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, nu a cercetat acest motiv de apel, ci a preluat, fără o analiză şi o motivare reală, considerentele hotărârii atacate, fără a răspunde motivelor de critică.

Recurenta a solicitat admiterea recursului cu consecinţa admiterii excepţiei de neexecutare a contractului şi respingerea cererii de chemare în judecată în condiţiile în care reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia, propria sa culpa fiind, în realitate, motivul nefinalizării lucrării la termenul stabilit contractual, recurenta invocând în acest sens prevederile art. 1517 C. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul analizei celui de al doilea motiv de apel, recurenta-pârâtă a susţinut că prin respingerea excepţiei de neexecutare a contractului hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În acest sens, recurenta a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1851-1880 C. civ., referitoare la contractul de antrepriză şi respectiv la contractul complex de antrepriză pentru lucrări de construcţii (atât cu materialele antreprenorului, cât şi cu cele ale beneficiarului) raportate la dispoziţiile art. 1350, 1517, 1548, 1271, 1556 C. civ. şi art. 1 şi 26 din Legea nr. 50/1991.

Recurenta a arătat că situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus la situaţia de a fi aplicată o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru motivele invocate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.1.2. Recursul formulat de recurentul-reclamant A.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul solicitat casarea în parte a deciziei recurate, apreciind că instanţa de apel, în mod greşit a dispus schimbarea în parte a sentinţei pronunţată de prima instanţă în sensul de a se avea în vedere la valorile stabilite şi taxa pe valoare adăugată aferentă.

În acest sens, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de clauzele expres asumate de părţi prin contractul de prestări servicii perfectat la data de 18.04.2020 şi a făcut trimiteri la acesta utilizând o terminologie diferită şi care comportă o cu totul altă interpretare - respectiv una care conduce în mod vădit la denaturarea intenţiei reale a părţilor de la data perfectării contractului.

Arată recurentul că prin decizia instanţei de apel se specifică faptul că prin contract s-ar fi stipulat că preţurile nu includ TVA în timp ce prin clauzele contractuale părţile au menţionat expres într-o altă manieră - respectiv "Preţurile nu conţin TVA" - teza finală a pct. 24 din contract, tribunalul reţinând în mod corect faptul că părţile nu s-au înţeles ca această taxă să fie suportată de reclamant. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel prin decizia pronunţată a nesocotit incidenţa normelor statuate de C. civ., respectiv de dispoziţiile art. 1270, care stipulează expres puterea clauzelor legal asumate de părţi printr-un contract sinalagmatic.

În acest sens, recurentul a apreciat că indicarea în cauză şi aplicarea în raporturile dintre părţi a normelor fiscale nu poate să contravină voinţei acestora. Deşi pârâta B., prin calitatea sa de societate cu răspundere limitată, este obligată la colectarea acestei taxe, prin raportare la modalitatea în care a înţeles să formuleze şi să îşi asume obligaţiile contractuale în raport cu reclamantul, beneficiar (neprofesionist), rezultă că pârâta şi-a asumat suportarea taxei pe valoare adăugată. Având în vedere faptul că preţul total perceput de pârâtă nu putea, prin prisma pct. 24 din contract să depăşească valoarea contractuală totală de 41.500 euro, în opinia recurentei-pârâte se impunea ca din această sumă pârâta să determine valoarea TVA-ul colectat şi să îl suporte.

În acest context, raportat la conduita fiscală a pârâtei, recurentul-reclamant a reiterat faptul că deşi a realizat plăţi de la data perfectării contractului - respectiv aprilie 2020 - până în iulie 2020, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, doar ulterior introducerii acţiunii pe rolul instanţei au fost emise şi comunicate facturi fiscale - mai exact la nivelul lunii decembrie 2020. Mai mult, deşi preţul contractual a fost stabilit în euro, iar o serie de plăţi s-au realizat în euro, din facturile întocmite nu rezultă curs de schimb valutar aplicat. Astfel, a apreciat recurentul-reclamant că pârâta opera cel puţin cu un dublu standard, atâta vreme cât pe de-o parte a înţeles să invoce norme fiscale prin raportare la clauzele ce guvernează raportul juridic generat de contract apreciind că acestea cad în sarcina reclamantului, iar pe de altă parte a nesocotit, în mod evident obligaţiile fiscale ce îi incumbă.

Pentru aceste considerente, recurentul a apreciat că se impune casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte suportarea contravalorii TVA-ului în raportul juridic dintre recurentul-reclamant şi recurenta-pârâtă B..

Corelativ admiterii acestui motiv de casare, recurentul a arătat că hotărârea pronunţată în apel se impune casată şi în privinţa modului de modificare a celor stabilite cu privire la cheltuielile de judecată acordate în soluţionarea pe fond a cauzei, în contextul în care curtea de apel a obligat pârâta, în temeiul art. 453 C. proc. civ. să plătească reclamantului suma de 6.451 RON.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a susţinut recurentul faptul că diminuarea acestora s-a realizat eronat inclusiv la soluţionarea pe fond a dosarului. Aceasta întrucât, pe de o parte pretenţiile reclamantului aferente primului capăt de cerere erau doar estimative la data formulării acţiunii, arătându-se expres că acestea urmează a fi efectiv determinate pe baza probaţiunii administrate în litigiu.

Prin urmare, recurentul a apreciat că acest capăt de cerere a fost integral admis, întrucât valoarea efectiv de restituit recurentului-reclamant a fost determinată prin prisma calculului dintre sumele achitate către pârâta apelantă şi valoarea determinată prin expertiză privind lucrările realizate în teren. Astfel, prin raportarea la respingerea de accesorii constând în dobânzi penalizatoare şi a prejudiciului generat de neexecutarea contractului, în opinia recurentului, instanţa nu a redus la jumătate pretenţiile formulate, ca atare aplicarea unui procent de 50% nu apare ca întemeiat.

A mai susţinut recurentul că raţionamentul privind diminuarea cheltuielilor acordate în mod proporţional poate opera asupra onorariului avocaţial, însă în ceea ce priveşte cheltuielile constând în taxă judiciară de timbru şi onorarii ale experţilor, acestea se impuneau reţinute integral în sarcina părţii căzute în pretenţii, respectiv a societăţii B..

Faţă de considerentele expuse, recurentul a solicitat să se dispună casarea în parte a deciziei civile nr. 361/A/2024 pronunţată la data de 21.11.2024 de către Curtea de Apel Cluj.

II.2 Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs formulată de reclamantul A. a fost comunicată recurentei-pârâte-reclamante B. la data de 20 februarie 2025, iar aceasta a depus întâmpinare, prin e-mail, la data de 24 martie 2025 şi prin poştă, la data de 25 martie 2025 prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea excepţiei nulităţii, pârâta a susţinut că aspectele evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii recurate ci vizează doar reaprecierea situaţiei de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel în baza probelor administrate în cauză.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele.

III.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul-pârât A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Din analiza conţinutului motivelor de recurs expuse de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul lor se regăsesc şi susţineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul reproşează instanţei devolutive, între altele, faptul că a avut în vedere la stabilirea sumei ce trebuie restituită de către pârâtă şi contravaloarea taxei pe valoare adăugată, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. precum şi reducerea eronată, de către instanţa de apel, a cheltuielilor de judecată. Or, asemenea critici sunt unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecăţii din apel, ce pot fi formal încadrate în motivele de casare reglementate la pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar prezenta cerere conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de către recurentul-reclamant.

III.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, însă, că recursul declarat de către recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a dispus rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de părţi la data de 18.04.2020 şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 48.362 RON cu titlu de contravaloare servicii neexecutate, fiind respinsă cererea în rest.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi a dispus să restituie reclamantului suma de 36.623,9 RON şi să îi plătească suma de 6.451 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând soluţia prin care s-a dispus rezilierea contractului de prestări servicii încheiat între părţile din prezenta cauză.

Printr-o serie de critici, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. întrucât clauzele contractului încheiat între părţi prevedeau faptul că preţurile convenite nu includ TVA motiv pentru care pârâta avea obligaţia de a achita contravaloarea acestei taxe. A mai arătat recurentul că obligaţiile fiscale ale pârâtei nu pot prevala faţă de cele stabilite prin contractul încheiat în cauză.

Criticile, ce urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte stabilirea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugate datorate, rezultă din art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal că aceasta este constituită, pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, (…) din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni.

În înţelesul art. 271 din Codul fiscal, se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, iar atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective. De asemenea, potrivit art. 268 din acelaşi act normativ, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, sunt operaţiuni impozabile în România cele care, în sensul art. 270-272, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată.

Pe cale de consecinţă, obligaţia de a plăti TVA este specifică persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţi economice şi se înscriu, din punctul de vedere al legislaţiei fiscale, în categoria persoanelor impozabile.

Astfel cum s-a reţinut prin Decizia nr. 6 din 7 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii "80. Prin definiţie, TVA este o taxă pe consumul final, care se plăteşte eşalonat la data la care bunurile ajung la consumatorii finali în urma mai multor operaţiuni, respectiv este o taxă proporţională care: a) se aplică la preţul de vânzare a bunurilor şi serviciilor; b) este suportată, în cele din urmă, dar întotdeauna de către consumatorul final şi este percepută în contul Ministerului Finanţelor de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, în etape succesive, şi anume la fiecare operaţiune din cadrul procesului de producţie şi distribuţie dintr-un lanţ de operaţiuni executate asupra bunurilor sau serviciilor.

În speţă, instanţa apel a stabilit faptul că pârâta, în calitate de societate comercială, are calitatea de plătitor de TVA, prin urmare are obligaţia legală de colectare şi achitare a TVA-ului către stat. De altfel, acest aspect era cunoscut de reclamant întrucât prima factură emisă de recurentă la data de 18.04.2020, data încheierii contractului dintre părţi, conţinea şi TVA.

Contrar susţinerilor recurentului, faptul că în contractul ce face obiectul prezentei cauze s-a stipulat că preţurile nu includ TVA, nu îl scuteşte de la plata acestei taxe, întrucât, astfel cum s-a arătat, TVA-ul este un impozit indirect care se aplică la valoarea netă a bunurilor sau serviciilor suportat de consumatorul final al bunurilor sau serviciilor respective. Prin urmare, menţiunea potrivit căreia preţurile nu includ TVA presupune că părţile au convenit în contract preţurile nete, urmând ca taxa pe valoare adăugată să fie adăugată separat, conform legislaţiei fiscale în vigoare.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia părţile au convenit că preţurile prevăzute în contract conţin TVA şi că pârâta ar fi trebuit să achite contravaloarea taxei din valoarea preţurile stipulate în contract întrucât în această situaţie distincţia trebuia să fie făcută în sensul că preţurile prevăzute au TVA-ul inclus sau "preţurile conţin TVA" şi nu invers. Or, la pct. 24 teza finală din contractul încheiat s-a prevăzut în mod expres faptul că "preţurile nu conţin TVA".

Prin urmare, faţă de clauza neechivocă a contractului încheiat între părţi referitoare la taxa pe valoare adăugată nu se poate aprecia că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. ce consacră principiul forţei obligatorii a contractului.

Faţă de aceste considerente, în mod corect şi legal instanţa de apel nu s-a raportat la valoarea preţurilor din contract şi a reţinut faptul că valoarea acestora indicată fără TVA nu îl exonerează pe recurent de la plata contravalorii acestuia, recurentul fiind consumatorul final beneficiar al serviciilor prestate de pârâta, persoană juridică impozabilă, plătitoare de TVA.

Printr-un alt set de critici, recurentul a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a dispus reducerea cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că cererea sa a fost admisă parţial. A arătat recurentul că reducerea poate opera în mod proporţional doar asupra onorariului avocaţial, însă în ceea ce priveşte cheltuielile constând în taxă judiciară de timbru şi onorarii ale experţilor, acestea se impuneau reţinute integral în sarcina părţii căzute în pretenţii, respectiv a societăţii B.. Totodată, recurentul a formulat critici referitoare la modul de acordare a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă.

În contextul în care recurentul critică modul de acordare a cheltuielilor de judecată ce sunt reglementate de norme de drept procesual civil, urmează ca susţinerile să fie analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel, în temeiul art. 453 C. proc. civ. a stabilit în sarcina pârâtei suma de 6.451 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, faţă de suma de 9.676,5 RON acordată de instanţa de fond cu acelaşi titlu.

În motivarea soluţiei sale, a reţinut faptul că pretenţiile reclamantului au fost admise în proporţie de 1/3 deoarece a solicitat suma de 10.900 euro, 29.500 RON şi 5.700 de euro, adică un total de aproximativ 110.845 RON, din care i s-a acordat suma de 36.623,9 RON, iar 1/3 din cheltuielile efectuate sunt 6.451 RON.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, (în limita dovedirii efectuării acestora, potrivit art. 452 din acelaşi act normativ), stă culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, care nu va suporta doar propriile cheltuieli efectuate, ci şi spezele părţii în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea care a pus capăt unei etape procesuale.

Dispoziţiile art. 451-455 C. proc. civ. prevăd caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care este dependentă de soluţia dată cererii principale din dosarul şi etapa procesuală unde au fost generate.

Fără a aprecia asupra calculului spezelor de judecată efectuat de instanţa de apel, întrucât vizează un aspect de temeinicie al hotărârii recurate, incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că reevaluarea sumelor acordate cu acest titlu în etapa procesuală a apelului nu este contrară dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în contextul în care instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a redus suma acordată reclamantului de către tribunal, în mod corect a procedat la reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată, fiind vorba despre o soluţie dependentă de cea apelată, în sensul art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de apel avea posibilitatea de a reduce doar onorariul de avocat nu şi a celorlalte cheltuieli întrucât instanţa de apel nu procedat la reducerea acestora în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ. ce permite reducerea doar a onorariului de avocat ci a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care la alin. (2) prevede că instanţa de judecată va stabili măsura în care fiecare dintre părţi va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parţial cheltuielile efectuate, în limita pretenţiilor admise. Astfel, dispoziţiile menţionate nu disting între tipurile de cheltuieli de judecată ce pot fi reduse.

Din verificarea hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel a aplicat întocmai aceste dispoziţii legale, cheltuielile de judecată acordate în apel fiind aferente pretenţiilor subsumate primului capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, ce a fost admis doar în parte.

În ceea ce priveşte criticile formulate asupra modului de stabilire a cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, acestea nu pot fi analizate direct în recurs întrucât obiectul recursului îl reprezintă hotărârea instanţei de apel şi nu sentinţa primei instanţe.

Ca atare, în contextul normativ analizat, soluţia instanţei de apel nu poate atrage aplicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat recursul formulat de reclamantul-pârât.

III.3. Cu privire la recursul formulat de pârâta-reclamantă B.

Printr-un prim set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pârâta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti întrucât nu a calificat contractul încheiat între părţi şi a interpretat în mod greşit clauzele contractuale, fără a avea în vedere dispoziţiile legale referitoare la obligaţia legală a beneficiarului de a obţine autorizaţia de construire înainte de începerea lucrărilor de către antreprenor.

Se constată, totodată, că aceste critici au fost reluate de către recurenta-pârâtă în susţinerea celorlalte două motive de casare invocate în memoriul de recurs.

Motivele invocate de recurentă nu pot atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât acest caz de casare este incident atunci când instanţa ar trece în domeniul altei puteri constituite în stat, aducând astfel atingere principiului separaţiei puterilor (executivă, legislativă şi judecătorească), fundamental pentru democraţia constituţională, instanţa judecătorească săvârşind în această manieră acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În cazul încălcării/aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.

Or, argumentele recurentului în susţinerea motivului de casare invocat se raportează la aplicarea unor dispoziţii legale, nefiind aduse în discuţie aspecte care să justifice incidenţa acestui motiv de casare.

În acest context, întrucât susţinerile recurentei vizează greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept substanţial urmează a fi analizate împreună cu motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă categorie de critici formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este afectată de vicii de motivare, întrucât instanţa de apel nu a analizat toate argumentele prezentate în apel, iar considerentele reţinute nu au legătură cu pricina, unele fiind străine de obiectul cauzei.

Aceste susţineri sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte referitoare la modul de interpretare a contractului şi a modului de aplicare a dispoziţiilor legale acestea nu pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât nu privesc aspecte referitoare la modul de motivare a hotărârii recurate, urmând a fi examinate, astfel cum s-a reţinut anterior, în cadrul analizei criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la dispoziţiile art. 1877 C. civ.. care ar justifica suspendarea legală a executării lucrărilor de către recurentă precum şi cele referitoare la cauza fortuită de suspendare legală a executării obligaţiilor contractuale de către părţi determinată de pandemia COVID, Înalta Curte reţine că acestea au fost invocate pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, instanţa de apel nefiind investită cu analiza acestor critici.

În considerarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa devolutivă de control judiciar era ţinută a verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în limitele cererii de apel, potrivit art. 479 din acelaşi act normativ, iar art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează recurentul care, fără a invoca o anumită neregularitate referitoare la prima judecată în apel, invocă această chestiune abia în recurs, omisso medio.

Nu pot fi primite nici criticile potrivit cărora instanţa de apel s-a rezumat să preia considerentele primei instanţe referitoare la excepţia de neexecutare a contractului.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un silogism logico-juridic, de natură a explica hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parţi, ci un răspuns la cele fundamentale, ce sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze sau să determine soluţia şi care pot fi grupate în asemenea mod, încât să primească un răspuns comun. În acelaşi sens, este posibil ca instanţa de apel să preia argumentele instanţei de fond, atunci când însăşi motivele de apel reiau problemele dezbătute în faţa primei instanţe, cu condiţia ca instanţa de apel să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziţionare a instanţei de control să se aducă atingere garanţiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătoreşti.

Din analiza celor două hotărâri pronunţate se observă că, în mod opus celor susţinute de recurentă, decizia instanţei de apel nu face altceva decât să răspundă în mod sintetic, dar şi concentrat tuturor criticilor pe care aceasta le-a adus în apel hotărârii de primă instanţă.

Împrejurarea că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe şi a făcut referire la aspectele dezlegate în procedura derulată în faţa primei instanţe nu este de natură a conduce la o altă concluzie, câtă vreme pârâta nu a invocat argumente de fapt noi sau relevante care să nu fi fost analizate deja. Astfel, instanţa de apel a avut în vedere hotărârea pronunţată tribunal dar a expus şi argumente proprii, prezentând raţionamentul juridic pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului.

Astfel, instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe a stabilit că nu se poate reţine încălcarea art. 1517 şi art. 1556 C. civ. invocată de către pârâtă întrucât părţile nu au legat executarea contractului de obţinerea sau nu a autorizaţiei de construire. Totodată, prin argumente proprii, instanţa de apel a reţinut şi faptul că pârâtă trebuia, la începerea executării construcţiilor fără autorizaţie, să aprecieze caracterul ilicit al efectuării construcţiilor fără autorizaţie şi nu să invoce după efectuarea acelor lucrări în acel context, al lipsei autorizaţiei de construire şi abia în prezenta cauză. În continuarea aceluiaşi raţionament, instanţa de apel a arătat că în baza Legii nr. 50/1991 cel care trebuie să solicite autorizaţia de construire este titularul dreptului real şi prin urmare acesta este şi cel sancţionat, astfel că pârâta nu are de ce să invoce aceste chestiuni în prezentul cadru procesual, mai ales că reclamantul a şi obţinut autorizaţia de construire anterior expirării contractului încheiat între părţi, considerente ce nu se regăsesc în hotărârea tribunalului.

În ceea ce priveşte susţinerile privind nemotivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine că legala motivare a hotărârii nu presupune ca instanţa să combată fiecare argument şi fiecare aserţiune făcută de parte. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Aşadar, verificând respectarea exigenţelor de motivare a hotărârii judecătoreşti, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente din care reiese raţionamentul juridic care a determinat soluţia de respingere a apelului pârâtei raportat la excepţia de neexecutare a contractului invocată în cauză.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive străine de natura cauzei, pârâta invocând în mod formal acest aspect şi, prin urmare, decizia recurată nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Prin ultimul set de critici, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, civilă recurenta pârâtă a reiterat susţinerile referitoare la natura contractului încheiat între părţi precum şi cele privitoare la obligaţia beneficiarului de a obţine toate autorizaţiile cerute de lege pentru executarea contractului, dreptul antreprenorului de a suspenda executarea lucrărilor până la înlăturarea lipsurilor cu înştiinţarea beneficiarului.

Totodată, urmează a fi analizate prin prisma aceluiaşi caz de casare şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia şi propria sa culpă a reprezentat motivul nefinalizării lucrării la termenul stabilit contractual deoarece contractul nu poate deroga de la obligaţiile legale care îşi produc efectele chiar dacă nu sunt menţionate în cadrul contractului.

Aceste critici (reiterate de mai multe ori în cuprinsul memoriului de recurs, însă analizate în mod grupat) pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă, că unele critici nu pot fi primite, altele fiind nefondate pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte motivele referitoare la suspendarea obligaţiei recurentei întemeiate pe lipsa autorizaţiei de construire sau pe starea de urgenţă ca urmare a pandemiei COVID, Înalta Curte reţine că potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Această regulă este aplicabilă tuturor motivelor de casare, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică sau privată, şi dă expresie principiului non omisso medio - partea nu poate exercita recurs pentru un anumit motiv, dacă nu l-a invocat anterior pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, dând astfel instanţei devolutive învestite cu calea ordinară de atac ocazia de a remedia deficienţa care este invocată ulterior în recurs. Prin această regulă, legiuitorul a voit să accentueze caracterul extraordinar al căii de atac a recursului (art. 456 C. proc. civ.).

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a invocat în faţa instanţei de apel sau în cursul judecăţii apelului dispoziţiile art. 1877 C. civ.. sau starea de urgenţă generată de pandemia COVID care ar justifica o suspendare legală a obligaţiei recurentei-pârâte, motiv pentru care nu pot fi analizate, omisso medio, în prezentul recurs prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În acelaşi mod, criticile referitoare la modul de interpretare a contractului încheiat între părţi, cele referitoare la aplicabilitatea prevederilor art. 1877 alin. (2) şi art. 1875 alin. (2) C. civ. privind contractul de antrepriză şi obligaţiile beneficiarului unui astfel de contract, nu au fost invocate de către recurentă-pârâtă în faţa instanţei de apel spre a fi analizate.

Cu toate că greşita calificare a naturii juridice a unui contract poate face obiectul unei critici de nelegalitate, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, critica nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs din moment ce nu a făcut obiectul apelului, pentru aceleaşi raţiuni referitoare la incidenţa în cauză a art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la neexecutarea de către reclamant a obligaţiei legale de obţinere a autorizaţiei de construire ceea ce presupune, în opinia recurentei, invocarea propriei turpitudini a reclamantului.

Din situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond şi care nu mai poate fi reanalizată în recurs, rezultă că recurenta-pârâtă a început şi a executat lucrările de construcţie înainte ca reclamantul să îi prezinte autorizaţia de construire, fiind remunerată pentru serviciile prestate conform contractului.

Recurenta nu a notificat beneficiarul cu privire la imposibilitatea de începere, respectiv de continuare a lucrărilor în lipsa autorizaţiei de construire. De asemenea, în cauză s-a stabilit că recurenta a primit la data de 18.08.2020 autorizaţia de construire alături de planurile aferente de la reclamant şi a continuat lucrările până în luna septembrie 2020, conform declaraţiilor martorilor audiaţi.

Totodată, prin răspunsul la interogatoriul administrat în faţa primei instanţe recurenta a afirmat că a executat inclusiv lucrări suplimentare faţă de cele care făceau obiectul contractului încheiat între părţi, împrejurare care confirmă faptul că părţile nu au înţeles să lege executarea contractului de obţinerea de către reclamant a autorizaţiei de construire, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Prin urmare, obligaţia principală a reclamantului, beneficiarul construcţiei asumate în raport cu recurenta, a fost cea de plată a preţurilor stipulate în contract.

Faţă de dispoziţiile art. 1556 C. civ. se reţine că excepţia de neexecutare este un mijloc de apărare prin care una dintre părţi poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-şi execută ea însăşi propria obligaţie corelativă ce-i incumbă.

Analizând susţinerile recurentei cu privire la neîndeplinirea de către recurent a propriilor obligaţii asumate prin contract, instanţa constată că lipsa obţinerii autorizaţiei de construcţie de către reclamant ar fi fost un motiv suficient pentru ca executantul să refuze începerea, respectiv continuarea lucrărilor, însă nu se poate reţine acest motiv pentru neîndeplinirea propriei obligaţii a recurentei ce a determinat admiterea acţiunii principale, în contextul în care acesta nu a refuzat să înceapă executarea lucrărilor până la obţinerea autorizaţiei de construire, ci dimpotrivă a început lucrările ştiind că autorizaţia de construire nu a fost obţinută de reclamant. De asemenea, recurenta-pârâtă a continuat executarea lucrărilor până la obţinerea acesteia cât şi după ce autorizaţia a fost furnizată de către reclamant.

Faptul că reclamantului îi revenea obligaţia legală de a obţine autorizaţia de construire în baza Legii nr. 50/1991 nu o exonerează pe recurentă de la îndeplinirea propriei obligaţii asumate prin contract în contextul în care aceasta şi-a asumat riscul construirii unei case în lipsa autorizaţiei de construire dar şi prin prisma faptului că reclamantul a şi obţinut autorizaţia de construire anterior expirării termenului de finalizare a lucrărilor convenit în contractul încheiat între părţi. Prin urmare, după data de 18.08.2020 (data obţinerii autorizaţiei de construire) nu mai subzistau motive întemeiate privind neexecutarea obligaţiilor de către beneficiar, motiv pentru care nu mai putea fi invocată, pe cale de excepţie, pentru paralizarea acţiunii reclamantului.

De asemene, deşi recurenta-pârâtă invocă (direct în recurs astfel cum s-a reţinut) aplicabilitatea art. 1877 C. civ., dispoziţiile acestui articol privesc eventualele greşeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul ce pot fi constatate de către antreprenor în cursul executării contractului. Doar în situaţia în care beneficiarul, luând şi avizul proiectantului, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor, înştiinţându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar şi proiectant.

Or, recurenta cunoştea încă de la încheierea contractului faptul că reclamantul nu deţine o autorizaţie de construire, fiind de acord, astfel cum rezultă din art. 2 teza ultimă a contractului încheiat între părţi, să execute lucrarea "după schiţa beneficiarului" iar din situaţia de fapt nu rezultă faptul că recurenta a urmat procedura prevăzută de art. 1877 C. civ. ci dimpotrivă a continuat executarea lucrărilor de construcţie, pe care însă nu le-a finalizat.

În fine, trebuie menţionat şi faptul că lipsa autorizaţiei de construire nu poate fi considerată sau nu poate echivala cu o greşeală sau o lipsă în lucrările de proiectare pentru ca dispoziţiile art. 1877 C. civ. pentru ca acestea să aibă aplicabilitate în prezenta cauză.

Faţă de toate aceste considerente, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Se constată prin urmare că nu sunt fondate motivele de recurs invocate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. iar recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul-pârât A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta-reclamantă B. şi de reclamantul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din data de 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.