Liability for public communication of phonograms via hotel TV installations and mandatory application of triple remuneration under Law 8/1996

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 16.12.2019, sub nr. x/2019, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. Persoană Fizică Autorizată a solicitat instanţei:

1. să fie obligată pârâta la plata sumei de 40.848 RON (fără TVA inclus) reprezentând triplul remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2017-31.12.2019;

2. să fie obligată pârâta la plata sumei de 7.027,23 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei solicitate pe capătul 1 calculate până la data de 03.12.2019 şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus;

3. să fie obligată pârâta să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spaţiile administrate;

4. să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe republicată şi modificată şi ale normelor de aplicare a legii, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 940/16.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. Persoană Fizică Autorizată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 40.848 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţilor datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019.

A fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spatiile administrate, fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1100 RON.

I.3. Decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din data de 31.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut calitatea procesuală activă a apelantei B., persoană fizică, în temeiul art. 2 lit. i), art. 3 lit. i) şi art. 20 alin. (1) O.U.G. nr. 44/2008.

Prin decizia civilă nr. 1006/A/23.06.201 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Cluj.

I.4. Hotărârea pronunţată în primă instanţă în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 284 din 06.06.2023 a Tribunalului Cluj, secţia civilă pronunţată în dosarul nr. x/2019 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. şi, în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 40.484 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual reprezentând triplul remuneraţiei datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019.

S-a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 359/A din data de 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 284 din 06.06.2023 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2019.

A fost respinsă cererea formulată de intimată de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile 359/A din data de 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâta B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 28 ianuarie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 03 februarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-pârâtă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curţii de apel Cluj în vederea desfiinţării sentinţei civile nr. 284 din 06 iunie 2023, pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă, şi respingerii cererii de chemare în judecată.

În susţinerea cazului de casare invocat recurenta a arătat în mod eronat a concluzionat instanţa de apel că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 8/1996 şi ale Deciziei O.R.D.A. nr. 120/2016 redate în cuprinsul hotărârii atacate, considerând că pentru perioada în litigiu recurenta a avut calitatea de utilizator ce a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora, precum şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, având obligaţia ca înaintea începerii activităţii de comunicare publică să obţină autorizaţia-licenţa neexclusivă emisă de către intimata-reclamantă, în schimbul renumeraţiei aferente.

A apreciat recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere vedere considerentul 27 din Directiva 2001/29, considerent ce reia în esenţă declaraţia comună privind articolul 8 din TDA, şi anume, "simpla furnizare a instalaţiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înţelesul prezentei directive".

Totodată, recurenta a invocat cauza C-601/15 în care Curtea a subliniat rolul indispensabil al utilizatorului şi caracterul deliberat al intervenţiei sale. Un utilizator efectuează un act de comunicare publică atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o operă protejată şi aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenţii, clienţii respectivi nu ar putea beneficia sau ar putea beneficia doar cu dificultate de o operă difuzată.

Potrivit jurisprudenţe constante a CJUE, pentru a fi calificată drept "comunicare publică", o operă protejată trebuie să fie comunicată potrivit unei modalităţi tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsă, unui "public nou", altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularii dreptului de autor atunci când aceştia au autorizat comunicarea publică iniţială a operei lor (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Stichting Brein, C-527/15, EU:C:2017:300, punctul 33 şi jurisprudenţa citată).

În cauza C-753/18, Curtea a stabilit că dispoziţiile Articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretate în sensul că nu constituie o comunicare publică, în sensul acestor dispoziţii, închirierea de autovehicule echipate cu aparate de radio.

Şi atunci, în această privinţă, dacă simpla împrejurare că utilizarea unui echipament de sonorizare şi, dacă este cazul, a unui program informatic este necesară pentru ca publicul să poată beneficia efectiv de operă ar conduce în mod automat la calificarea intervenţiei operatorului acestei instalaţii drept "act de comunicare", orice "furnizare a instalaţiilor care permit sau care realizează comunicarea", inclusiv atunci când prezenţa unor astfel de instalaţii este impusă de legislaţia naţională care reglementează activitatea operatorului de transport, ar constitui un astfel de act, ceea ce exclude, totuşi, în mod expres considerentul (27) al Directivei 2001/29 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube şi Cyando, C-682/18 şi C-683/18, EU:C:2021:503, punctul 79).

Având în vedere aceste considerente, recurenta a apreciat că este necesar să se considere că faptul de a dispune, la bordul unui mijloc de transport sau prin analogie, într-un apartament închiriat, de un echipament de sonorizare şi, dacă este cazul, de un program informatic care permite difuzarea de muzică nu constituie un act de comunicare, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 şi al articolului 8 alin. (2) din Directiva 20061115, întrucât este vorba despre o simpla furnizare de instalaţii fizice destinată să permită sau să realizeze o comunicare.

Desigur, Curtea a statuat, pe de o parte, că operatorii unui bar, ai unui hotel sau ai unui centru balnear realizează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de radio sau de televiziune pe care le-au instalat în localurile lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, EU:C:2006:764, punctul 47, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, precum şi Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C-351/12, EU:C:2014:110, punctul 26). De asemenea, operatorul unui centru de refacere care transmite în mod deliberat opere protejate pacienţilor săi, prin intermediul unor televizoare instalate în mai multe locuri ale acestui centru, realizează un act de comunicare (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 şi 56).

În situaţia de faţă, recurenta-pârâtă a susţinut că, în calitate de operator nu are acces şi nici nu deţine puterea de a controla echipamentele şi/sau, de asemenea, nu transmite un semnal prin intermediul acestora ci în situaţia din speţa dedusă judecăţii, semnalul este transmis de către societăţile de servicii de cablu şi/sau de către radiodifuziune sau televiziuni care plătesc licenţa de comunicare publică.

Similar cauzei C-753/18, în cauza C-775/21, Curtea a stabilit că simpla instalare, [...], a unui echipament de sunet şi, după caz, a unui software care să permită difuzarea muzicii nu constituie, totuşi, comunicare publică.

Prin analogie, simpla instalare a unor echipamente TV în apartamentele recurente-pârâte nu poate constitui, în opinia sa, comunicare publică în sensul legii Europene şi/sau naţionale.

Printr-o altă critică referitoare la prejudiciul cauzat, recurenta a considerat că au fost analizate succint prevederile legale incidente, instanţa dând eficienţă unor Decizii emise de ORDA în detrimentul legii, interpretându-le eronat şi trecând peste principii clare şi imperative de tehnică legislativă.

A arătat recurenta că în mod nelegal a fost obligată la plata debitului triplat al sumei reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual întrucât acordarea acestui tip de despăgubiri poate fi dispusă doar în măsura în care nu se pot aplica anumite criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat sau beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.

Recurenta a considerat că soluţia instanţelor de fond este nelegală deoarece criteriile stabilite lit. b) al art. 188 din Legea nr. 8/1996 trebuie avute în vedere doar în măsura în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a) al aceluiaşi articol, iar intimata-reclamantă A. nu a demonstrat, în nicio etapă procesuală, motive pentru care nu ar fi aplicabile prevederile de la lit. a) a alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996, în detrimentul incidenţei prevederilor lit. b).

Având în vedere raţionamentul legiuitorului la redactarea art. 188 alin. (2), ar fi trebuit văzut şi stabilit dacă în speţa dedusă judecăţii există consecinţe economice negative, în special câştigul nerealizat. În acest sens, recurenta a arătat că pentru activitatea desfăşurată nu este esenţială existenţa unui astfel de serviciu - pentru claritate, persoanele care se cazează, în principiu, nu utilizează un dispozitiv de emisie-recepţie a semnalelor audio-video.

Pe cale de consecinţă, este îndeplinit cel puţin criteriul referitor la câştigul nerealizat de către intimata-reclamantă A., ca urmare a remuneraţiei, motiv pentru care nu se putea recurge, în opinia recurentei, direct la aplicarea ipotezei reglementate de lit. b) a textului legal menţionat. Altfel, atât timp cât

Aplicabilitatea prioritară a prevederilor art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe rezultă şi din susţinerea intimatei-reclamante potrivit căreia recurenta a cauzat prejudicii materiale prin neachitarea remuneraţiei solicitate.

Faţă de considerentele expuse, recurenta a concluzionat că poate fi avută în vedere cu prioritate Metodologia stabilită de ORDA, ale cărei prevederi trebuie să fie în concordanţă şi să nu devieze de la prevederile Legii nr. 8/1996 şi, în speţă, de la dispoziţiile imperative ale art. 188 din Legea nr. 8/1996.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 21 martie 2025, prin poştă, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului declarat în cauză ca nefondat.

În ceea ce priveşte noţiunea de utilizator, contrar susţinerilor recurentei, reclamanta a arătat că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, simpla furnizare a aparatelor nu reprezintă în sine o comunicare publică în înţelesul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, însă difuzarea semnalului prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel, efectuată de un hotel în beneficiul clienţilor săi, reprezintă o comunicare publică, indiferent de mijlocul tehnic de transmisie a semnalului.

Astfel, unităţile din prezenta cauză sunt unităţi de cazare, care sunt oferite spre închiriere în regim hotelier, unităţi faţă de care jurisprudenţa CJUE este constată în sensul existenţei obligaţiei de plată a remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi.

Premisa juridică este aceea în care utilizatorul prin acţiunea sa, facilitează prin instalarea mijlocului tehnic, accesul clienţilor la fonograme şi la prestaţii artistice din domeniul audiovizual. Faptul că, în speţă, este vorba de apartamente de închiriat şi nu de camere de hotel, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte obligaţia de plată a remuneraţiei, întrucât activitatea în sine este aceeaşi. Acest fapt a fost reţinut în mod corect şi de către instanţa de apel.

Referitor la noţiunea de public, a arătat intimata-reclamantă faptul că sunt îndeplinite condiţiile în prezenta cauză, întrucât apartamentele de închiriat sunt destinate publicului larg, chiar dacă se pot caz în acelaşi timp maximum 2 persoane, în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE în materie.

Este suficientă dovedirea faptului că există aparate instalate, care au aptitudinea de a permite comunicarea publică în scop ambiental, fapt care s-a întâmplat în prezenta cauză. Noţiunea de comunicare publică în scop ambiental este conturată în cauza para. 75 din Cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei şi alţii:

"în al nouălea rând, Curtea a făcut câteva clarificări în sensul că simpla furnizare a aparatelor de recepţie nu reprezintă în sine o comunicare publică în înţelesul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29. Dimpotrivă, difuzarea unui semnal prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel, efectuată de un hotel în beneficiul clienţilor săi, reprezintă o comunicare publică potrivit dispoziţiei menţionate, independent de mijlocul tehnic de transmisie a semnalului (22)".

Tot referitor la posibilitatea comunicării publice fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în cazul dotării spaţiilor cu aparate, s-a reţinut atât în practica instanţelor judecătoreşti naţionale, cât şi a Curţii Europene de Justiţie, faptul că:

"actul efectuat de către operatorul hotelier prin care urmăreşte să asigure clienţilor săi accesul la opera difuzată reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influenţă asupra standardului acestui stabiliment şi, prin aceasta, asupra camerelor. în plus, este de natură să atragă şi alţi clienţi interesaţi de acest serviciu suplimentar. A concluzionat Curtea că un astfel de operator hotelier are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul dreptului Uniunii".

În ceea ce priveşte argumentul legat de determinarea cuantumului prejudiciului, intimata-reclamantă a susţinut că se aplică cu întâietate dispoziţiile metodologiei incidente pe sursa de comunicare publică în scop ambiental, respectiv prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA 99/2015. Potrivit acestor dispoziţii:

"Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia-licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie.".

Faptul că metodologia are prioritate, rezultă şi din Legea nr. 8/1996, care la art. 122 alin. (1) şi (2) prevede:

"Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. 2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165.

Aşadar, pentru stabilirea termenelor de plată, precum şi a sancţiunilor aplicabile în cazul neexecutării la timp şi întocmai a obligaţiilor legale prevăzute de lege în sarcina utilizatorilor, se vor avea în vedere prevederile metodologiilor.

Faţă de aceste considerente întreaga analiză a dispoziţiilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 realizată de către recurentă nu are relevanţă, întrucât, în opinia intimatei, prin materia specială a fost stabilită o normă de la care recurenta nu poate face excepţie.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de a nu achita remuneraţia datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.01.2017-31.12.2019 pentru mai multe unităţi de cazare pe care le deţine, respectiv, 4 apartamente de închiriat în regim hotelier în municipiul Cluj-Napoca, clasificate cu 3, având 2 locuri, toate dotate cu televizoare.

Raportat la probele administrate şi la dispoziţiilor legale aplicabile, instanţele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive din partea A. şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţilor deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea A. şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiilor.

Suma datorată de pârâtă a fost determinată în conformitate cu dispoziţiile pct. 3.12, teza finală, din Decizia ORDA nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 prin care a fost stabilită forma finală a Metodologiei referitoare la remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi cu tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, care stabilesc obligaţia de plată a triplului remuneraţiei, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 40.484 RON reprezentând repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual reprezentând triplul remuneraţiei datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019.

Pe calea prezentului recurs, recurenta contestă calitatea sa de utilizator, întrucât simpla deţinere a instalaţiei în cadrul unităţilor administrate care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare publică precum şi modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susţinând, pe de o parte, că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, şi nu cele de la lit. b) a aceluiaşi text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), iar, pe de altă parte, că, atât timp cât reclamanta a invocat cauzarea unor prejudicii materiale constând în câştigul nerealizat ca urmare a neachitării remuneraţiei datorate, instanţa nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Criticile, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Prin hotărârea recurată s-a stabilit că prin memoriul de apel pârâta nu a contestat faptul că în perioada în litigiu B. Persoană Fizică Autorizată a deţinut şi a oferit spre închiriere 4 apartamente în regim hotelier în Municipiul Cluj-Napoca, clasificate cu 3, având două locuri de cazare, toate dotate cu televizoare, pentru fiecare apartament fiind emis câte un certificat de clasificare de către Ministerul Turismului, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosarul primei instanţe. De asemenea, recurenta nu a contestat nici planşele fotografice şi înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă din cuprinsul cărora rezultă că apartamentele erau dotate efectiv cu televizoare, fiind oferit spre închiriere pe un site de profil.

În raport de această situaţie de fapt reţinută în mod suveran de instanţele de fond, în raport de care urmează a fi verificată aplicarea legii, se constată că, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, în sensul metodologiei (art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016), ca persoana care realizează acte de comunicare publică.

În cauză nu sunt incidente considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Stichting Brein împotriva Ziggo BV şi XS4All Internet BV (C-610/15), în care a fost sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1), ale art. 8 alin. (3)(9) din Directiva 2001/29/CE şi ale art. 11 alin. 10 din Directiva 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (care corespund prevederilor art. 13 lit. a) şi ale art. 139 alin. (3), (4) şi (5)(11) din Legea nr. 8/1996), invocată de recurentă întrucât priveşte o situaţie diferită de cea din prezenta cauză.

Instanţa europeană, în cauza mai sus menţionată a stabilit că, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE, noţiunea de "comunicare publică" acoperă "punerea la dispoziţie şi gestionarea pe internet a unei platforme de partajare online care, prin indexarea de metadate (fişiere C.) referitoare la opere protejate şi prin furnizarea unui motor de căutare, permite utilizatorilor acestei platforme să localizeze operele menţionate şi să le partajeze în cadrul unei reţele de la utilizator la utilizator ("peer-to-peer")" (par. 48, Hotărâre) fiind vorba de comunicare online a operelor, ce nu poate fi asimilată modului de comunicare realizat de către recurentă în prezenta cauză.

Dimpotrivă, în considerentele deciziei mai sus menţionate, CJUE a reţinut, cu titlul general criteriile jurisprudenţiale, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE, în raport de care se apreciază dacă un utilizator efectuează un "act de comunicare publică" şi a stabilit că "în principiu, orice act prin care un utilizator acordă clienţilor săi, în deplină cunoştinţă de cauză, accesul la opere protejate poate constitui un "act de comunicare", în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29". (par. 34, Hotărâre).

Situaţia recurentei-pârâte este, de asemenea, în mod evident diferită de cea care a ocazionat hotărârea CJUE în cauza C-753/18 referitoare la furnizarea unui aparat de radio integrat într-un autovehicul închiriat, care permite recepţionarea, fără nicio intervenţie suplimentară din partea societăţii de închiriere, a radiodifuziunii terestre accesibile în zona în care se află vehiculul, Curtea stabilind că prin punerea la dispoziţia publicului a vehiculelor echipate cu aparate de radio, societăţile de închiriere de vehicule nu realizează un "act de comunicare" publică a unor opere protejate.

Dimpotrivă, în cazul difuzării muzicii în camere de hotel, Curtea a reţinut că o intervenţie efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienţilor săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor, având aşadar caracter lucrativ, în mod similar fiind apreciată transmisiunea de opere radiodifuzate de către operatorul unui bar (Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C 306/05, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C 403/08 şi C 429/08), motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la incidenţa jurisprudenţei CJUE pronunţate în alte cauze ce nu au aplicabilitate în speţă.

A mai invocat recurenta faptul că, similar cauzei C-753/18, în cauza C-775/21, CJUE a stabilit că simpla instalare, a unui echipament de sunet, şi după caz a unui software care să permită difuzarea muzicii nu constituie, totuşi comunicare publică.

Ceea ce însă neglijează apelanta este nuanţa avută în vedere de instanţa europeană în hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-775/21 şi C-826/21 Blue Air Aviation.

În acea cauză a fost avută în vedere şi validată jurisprudenţa anterioară, aşa cum rezultă din paragraful nr. 70 al deciziei, în sensul că deja Curtea a statuat, pe de o parte, că "că operatorii unui bar, ai unui hotel sau ai unui centru balnear realizează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de radio sau de televiziune pe care le-au instalat în localurile lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, EU:C:2006:764, punctul 47, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, precum şi Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C-351/12, EU:C:2014:110, punctul 26)."

De asemenea, operatorul unui centru de refacere care transmite în mod deliberat opere protejate pacienţilor săi, prin intermediul unor televizoare instalate în mai multe locuri ale acestui centru, realizează un act de comunicare (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 şi 56), prin comparaţie cu simpla instalare a unui echipament de sonorizare într-un mijloc de transport ce se consideră de către Curtea a nu putea fi asimilată unor acte prin care prestatorii de servicii transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind un semnal prin intermediul unor receptoare pe care le-au instalat în localurile lor, care permite accesul la asemenea opere, aşa cum s-a înscris în paragraful nr. 71 al deciziei.

Prin urmare, această decizie, care ia în lucru exclusiv un perimetru distinct şi purtând anumite caracteristici, respectiv interiorul mijloacelor de transport şi are în vedere particularităţile cauzei, respectiv difuzarea unor fonograme în interiorul unui astfel de mijloc de transport, nu reprezintă un reviriment asupra concluziilor din judecăţile anterioare, ci se sprijină pe aceste judecăţi şi argumentaţia logico-juridică pe care le conţin.

Recurenta-reclamanta nu a adus, de altfel, argumente pentru care, cea din urmă decizie pronunţată în anul 2023, ar avea influenţă asupra statuărilor contrare anterior făcute atât de CJUE, cât şi de instanţele naţionale cu privire la punerea la dispoziţia publică a operelor ce cad sub protecţia drepturilor de autor, prin intermediul mijloacelor de televiziune prin cablu, ci doar s-a rezumat a invoca hotărârea dată în cauzele C-775/21 şi C-826/21, citând trunchiat concluzia acestora.

Pe cale de consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia simpla amplasare a unor televizoare în incinta unităţii turistice nu dovedeşte realizarea actelor de comunicare publică.

În concluzie, operatorul de servicii de turism care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.

Pe de-o parte, această punere la dispoziţie se adresează unui public nedeterminat, iar pe de altă parte, ea se face pe deplin conştient, în scopul oferirii unui serviciu menit să sporească atractivitatea comercială a apartamentelor închiriate în regim hotelier. Nu este de altfel, din perspectiva comunicării publice a operelor protejate, nicio diferenţă relevantă între un hotel şi apartamentele operate de recurentă.

Aşadar, în speţă s-a făcut dovada utilizării, iar tipul de utilizare dovedită constituie comunicare publică în sensul legii.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenta pârâtă a învederat că în speţa de faţă, în calitate de operator nu are acces şi nici nu deţine puterea de a controla echipamentele şi nici nu transmite un semnal prin intermediul acestora. Prin, urmare, în cauză, semnalul este transmis de către societăţile de servicii de cablu sau de către radiodifuzări sau televiziuni care plătesc licenţa de comunicare publică.

Criticile recurentei sunt nefonate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator iar prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci şi, după caz, drepturile de proprietate intelectuală aferente conţinutului acestor fonograme, şi anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi etc., ale căror opere sau prestaţii sunt fixate pe fonograme.

Recurenta-pârâtă nu a administrat probe din care să rezulte faptul că televizoarele instalate nu sunt conectate la reţea sau la internet şi nici nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Pe baza unui raţionament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei şi C., instanţa de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spaţiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziţia clientelei a dispozitivelor, existenţa lor şi aptitudinea lor de a comunica public fonogramele şi nu dovedirea folosirii lor efective.

Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a aparatului TV în unităţilor de cazare, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestuia, deţinătorul unităţii are calitatea de utilizator prin comunicarea publică şi a prestaţiilor artistice fixate pe fonograme. Astfel, recurenta pârâtă datorează şi remuneraţii către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme, remuneraţii ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză.

De altfel, recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existenţa contractului încheiat cu operatorul de cablu îi dă dreptul utilizării fonogramelor şi a prestaţiilor artistice şi o exonerează de la plata remuneraţiilor către intimata-reclamantă întrucât societăţile de cablu sau televiziuni care emit semnalul plătesc deja licenţa de comunicare publică.

Însă raportul juridic dintre recurentă operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet şi date se referă, în fapt, la dreptul operatorului de cablu de a transmite fonogramele respective. Sumele de bani pe care recurenta pârâtă trebuie să le plătească furnizorului de servicii de comunicaţii electronice nu sunt echivalentul remuneraţiei pe care recurenta-pârâtă o datorează intimatei-reclamante pentru propriile sale acte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

În ceea ce priveşte ultima critică a recurentei în sensul că a fost obligată nelegal la plata triplului remuneraţiilor, care ar fi trebuit acordat numai în situaţia imposibilităţii cuantificării criteriilor prevăzute art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, se constată caracterul nefondat al acesteia, raportat la următoarele considerente.

Astfel, evaluarea prejudiciului produs reclamantei s-a realizat conform Metodologiei aplicabile, obligatorie pentru toţi utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancţiunea triplului remuneraţiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, prevedere ce se regăseşte fundamentată în art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispoziţiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii şi aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora:

"Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia - licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă".

Aşadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în norma citată, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinută autorizaţia-licenţă neexclusivă, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remuneraţii este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar cuantificarea despăgubirilor la suma reprezentând triplul remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi în metodologia aplicabilă, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile legale evocate.

În aceste circumstanţe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenţei legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanţa de fond şi cea devolutivă făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel că, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia, pentru câştigul nerealizat invocat de reclamantă, instanţa nu putea să o oblige pe pârâtă decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

În acest sens, Înalta Curte reţine că despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite îşi găseşte corespondent deplin în dispoziţiile legale aplicabile litigiului, atât art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât şi art. 3.12 din Metodologia de calcul aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/20016 instituind-o ca atare.

Prin urmare, instanţa nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, şi din această perspectivă decizia instanţei de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate.

Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câştigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remuneraţiilor datorate potrivit legii şi nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situaţia unui debitor contractual, ţinut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanţa de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.

Este evidentă funcţia preventivă a acestei modalităţi de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenţei legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situaţia de a plăti aceeaşi sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

Totodată, constatând că recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia către intimata-reclamantă A.., la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezii existente la dosarul instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 359/A din data de 20 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.