Unjust enrichment claim for marital property improvements rejected as inadmissible without full community liquidation

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă în data de 11.01.2022, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru a fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 42.000 euro, echivalent în RON la data plăţii şi actualizată cu dobânda legală de la data separării în fapt (aprilie 2019) şi până la plata efectivă a sumei, ca urmare a constatării existenţei unui drept de creanţă în favoarea acesteia, decurgând din contribuţia pa care a avut-o la îmbunătăţirile aduse imobilului situat administrativ în Oraşul Borşa, str. x, jud. Maramureş, proprietatea pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 855 din 16 noiembrie 2023 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2022 s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei.

S-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de către pârât; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligat pârâtul să achite acesteia suma de 21.500 Euro, în echivalent RON la data plăţii conform cursului valutar al BNR, reprezentând contravaloarea îmbogăţirii sale din contribuţia reclamantei precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 17.04.2019 şi până la data plăţii.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei şi suma de 11.997 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate parţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 269/A/2024 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 855 din 16.11.2023 a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât şi respingerii acesteia ca inadmisibile. A respins apelul declarat de reclamanta împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a obligat-o la plata către pârât a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs recurenta-reclamantă A. ce a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2), (4) şi (6) din acelaşi act normativ în sensul că, aceasta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, trecând peste voinţa recurentei-reclamante.

Astfel, analizând atât cererea de chemare în judecată, cât şi susţinerile din cursul procesului civil, ceea ce recurenta solicită este practic contravaloarea îmbunătăţirilor realizate la imobilul pârâtului din veniturile proprii ale acesteia, constând în chiria încasată ca urmare a închirierii bunului imobil propriu, respectiv donaţiile primite de la părinţii săi, ceea ce şi reţine curtea de apel la pag. 9 a hotărârii sale:

"Reclamanta a pretins prin cererea de chemare în judecată şi prin răspunsurile la apărările pârâtului că îmbunătăţirile realizate la imobilul pârâtului s-au realizat din veniturile proprii ale acesteia."

Făcând însă totală abstracţie de cele reţinute anterior, instanţa de apel motivează admiterea excepţiei inadmisibilităţii prin aceea că suma pretinsă ca reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse la imobilul proprietatea intimatului nu este formată exclusiv din veniturile proprii ale acesteia.

Astfel, ceea ce s-a solicitat în concret prin cererea de chemare în judecată, respectiv contravaloarea sumelor de bani reprezentând veniturile proprii ale recurentei învestite în imobilul proprietatea intimatului, rezultă şi din cele menţionate la termenul de judecată din 18 septembrie 2024 prin care reclamanta, prin avocat a susţinut că aceasta a avut o contribuţie mult mai mare decât intimatul-pârât la îmbunătăţirile realizate la imobilul proprietatea personală a acestuia, drept urmare, apreciază că orice neclaritate cu privire la ceea ce se solicită prin cererea de chemare în judecată a fost lămurită.

Raportat la litigiul de faţă, consideră că se impune analizarea situaţiei financiare a părţilor per ansamblu, acesta fiind şi motivul pentru care s-au făcut referiri la veniturile globale ale părţilor. Astfel, coroborând informaţiile privind veniturile părţilor rezultate în urma analizării probatoriului, cu recunoaşterea vizând lucrările realizate asupra imobilului şi provenienţa sumelor de bani cu care au fost achitate, rezultă fără echivoc care a fost destinaţia veniturilor proprii ale recurentei.

De asemenea, arată că nici neconcordanţa rezultată între sumele solicitate şi cele rezultate a fi investite în imobilul proprietatea intimatului de către recurentă nu pot duce la concluzia că suma pretinsă prin acţiune nu reprezintă doar contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului pârâtului realizate exclusiv din veniturile proprii ale acesteia. Faptul că veniturile proprii investite efectiv în imobilul proprietatea intimatului rezultate în urma administrării probatoriului nu coincid ca şi cuantum cu suma de bani solicitată iniţial este cel mult un aspect care va fi valorificat în momentul analizării temeiniciei pretenţiilor formulate sub aspectul cuantumului.

Un alt aspect deosebit de important este acela că veniturile intimatului rezultate din adeverinţele emise de ANAF sunt următoarele: în anul 2014 a avut un venit de aproximativ 600 RON/lună, în anii 2015-2016 de aproximativ 1.000 RON/lună, în anii 2017 şi 2018 de aproximativ 1.500 RON/lună, iar în anul 2019 de aproximativ 2.400 RON/lună. Or, între 2015 şi 2018, intimatul a urmat cursurile Universităţii Aurel Vlaicu din Arad, aspect care nu a fost contrazis şi care a dus la existenţa unor costuri importante constând în drumurile până la Arad în timpul sesiunilor şi materialele pentru a învăţa. Or, este de domeniul evidenţei faptul că din salariile sale acesta nu avea capacitatea de a-şi achita costurile cu facultatea şi de a şi investi în imobilul proprietatea sa.

În continuarea raţionamentului eronat, instanţa de apel reţine la pag. 9 din cuprinsul deciziei recurate faptul că recurenta nu a pretins şi nici nu a solicitat administrarea probaţiunii în sensul stabilirii existenţei unor sume de bani reprezentând venituri proprii, respectiv faptul că aceste sume au fost investite în imobilul proprietatea intimatului. Contrar acestor afirmaţii, la dosarul cauzei au fost depuse atât extrase de cont din care rezultă faptul că recurenta încasa venituri ca urmare a închirierii bunului imobil propriu, dar a şi fost administrată proba cu audierea martorei C. din care rezultă faptul că recurenta încasa venituri din chirie care erau investite în casă. Mai mult, în cuprinsul interogatoriului administrat, una dintre întrebările formulate a vizat sumele de bani primite de la părinţii recurentei şi investite în casă, respectiv munca efectiv prestată de către tatăl acesteia pentru realizarea finisajelor, în timp ce martora C. a confirmat aceleaşi aspecte.

Mai mult decât atât, chiar dacă investiţia recurentei în imobilul proprietatea intimatului este compusă din mai multe categorii de venituri, acest aspect nu poate reprezenta un motiv pentru a limita dreptul acesteia de a solicita contravaloarea veniturilor proprii investite. Chiar instanţa de apel reţine la pag. 10 faptul că " o parte din investiţiile realizate asupra imobilului s-au făcut din venituri calificate de lege drept bunuri comune. ", rezultând, per a contrario, faptul că o parte a contribuţiei a fost reprezentată de bunuri proprii.

Totodată, instanţa de apel reţine la pag. 10 din decizia nr. 269/2024 faptul că recurenta a solicitat:

"stabilirea dreptului său de creanţă pe baza contribuţiei pe care a avut-o la realizarea investiţiilor aduse imobilului, pretinsă ca fiind superioară celei a pârâtului, operaţiune care este însă specifică acţiunii de sistare a comunităţii de bunuri a soţilor." Nici utilizarea termenului de " contribuţie " şi nici susţinerile conform cărora contribuţia recurentei a fost superioară faţă de cea a pârâtului, nu implică automat stabilirea unor cote de contribuţii aferente acţiunii de partaj.

Concluzionând, instanţa de judecată trebuia să judece raportat la ceea ce se solicită în concret de către reclamant, urmând a analiza solicitarea prin prisma celor susţinute în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă, contrar acestei obligaţii, instanţa a modificat nejustificat solicitarea recurentei reclamante, legându-se de aspectele prezentate în detalierea stării de fapt.

- În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 356 C. civ., întrucât în cauză pretenţiile deduse judecăţii derivă din bunuri proprii şi nu bunuri comune pentru a fi aplicabil acest text de lege, deoarece instanţa a fost învestită cu privire la contravaloarea veniturilor proprii ale recurentei-reclamante, sume care au fost investite în imobilul propriu al intimatului.

Instanţa de apel menţionează în cuprinsul deciziei civile recurate la pag 11 următoarele:

"contravaloarea lucrărilor realizate intră în masa bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei sub forma unui drept de creanţă, conform dispoziţiilor art. 577, art. 584 şi art. 339 C. civ.. " Din analiza dispoziţiilor art. 577 C. civ., se poate observa faptul că lucrările realizate revin proprietarului imobilului, nefiind vorba despre un bun comun în sensul dispoziţiilor art. 339 C. civ., ci despre veritabile bunuri proprii. Mai mult, aşa cum a rezultat din situaţia de fapt, intimatul este cel care a realizat lucrările în mod nemijlocit, el fiind şi proprietarul imobilului, iar contribuţia recurentei a fost în finanţarea unei părţi din lucrări, prin acoperirea cheltuielilor unor materiale de construcţie, prin acoperirea cheltuielilor cu plata muncitorilor etc.

Continuând acelaşi raţionament, sunt aplicate eronat inclusiv prevederile art. 584 C. civ., acestea reglementând situaţia realizării unor lucrări asupra imobilului altuia. Or, păstrând aceeaşi idee ca cea enunţată mai sus, contribuţia recurentei a constat în finanţarea unei părţi din lucrări, prin acoperirea cheltuielilor unor materiale de construcţie, prin acoperirea cheltuielilor cu plata muncitorilor etc.

Analizând per ansamblu hotărârea pronunţată de instanţa de fond, se deduce faptul că motivul pentru care apreciază că se impunea realizarea operaţiunii de partaj este dat de imposibilitatea stabilirii întinderii obligaţiei de restituire, aspect statuat la pag. 11 din cuprinsul deciziei recurate, astfel:

"însă, pentru stabilirea întinderii obligaţiei de restituire a pârâtului, este necesar ca părţile să procedeze la lichidarea comunităţii, cu toate etapele pe care aceasta le presupune, având ca finalitate stabilirea cotei de contribuţie a fiecărui soţ, în funcţie de care se determină întinderea obligaţiei pârâtului. Cotele de contribuţie ale soţilor se determină însă în urma unei evaluări globale, ţinând cont de totalitatea bunurilor comune şi obligaţiilor comune ale soţilor, dobândite şi, respectiv, asumate în timpul căsătoriei", aspect care în opinia recurentei, ţine de probaţiunea care a fost administrată în cauză. Or, în contextul în care s-a probat faptul că sumele de bani reprezentând veniturile proprii ale recurentei au fost investite în imobilul proprietatea intimatului, stabilirea cotei de contribuţie poate fi stabilită distinct de stabilirea contribuţiei la dobândirea altor bunuri. Mai mult, în ipoteza în care pârâtul ar fi considerat necesară stabilirea contribuţiei la dobândirea unor bunuri comune, acesta avea posibilitatea de a formula cerere de partaj.

Raportat la aceste motiv, apreciază că este nejustificat a se impune solicitarea partajului în contextul în care instanţa trebuia să se limiteze la a analiza contribuţia proprie a recurentei la imobilul propriu al intimatului. Raţionamentul instanţei de apel ar fi putut suporta mai multe discuţii în contextul în care instanţa ar fi fost învestită cu analiza contribuţiei comune a soţilor la realizarea îmbunătăţirilor asupra imobilului şi nu a contribuţiei proprii a recurentei.

În acest sens, conform art. 340 lit. g) C. civ. sunt bunuri proprii bunurile, sumele de bani sau orice alte valori care înlocuiesc un bun propriu precum şi bunul dobândit în schimbul acestora. Practic realizarea unor îmbunătăţiri din surse proprii ale recurentei, care a dus la creşterea sporului de valoare a bunului propriu al intimatului, nu poate duce la concluzia că sporul de valoare este bun comun.

Concluzionând, consideră că în mod eronat instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1348 C. civ., cu consecinţa admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, întrucât ar fi fost necesară formularea unei acţiuni de partaj, drept urmare, solicită admiterea recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul -pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, excepţia nelegalei timbrări, precum şi a inadmisibilităţii motivelor de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte reţine că, la termenul de dezbatere asupra căii de atac formulate, faţă de îndeplinirea condiţiilor formale cu privire la judecata acesteia (respectare termen de formulare, achitare taxă de timbru) intimatul-reclamant a renunţat, prin apărătorul, său la susţinerea excepţiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepţia netimbrării ori a tardivităţii declarării recursului, astfel că nu se mai impune o examinare a acestor apărări.

Analizând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele legale prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţie invocată, de asemenea, prin întâmpinarea intimatului, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, observând că recurenta-reclamantă şi-a sprijinit calea de atac formulată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., invocând o serie de critici susceptibile de încadrare în cazurile de recurs indicate, măsura în care acestea se dovedesc ori nu întemeiate urmând să se reflecte în soluţia pe fond ce se va da căii extraordinare de atac. Deşi o parte a criticilor sau argumentelor recurentei sunt formulate cu trimitere la aspectele de probaţiune folosite în cauză ori a altor elemente de fond ale litigiului, recursul permite totuşi execitarea unui control în legalitate asupra hotărârii instanţei de apel, care a decis respingerea cererii de chemare în judecată, prin care se urmărea obligarea pârâtului la plata dreptului de creanţă decurgând din contribuţia adusă de reclamantă la imbunătăţirile imobilului bun propriu al acestuia, ca fiind inadmisibilă.

Examinarea căii de atac a recursului relevă caracterul nefondat al acesteia, potrivit următoarelor argumente:

- În mod nefondat a fost criticată de recurenta-reclamantă o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor proceduale regăsite în cuprinsul art. 9, art. 22 alin. (2), (4) şi 6 C. proc. civ., invocând aceasta, în esenţă, o nesocotire o obiectului cauzei cu prilejul soluţionării litigiului.

În primul rând, trebuie precizat că atunci când a apreciat asupra caracterului inadmisibil al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel s-a raportat nu la obiectul acesteia, ci la temeiul său juridic, anume îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.) şi la caracterul subsidiar al acestei instituţii juridice, ce decurge din prevederile art. 1348 C. civ., potrivit cărora "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat". Acest aspect esenţial al cauzei a rămas însă necontestat prin criticile recurentei.

În al doilea rând, se observă că decizia asupra inadmisibilităţii a fost luată tocmai privind spre obiectul cauzei, constând în determinarea contravalorii îmbunătăţirilor pretins realizate de reclamantă la imobilului bun propriu al pârâtului, din veniturile exclusive ale acesteia, dar observându-se totodată că instrumentele puse în susţinerea acţiunii nu au fost cele specifice unui atare obiect, ci au fost combinate cu altele proprii unei acţiuni de partaj al bunurilor comune ale foştilor soţi.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, pe baza susţinerilor părţilor, că îmbunătăţirile pretinse au fost realizate în timpul căsătoriei părţilor şi pe durata convieţuirii acestora (2014-2019), că au fost realizate la imobilul dobândit de pârât anterior căsătoriei, că reclamanta a pretins realizarea lor din veniturile sale proprii (indicate a proveni din închirierea unei garsoniere bun propriu şi din ajutorul în materiale, muncă şi bani din partea părinţilor), dar că probele administrate chiar de reclamantă, recunoaşterile acesteia din cursul procesului şi susţinerile sale din apel, toate au convers spre demonstarea realizării îmbunătăţirilor din surse ce au regimul atât al bunurilor proprii (cele anterior enunţate), dar şi al bunurilor comune (veniturile din muncă ale soţilor, munca lor fizică, darurile de nuntă primite de soţi), că a criticat în apel modul de stabilire a contribuţiei soţilor la realizarea lucrărilor imobilului, contestând că aceasta n-ar fi egală, ci că reclamanta ar avea o contribuţie superioară celei a pârâtului, susţineri şi operaţiuni care sunt specifice unei acţiuni de sistare a comunităţii de bunuri a soţilor.

De altfel, în aceeaşi înţelegere greşită asupra elementelor proprii obiectului litigiului, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta admite "că s-a făcut vorbire despre toate veniturile părţilor, însă doar pentru a se prezenta starea de fapt în ansamblul său", pentru ca mai apoi să precizeze că "opinăm în sensul că se impune analizarea situaţiei financiare a părţilor per ansamblu, acesta fiind şi motivul pentru care s-a făcut referire la veniturile globale ale acestora" ori să susţină, cu trimitere la veniturile intimatului rezultate din adeverinţele ANAF pentru anii 2014-2019, că "este de domeniul evidenţei faptul că din salariile sale acesta nu avea capacitatea de a-şi achita costurile cu facultatea şi de a învesti în imobilul proprietatea sa".

Or, observând şi conţinutul criticilor din apel formulate de reclamantă, prin care a contestat în legătură cu activitatea tribunalului, greşita raportare la prezumţia contribuţiei egale a soţilor, câtă vreme "din probaţiunea administrată în cauză a rezultat că reclamanta a avut venituri superioare pe parcursul derulării căsătoriei" ori cele prin care a arătat "Întrucât ambele părţi au recunoscut că, exceptând costurile traiului zilnic, toate sumele de bani deţinute de acestea au fost investite în imobilul proprietatea personală a pârâtului, iar reclamanta a investit cel puţin suma de 28.700 euro din veniturile sale proprii, tribunalul trebuia să stabilească o cotă mai mare de contribuţie a acesteia în realizarea investiţiilor în litigiu", rezultă cu claritate că viziunea reclamantei a fost aceea a recunoşterii unui drept de creanţă provenind din contribuţia sa la îmbunătăţirile aduse imobilului bun propriu al pârâtului, pe durata convieţuirii în timpul căsătoriei (din 17.04.2019 până la divorţul din 2.07.2020 acestea fiind separate în fapt), atât pe seama contribuţiei din venituri cu regimul bunurilor proprii, cât şi pe seama contribuţiei din venituri cu regimul bunurilor comune, iar în considerarea celor din urmă, a solicitat chiar recunoaşterea unei cote mai mari contribuţie la realizarea investiţiilor în litigiu.

Aceasta, în condiţiile în care o acţiune cu obiectul indicat de reclamantă, nu putea fi decât subordonată determinării dreptului său de creanţă în limita investiţiilor din surse circumscrise prevederilor art. 340 din C. civ., realizate asupra bunului propriu al pârâtului pe parcursul căsătoriei, şi obligării lui la plata sumelor astfel stabilite.

Or, felul în care reclamanta a condus procesul prin susţinerile făcute în cuprinsul actelor procesuale şi prin probatoriile administrate demonstrează confuzia din acţiunea formulată, care ar fi trebuit să aibă obiectivul sus indicat, dar prin care, în realitate, s-a tins spre obţinerea unui rezultat eronat, acela al stabilirii unor cote de contribuţie la dobândirea bunurilor comune într-un mod parţial, cu privire specifică la imobilul în discuţie şi la veniturile demonstrate în această procedură, iar nu şi prin raportare la obligaţiile comune ale soţilor ori la celelalte bunuri comune dobândite de aceştia în timpul căsătoriei (nu întâmplător, instanţa de apel punctând existenţa acestora, confirmată prin chiar declaraţiile reclamantei), astfel cum s-ar impune atunci când sunt aduse în discuţie veniturile în ansamblu ale soţilor pe parcursul căsătoriei, evaluarea acestora şi determinarea contribuţiilor lor la suportarea sarcinilor căsătoriei, a traiului comun şi a investirii economiilor acestora, cum s-a solicitat de reclamantă.

Este neîndoielnic faptul că cea care nesocoteşte obiectul procesului nu este instanţa de apel, ci chiar reclamanta, care a pus în slujba acţiunii sale instrumente şi operaţiuni specifice unei acţiuni de partaj al bunurilor comune, dar fără să promoveze una de acest fel, după cum just a stabilit instanţa de apel care a reţinut, cu trimitere la dispoziţiile art. 357 alin. (2) C. civ., că stabilirea cotelor de contribuţie ale soţilor se face prin raportare la întreaga masă a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, neputându-se fixa cote de contribuţie diferenţiate pe bunuri individual determinate sau pe categorii de bunuri, aşa după cum a tins să demonstreze şi a urmărit să obţină recurenta-reclamantă prin acţiunea de faţă. Unicitatea universalităţii juridice a bunurilor comune induce şi o unicitate a cotelor de contribuţie a soţilor la constituirea acestei universalităţi.

Având în vedere că probaţiunea administrată a relevat că îmbunătăţirile aduse imobilului bun propriu al pârâtului au fost realizate în timpul căsătoriei părţilor, din economiile acestora obţinute din surse ce se circumscriu atât categoriei bunurilor comune, cât şi bunurilor proprii, instanţa de apel a stabilit corect, inclusiv valorificând prevederile art. 1348 C. civ., că acestea au la dispoziţie calea acţiunii în lichidarea comunităţii de bunuri pentru a determina drepturile cuvenite lor prin evaluarea globală a veniturilor, cu determinarea cotelor de contribuţie la constituirea comunităţii de bunuri şi, de asemenea, cu posibilitatea determinării unor cote de contribuţie superioare, în măsura demonstrării utilizării în timpul căsătoriei a veniturilor din surse circumscrise categoriei bunurilor proprii. În etapa recursului, intimatul-pârât a şi demonstrat formularea de către reclamantă a unei atare acţiuni care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Vişeu la 8 ianuarie 2025.

Or, această concluzie a instanţei de apel a fost extrasă prin observarea elementelor proprii acţiunii deduse judecăţii, referitoare la temeiul juridic, la obiectul pretenţiei şi la modalitatea în care a fost el susţinut şi demonstrat, infirmând în mod justificat soluţia primei instanţe care apreciase că reclamanta nu ar dispune de un alt mijloc procesual pentru recuperarea sumelor de bani pretinse, astfel încât criticile recurentei circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.

- Nici criticile de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, observându-se că pe temeiul acestora s-a invocat o greşită aplicare a legii de drept material în cauză, cu trimitere la normele legale utilizate în fundamentarea raţionamentului instanţei de apel, acelea care dau regimul comunităţii legale şi care stabilesc regulile de sistare a acestuia, art. 339-357, 669, 980 C. civ., susţinându-se că nu pot fi incidente într-o acţiune prin care se solicită contravaloarea veniturilor proprii ale recurentei investite în imobilul propriu al intimatului. În egală măsură, s-a invocat o greşită aplicare a prevederilor art. 577 şi 584 C. civ. deoarece conform acestora, lucrările realizate asupra bunului revin proprietarului acestuia, iar teza reclamantei în susţinerea acţiunii ar fi fost aceea a finanţării unei părţi din lucrările de îmbunătăţiri realizate asupra bunului propriu al reclamantului, prin acoperirea cheltuielilor unor materiale de construcţie ori cu plata muncitorilor.

Aşa cum s-a reţinut în cele de mai sus, în pofida pretenţiei indicate în petitul cererii deduse judecăţii, prin susţinerile şi probele administrate, atât reclamanta, dar şi pârâtul au adus în discuţie elemente specifice judecării unei acţiuni de sistare a comunităţii legale a bunurilor, privitoare la veniturile obţinute pe parcursul căsătoriei atât din contribuţii comune, dar şi din contribuţii proprii, au pretins evaluarea în ansamblu a acestora şi, plecând de la această evaluare, determinarea cotelor lor de contribuţie la realizarea îmbunătăţirilor în cauză. În aceşti termeni a şi fost înfăptuită judecata de primă instanţă, care a reţinut realizarea îmbunătăţirilor atât din bunuri comune în sensul art. 339, 341 C. civ., cât şi din bunuri proprii în sensul art. 340 lit. h), a) prezumat o contribuţie comună a părţilor la realizarea lor şi a determinat dreptul de creanţă al reclamantei în proporţia de 50% din valoarea îmbunătăţirilor, soluţie care a fost criticată pe calea apelului de către reclamantă pentru nerecunoaşterea în favoarea sa a unei contribuţii mai mari, în considerarea veniturilor superioare realizate pe parcursul căsătoriei, afirmând ea însăşi că toate sumele de bani deţinute de foştii soţi, exceptând costurile traiului zilnic, au fost investite în imobilul proprietatea personală a pârâtului.

Or, prin indicarea de către instanţa de apel a regimului juridic adecvat care guvernează astfel de pretenţii, în mod impropriu subsumate de reclamantă unei acţiuni pretins a determina contribuţia sa din veniturile cu regimul bunurilor proprii la realizarea îmbunătăţirilor în cauză, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi realizat o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor de drept material indicate în criticile recurentei-reclamante. Deşi recurenta-reclamantă îşi sprijină criticile de recurs pe petitul cererii de chemare în judecată, omite să explice în orice fel motivul pentru care a circumscris acţiunii sale, cu obiectul pe care îl indică repetat şi clar, elemente de judecată specifice uneia având în mod legal o cu totul altă finalitate, respectiv cea a sistării comunităţii de bunuri între foştii soţi.

Întrucât instanţa de apel a apreciat asupra inadmisibilităţii demersului procesual iniţiat şi susţinut în aceşti termeni de reclamantă, fără a adopta o dezlegare pe fondul raporturilor juridice dintre părţi în legătură cu aspectele litigioase ale cauzei (realizarea pe parcursul căsătoriei de îmbunătăţiri la imobilul bun proprietatea personală a pârâtului), este impropriu să se afirme că aceasta ar fi făcut, corect sau incorect, aplicare în cauză dispoziţiilor art. 577 şi 584 din C. civ., norme ce au fost evocate doar pentru a indica regimul juridic sub care se află îmbunătăţirile disputate, iar nu pentru a tranşa conflictul de drepturi, care priveşte - cum se înţelege din susţinerile ambelor părţi - în primul rând contribuţia fiecăreia la dobândirea de bunuri şi susţinerea sarcinilor căsătoriei.

În considerarea acestor motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

Referitor la cererea intimatului-pârât B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât, prin avocat a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată în valoare totală de 6 400 RON compuse din onorariu avocaţial în cuantum de 4 900 RON, conform facturii seria x nr. x din data de 30.12.2024 şi a chitanţei nr. x/20.04.2025, precum şi a cheltuielilor de deplasare, conform facturii din data de 01.09.2025 şi a chitanţei nr. x/01.09.2025, în valoare de 1500 RON, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs.

În consecinţă, constatând că recurentei i s-a respins calea extraordinară de atac, urmează să fie admisă cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 269/A/2024 din 2 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă A. la plata sumei de 6400 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.