State of Romania's appeal dismissed; 1965 donation of apartment declared absolutely null

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 16.02.2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat sub nr. x/1965, prin care B. şi C., soţi, au donat Statului Român imobilul lor situat în Bucureşti, Calea x, etaj 3 (în autorizaţia de construire apartamentul avea nr. 24), pentru vicierea consimţământului, lipsa de interes şi lipsa cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1363/20.12.2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes, a prescripţiei dreptului material la acţiune precum şi a lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, pentru intervenientul Statul Român, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat între B. şi C., în calitate de donatori, şi Statul Român, prin Sfatul Popular al Raion 30 decembrie, în calitate de donatar, autentificat de Notariatul de Stat al Raionului 30 decembrie prin încheierea de autentificare nr. x/13.10.1965.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 866 A din 17 septembrie 2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de apelantul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1363/20.12.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. - ca nefondate.

A obligat pe fiecare dintre apelanţii-pârâţi să plătească intimatei-reclamante câte 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 866 A din 17 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele:

Potrivit actelor depuse la dosar, B. şi C. au încheiat actul juridic intitulat ofertă de donaţie, autentificat sub nr. x/13.10.1965 de către Notariatul de Stat al raionului 30 decembrie, prin care donează Statului Român imobilul în litigiu .

Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 stabilesc în mod expres că acceptarea donaţiilor făcute Statului Român se realizează de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Aşadar, la încheierea contractului de donaţie care face obiectul prezentului dosar, Statul Român a fost reprezentat de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, fiind evident faptul că, în speţă, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, şi cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, sens în care nu se probează nici legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

Or, în opinia recurentului, instanţele de judecată ar fi trebuit să determine cine este în prezent beneficiarul contractului de donaţie, având în vedere atât legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului cât şi dispoziţiile legale în vigoare, deoarece efectele actuale ale unei eventuale admiteri a acestei cereri s-ar răsfrânge asupra patrimoniului beneficiarului donaţiei, respectiv al unităţii administrativ teritoriale în raza căreia se află bunul donat.

Arată recurentul că, potrivit legislaţiei în vigoare la data perfectării actului de donaţie, nu exista o distincţie între domeniul public/privat al statului şi acela al municipiilor, oraşelor şi comunelor, însă bunurile ce intrau în patrimoniul statului, intrau totodată şi în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale, cu titlu de drept de administrare directă. În prezent însă, Codul administrativ defineşte sfera bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, în sensul ca bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public aparţin Municipiului Bucureşti. De asemenea, în baza art. 119 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, bunurile imobile ce aparţin domeniului public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale, constituie patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, în speţă, al Municipiului Bucureşti.

Coroborând aceste texte de lege, solicită să se constate că preluarea imobilului în litigiu a fost făcută de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti şi nu de către Ministerul Finanţelor, care nu are calitatea de a reprezenta interesele Statului român în această cauză.

Referitor la susţinerile intimatei-reclamante că autorii săi au fost forţaţi să cedeze imobilul în litigiu, motiv pentru care solicită să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie, recurentul arătă că, atât oferta de donaţie cât şi acceptarea acesteia au fost făcute în condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, iar în speţă nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau dovada violenţei morale, ca viciu de consimţământ. Ca urmare, apreciază că, în cauză, au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 48 C. civ. în vigoare la acea dată, cu privire la încheierea donaţiilor făcute statului.

Cu privire la obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, recurentul învederează că în mod eronat instanţa de judecată l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât în cauză nu se poate reţine o culpă procesuală a sa, întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat, suma este nejustificată în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului, ce a avut ca obiect apel - constatare nulitate act, motiv pentru care solicită cenzurarea acestor cheltuieli de către instanţa de judecată în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Faţă de cele de mai sus solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea deciziei civile nr. 866A/17.09.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în sensul respingerii acţiunii reclamantei A., ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca inadmisibil, pe de-o parte şi ca netemeinic şi nelegal, pe de altă parte, precum şi obligarea recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, reclamanta intimată a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii actului de donaţie autentificat sub nr. x/13.10.1965 de fostul Notariat de Stat al Raionului 30 decembrie, prin care B. şi C., soţi, au donat Statului Republica Socialistă România, prin fostul Sfat Popular al Raionului 30 decembrie, apartamentul nr. x de la etaj III din imobilul bloc din Calea x 101, acţiunea fiind admisă în contradictoriu atât cu pârâtul Municipiul Bucureşti cât şi cu intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin recursul formulat, recurentul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor critică soluţia instanţei de apel, invocând o serie de motive de nelegalitate.

Un prim aspect susţinut de recurent vizează faptul că, în cauză, nu se confirmă identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, sens în care apreciază că nu este justificată legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

În opinia recurentului, în discuţie este o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de Ministerul Finanţelor, ci de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în litigiu, respectiv, de Municipiul Bucureşti. Prin urmare, întrucât preluarea imobilului s-a realizat de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti şi nu de către Ministerul Finanţelor, acesta din urmă nu are calitatea de a reprezenta interesele Statului Român în prezenta cauză.

Critica este nefondată.

Pe de o parte, modul în care este argumentat acest motiv de recurs relevă confuzia pe care recurentul-intervenient o face între calitatea de reprezentant al uneia dintre părţi şi calitatea procesuală pasivă, căci, deşi nu contestă calitatea procesuală pasivă a Statului Român - introdus în cauză ca intervenient forţat, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea calităţii de donatar în contractul de donaţie a cărui nulitate se invocă -, apreciază, în acelaşi timp, că Ministerul Finanţelor nu poate fi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Or, Ministerul Finanţelor nu este chemat în judecată în nume propriu, ca subiect de drept distinct, ci figurează în prezenta cauză numai ca organ şi reprezentant legal al Statului Român, acesta din urmă fiind titularul dreptului dobândit prin donaţie şi cel care are calitate procesuală pasivă.

Importantă este, deopotrivă, şi distincţia dintre instituţia juridică a reprezentării legale şi aceea a legitimării procesuale, în contextul în care recurentul afirmă ca Ministerul Finanţelor nu are legitimare procesuală pasivă.

Dispoziţiile art. 37 C. proc. civ. reglementează noţiunea de legitimare procesuală, stipulând că, în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Aşadar, legitimarea procesuală pasivă legală presupune ca pârâtul să formuleze apărări în calitate de titular al dreptului disputat, calitate ce i s-a stabilit prin lege.

Altfel spus, calitatea procesuală pasivă este expresia procedurală a legitimării procesuale pasive, aşa încât, Statul Român, ca titular al dreptului, este partea cu legitimare procesuală pasivă, în timp ce Ministerul Finanţelor este reprezentantul său legal, adică instituţia care îl reprezintă în litigiu.

În consecinţă, lipsa legitimării procesuale pasive a Ministerului Finanţelor nu atrage şi lipsa calităţii de reprezentant a acestuia.

Pe de altă parte, fără suport legal este şi susţinerea recurentului-intervenient potrivit căreia, calitatea de a reprezenta interesele Statului Român nu aparţine Ministerului Finanţelor, ci Municipiului Bucureşti, entitate în al cărei patrimoniu se găseşte în prezent bunul donat şi cel care este, în mod real, beneficiarul contractului de donaţie.

Astfel, problema reprezentării legale a Statului Român în prezenta cauză, nu implică stabilirea unei identităţi între Ministerul Finanţelor şi cel care a reprezentat Statul Român la încheierea donaţiei în anul 1965, respectiv Sfatul Popular al Raionului 30 decembrie, după cum, nu prezintă relevanţă juridică din această perspectivă, nici stabilirea succesorului în drepturi a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei RPR, ca organ al statului care, prin Decizia nr. 455 din 10 februarie 1964 şi conform Decretului nr. 478/1954, a acceptat donaţia în numele Statului Român.

Prin urmare, faptul că dispoziţiile speciale ale Decretului nr. 478/1954 - forma în vigoare la data autentificării ofertei de donaţie a cărei nulitate se invocă -, identifică expres Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei RPR ca fiind organul care putea accepta donaţiile realizate în favoarea statului, nu este în măsură să înlăture calitatea de reprezentant legal a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiilor legale actuale.

În mod judicios au reţinut instanţele de fond că, reprezentarea cu caracter special a Statului Român conform Decretului nr. 478/1954, nu îşi mai găseşte corespondent în legislaţia în vigoare la momentul investirii instanţei, astfel că, în lipsa unei alte reglementări, sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 34/2009 care, în art. 3 pct. 81, stipulează că Ministerul Finanţelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Un alt motiv de recurs având ca temei dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează soluţia dată fondului litigiului, anume aceea de constatare a nulităţii donaţiei, în susţinerea acestei critici recurentul arătând că nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau a existenţei violenţei morale, ca viciu de consimţământ, aşa încât, atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia s-au realizat cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie.

Or, o astfel de critică formulată în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate, apare ca fiind afirmată în mod formal, în contextul în care, pe de o parte, nulitatea donaţiei a fost constatată pentru lipsa cauzei, mai precis a lipsei intenţiei donatorilor de a gratifica statul, şi nu pentru absenţa ori vicierea consimţământului donatorilor, iar, pe de altă parte, ceea ce înţelege să conteste, de fapt, recurentul este modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului de către instanţa de apel, aspect de netemeinicie ce nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 489 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs, invocat în condiţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se referă la dispoziţia instanţei de apel de a obliga recurentul-intervenient la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe considerentul că nu se poate stabili o culpă procesuală a Statului Român care să justifice impunerea unei astfel de obligaţii, iar cuantumul onorariului de avocat este disproporţionat în raport cu valoarea pretenţiilor, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", şi că raportat la soluţia pronunţată, recurentul- intervenient este parte căzută în pretenţii în sensul textului legal. Totodată, nu este incidentă nici ipoteza reglementată de art. 454 C. proc. civ., în care recurentul-intervenient să fi recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pretenţiile intimatei reclamante, pentru a putea fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte critica vizând cuantumul onorariului de avocat, prin Decizia nr. 3/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat faptul că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, în considerarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu avocat, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 866 A din 17 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 2000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.