Limits of cassation review in state liability for criminal acquittal: non-applicability of constitutional compensation to preventive measures and exclusion of factual reassessment of damages

Şedinţa publică din data de 3 iulie 2025

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 iulie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 581.794,59 RON, reprezentând: 78.794,59 RON - daune materiale, ca urmare a prejudiciilor materiale suferite în urma trimiterii nelegale în judecată pentru "săvârşirea" infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., respectiv a infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., prejudicii suportate pe durata desfăşurării dosarului penal nr. x/2015 (D.N.A. - S.T. Iaşi, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.; 500.000 RON, daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată, a privării nelegale de libertate, dispuse în perioada 05.01.2016 - 16.06.2016, şi a privării de drepturi, dispuse în perioada 05.01.2016 -16.06.2016 - obligaţia de a nu părăsi limita teritorială şi 29.01.2016 -16.06.2016 - sechestru imobiliar, precum şi pentru încălcarea termenului rezonabil privind durata procesului penal; 3.000 RON, cheltuieli de judecată în prezentul demers judiciar.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă

Prin sentinţa nr. 2046 din 28 iulie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a obligat pe pârât să achite reclamantului următoarele sume cu titlu de daune materiale: suma de 4700 RON, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate de reclamant în dosarul penal nr. x/2017; o sumă egală cu diferenţa dintre veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017, dacă aceste venituri s-ar fi calculat toate (salariu, indemnizaţie creştere copil) prin raportare la funcţia de conducere pe care o ocupa anterior datei de 01.02.2016 şi veniturile efectiv realizate de reclamant în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017; a obligat pe pârât să achite reclamantului daune morale în valoare de 100.000 RON; a respins celelalte pretenţii ale reclamantului, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, proporţional culpei procesuale reţinute în sarcina pârâtului; a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocat ales, 800 RON, cu titlu de contravaloare servicii psihologice şi 800 RON reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil judiciar.

3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă

Prin decizia nr. 220 din 5 iunie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis cererile de apel formulate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie Iaşi împotriva sentinţei nr. 2046 din 28 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să achite reclamantului, cu titlu de daune materiale, şi suma de 3764 RON, reprezentând diferenţa dintre veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017, prin raportare la funcţia de conducere pe care o ocupa anterior datei de 01.02.2016 şi veniturile efectiv realizate de reclamant în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017; a obligat pe pârât să achite reclamantului daune morale, în valoare de 20.000 RON; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate ce nu contravin deciziei; a obligat pe intimatul-apelant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să achite apelantului-intimat A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, suma de 2000 RON, cu titlu de onorariu avocat ales, şi suma de 375 RON, reprezentând contravaloarea onorariului suplimentar al expertului contabil judiciar.

Prin decizia nr. 310 din 11 septembrie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis cererea de completare a hotărârii, formulată de expertul B.; a completat dispozitivul deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, în sensul că a obligat pe apelantul-intimat A. la plata către Biroul local de expertize judiciare Iaşi a sumei de 1.000 RON, cu titlu de onorariu expert B..

Prin decizia nr. 455 din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 310 din 11 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, cerere formulată de apelantul A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024 şi a deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte drepturile salariale cuvenite reclamantului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în lipsa dosarului penal reclamantul nu ar fi fost schimbat din funcţia de conducere şi nu există nicio altă explicaţie rezonabilă pentru schimbarea din funcţie, cu consecinţa diminuării veniturilor realizate în perioada 1.02.2016 - 19.06.2017. Totodată, în urma efectuării suplimentului la raportul de expertiză în faza procesuală a apelului, expertul contabil a calculat două variante reprezentând diferenţa de venituri: suma de 3.764 RON, luând în considerare concediile medicale de care a beneficiat reclamantul în perioada desfăşurării dosarului penal, şi suma de 28.998 RON, fără a lua în considerare respectivele concedii medicale.

Cu toate acestea, instanţa de apel a decis că se va raporta la suma de 3.764 RON, luând în calcul şi concediile medicale, deoarece a apreciat că nu poate accepta un calcul ipotetic pornind de la o premiză falsă. În acest fel, curtea de apel se contrazice cu expertiza contabilă efectuată în cauză, care stabileşte un calcul concret, plecând de la obiectivul încuviinţat de instanţă, şi anume calculul diferenţelor salariale fără a fi avute în vedere concediile medicale.

Învederează că, prin încheierea de şedinţă din 13 martie 2024, curtea de apel a solicitat apelantului să depună la dosar înscrisuri medicale din care să rezulte că au existat afecţiuni pe care le-a avut anterior procesului penal în care a fost cercetat ori care s-au declanşat în timpul sau ulterior procesului, precum şi natura acestora.

Recurentul arată că instanţa de apel se contrazice şi atunci când, deşi apreciază că prejudiciul se impune a fi reparat deoarece, în lipsa procedurilor penale, existau toate şansele ca reclamantul să beneficieze de acelaşi nivel de salarizare, totuşi se raportează doar la suma de 3.764 RON, ignorând faptul că aceste concedii medicale au fost acordate exclusiv din cauza dosarului penal.

Mai arată că instanţa nu s-a pronunţat şi asupra aplicării indexării şi a majorărilor aferente drepturilor salariale.

Referitor la caracterul autonom al soluţiei de achitare, ca unic temei legal pentru acordarea despăgubirilor, recurentul învederează că în decizia atacată se reţine că simpla soluţie de achitare atribuie, prin ea însăşi, un caracter delictual procesului penal în care a fost pronunţată, cu referire la Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, pentru ca, ulterior, să se contrazică, reţinând că cele două decizii, Decizia nr. 1/2003 şi Decizia nr. 15/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu se pot extinde de plano şi asupra măsurii controlului judiciar sau al sechestrului.

Susţine contradictorialitatea motivării şi prin prisma următoarelor considerente: din moment ce (...) acuzaţia în materie penală nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală; statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal.

Afirmă că instanţa de apel s-a pierdut în propriile argumente, constatând că nu se poate reţine că prezenta decizie (Decizia nr. 136/2021) nu este incidentă prezentei cauze; (...) se impune concluzia că reclamantul poate invoca împotriva statului încălcarea dreptului său la imagine, demnitate, sănătate sau la viaţă privată prin trimiterea sa în judecată, urmată de achitarea definitivă.

Referitor la caracterul nelegal al măsurilor luate în timpul anchetei penale, afirmă că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare prezumă caracterul nelegal al măsurilor preventive (controlul judiciar), sub acest aspect fiind incidentă decizia ÎCCJ nr. 1/2023, iar acţiunile şi măsurile organelor de cercetare şi urmărire penală au fost de natură a genera suferinţe mai mari decât stresul şi tensiunea psihică inerente procesului penal, pentru ca ulterior să aprecieze, în mod contradictoriu, că, în speţă, măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. şi a avut un scop legitim, chiar dacă procesul penal a fost finalizat cu achitarea reclamantului (...) pe durata instituirii controlului, reclamantul avea posibilitatea de a solicita să i se permită părăsirea localităţii pentru motive justificate, (...) fiindu-i admisă cererea.

Apreciază că instanţa de apel se contrazice şi când reţine că luarea unei atare măsuri (sechestru judiciar) este de natură a afecta în plan psiho-emoţional reclamantul prin inducerea unui stres legat de consecinţele posibile ale măsurii şi că aceste măsuri (sechestrul şi controlul judiciar) constituie împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune, care s-a dovedit că i-au afectat sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională, i-au limitat interacţiunea socială şi au reprezentat o temporizare a evoluţiei profesionale, suferinţa morală fiind inerentă unei situaţii cum este cea în care s-a aflat reclamantul, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral inerent şi care se impune a fi reparat, pentru ca, ulterior, să reţină că măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. şi a avut un scop legitim, deşi Decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prezumă absolut caracterul nelegal al întregii proceduri judiciare penale finalizate cu achitare. Susţine că această motivare poate fi subsumată şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Incidenţa motivului de recurs privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material este susţinută şi în ceea ce priveşte reducerea exagerată a cuantumului daunelor morale de la 100.000 RON la 20.000 RON.

Arată că instanţa apreciază ca fiind disproporţionat cuantumul prejudiciului de 100.000 RON, acordat de instanţa de apel, citând cauza Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit din 1995 şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4458/2005, însă este inadmisibil să se aprecieze că pentru o cauză judecată în anul 2024 ar trebui să fie incidentă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din anul 1995.

Recurentul susţine că nu poate fi reţinută aprecierea instanţei, potrivit căreia o judecată penală de aproximativ trei ani şi jumătate, care a distrus personalitatea reclamantului, poate fi substituită prin acordarea daunelor morale într-un cuantum aproape inexistent, în valoare de 20.000 RON, în condiţiile în care a constatat că luarea unei atare măsuri (sechestru judiciar) este de natură a afecta în plan psiho-emoţional reclamantul prin inducerea unui stres legat de consecinţele posibile ale măsurii şi că aceste măsuri (sechestrul şi controlul judiciar) constituie împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune, care s-a dovedit că i-au afectat sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională, i-au limitat interacţiunea socială şi au reprezentat o temporizare a evoluţiei profesionale, suferinţa morală fiind inerentă unei situaţii cum este cea în care s-a aflat reclamantul, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral inerent şi care se impune a fi reparat.

În ceea ce priveşte depăşirea termenului rezonabil al procesului penal, cu referire la cauza Riccardi contra României, arată că instanţa de apel înţelege să justifice, în mod greşit, aplicarea hotărârii europene invocate de reclamant şi apreciază (contrar celor reţinute în această hotărâre, potrivit cărora durata procesului este excesivă şi nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei şi prin amânările solicitate de reclamant, ci numai prin eşecul instantelor judecătoreşti naţionale de a gestiona diligent dosarul finalizat cu achitare), că numărul inculpaţilor, probatoriul administrat, şi actele procedurale efectuate justifică un termen rezonabil, chiar dacă a intervenit achitarea inculpatului pentru motivul că fapta nu există.

Sub un ultim aspect, referitor la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în faza judecăţii de fond, recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit decizia nr. 2075/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că admiterea, în parte, a pretenţiilor oferă instanţei posibilitatea să reducă onorariile pentru utilitatea parţială a probei.

Afirmă că, prin decizia invocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în privinţa onorariului de avocat, admiterea, în parte, a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea acestuia întrucât în afara valorii obiectului pricinii, instanţa apreciază şi în funcţie de prestaţia, de munca îndeplinită de avocat.

Susţine că prezentul dosar s-a judecat aproape patru ani în faţa Tribunalului Iaşi, fiind depuse înscrisuri, audiaţi martori şi fiind efectuate expertize, iar onorariul de avocat solicitat a fost în cuantum de 3.000 de RON.

Mai susţine că instanţa de apel a nesocotit hotărârea U.N.B.R. nr. 174/24.06.2021, care a stabilit onorariile orientative percepute de avocaţi în diverse materii.

Faţă de reducerea onorariului de avocat atât la fond, cât şi la apel, înţelege să menţioneze şi sesizarea Curţii Constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra art. II din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în sensul în care instanţa nu va mai putea reduce, din oficiu, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Afirmă că, prin decizia nr. 220 din 5 iunie 2024, a fost admis apelul reclamantului împotriva sentinţei tribunalului şi a fost obligat pârâtul Statul Român să achite reclamantului inclusiv cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului suplimentar de expertiză contabilă.

Totodată, prin decizia nr. 310 din 11 septembrie 2024, s-a dispus obligarea sa, nu a pârâtului Statul Român, ca parte căzută în pretenţii prin admiterea apelului reclamantului, la plata către Biroul local de expertize judiciare Iaşi a sumei de 1000 RON, cu titlu de onorariu de expert.

Arată că cererea de îndreptare/lămurire a dispozitivului deciziei nr. 310 din 11 septembrie 2024, formulată de A., a fost respinsă, cu motivarea că nu poate fi obligat pârâtul Statul Român la achitarea şi a acestei sume suplimentare, deoarece la cererea apelantului a fost efectuat suplimentul de expertiză.

Învederează că această motivare este lipsită de fundament şi contradictorie, iar instanţa de judecată avea obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele pentru pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Afirmă că nu are relevanţă care parte a solicitat, iniţial, proba cu expertiză, cât timp instanţa de judecată a constatat că se impun explicaţii de la expert pentru soluţionarea cauzei.

Recurentul solicită să se constate că se impunea analizarea deciziei nr. 2075/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Susţine că instanţa de apel, deşi confirmă, indirect, prin decizia nr. 455/2024, că această cheltuială cu onorariul suplimentar al expertului urmează să fie recuperată de apelantul-reclamant, ulterior, de la partea cazută în pretenţii, solicită dovada efectuării plăţii de către apelant pentru ca să îl poată obliga pe intimat la restituire, deşi această chestiune este deja hotărâtă, fără a exista dubiu cărei părţi îi incumbă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

Afirmă că motivarea deciziei atacate este contradictorie, în raport cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul declarat împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, intimatul invocă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, susţine, referitor la daunele materiale, că dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de instanţa de judecată, în temeiul legii civile. A considera în această situaţie că Statul Român se află în culpă procesuală şi că a pierdut procesul ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţii actelor de procedură, iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Referitor la daunele morale, arată că legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 şi 4 ale art. 5 din Convenţie, garanţii care, în speţă, au fost respectate, acestea fiind reglementate şi în dreptul intern, respectiv C. proc. pen.

Consideră că eventuale prejudicii psihice şi emoţionale produse ca urmare a luării măsurilor preventive trebuie dovedite neechivoc în baza unor examene de specialitate medico-legală care să clarifice cu exactitate relaţia de cauzalitate dintre măsura preventivă şi eventuala deteriorare ulterioară a stării psihice şi emoţionale a părţii.

Susţine că nu se poate reţine că lezarea demnităţii reclamantului este o consecinţă a procesului penal întrucât a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie pe tot parcursul procesului penal, nefiind constatată atingerea adusă unui drept subiectiv al acestuia sau o faptă cauzatoare de prejudiciu, cu caracter ilicit.

Referitor la cheltuielile de judecată, invocă dispoziţiile art. 452 şi ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi arată că instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată şi să le acorde doar în măsura în care acestea apar drept justificate, în raport cu soluţia pronunţată, obiectul şi complexitatea cauzei.

Prin întâmpinarea la recursul declarat împotriva deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, intimatul invocă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că s-a reţinut corect că reclamantul este partea care a solicitat proba cu expertiză, acesta având posibilitatea să recupereze cheltuielile de judecată constând în suplimentul onorariului de expert, de la partea căzută în pretenţii, doar după ce dovedeşte efectuarea acestor cheltuieli.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, a fost fixat termen de judecată la 12 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

La termenul de judecată acordat, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimat prin întâmpinare, şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor, fiind amânată succesiv pronunţarea la 26 iunie 2025, respectiv 3 iulie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, se constată că recurentul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut existenţa unor considerente contradictorii, formulând argumente care au un caracter nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia şi, anume, lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care cuprinde motive care sunt contradictorii.

Referitor la invocarea considerentelor contradictorii în motivarea deciziei, Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile care reglementează motivul de casare anterior evocat, contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată.

Sub acest aspect, prin critica subsumată motivului de recurs sus-menţionat, făcând referire la drepturile salariale cuvenite reclamantului, recurentul a susţinut că instanţa de apel s-a raportat la suma de 3.764 RON, luând în calcul şi concediile medicale de care a beneficiat pe perioada desfăşurării procesului penal, contrazicând expertiza contabilă efectuată în cauză, care stabileşte un calcul concret, plecând de la obiectivul încuviinţat de instanţă, şi anume calculul diferenţelor salariale fără a fi avute în vedere concediile medicale. Totodată, a susţinut că instanţa de apel se contrazice şi atunci când, deşi apreciază că prejudiciul se impune a fi reparat deoarece, în lipsa procedurilor penale, existau toate şansele ca reclamantul să beneficieze de acelaşi nivel de salarizare, totuşi se raportează doar la suma de 3.764 RON, ignorând faptul că aceste concedii medicale au fost acordate exclusiv din cauza dosarului penal.

Instanţa de recurs constată că, deşi s-a invocat o motivare contradictorie subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., alegaţiile recurentului exprimă exclusiv nemulţumiri vizând modul în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză (respectiv, suplimentul la raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului) şi a stabilit situaţia de fapt în baza probatoriului administrat.

Faptul că instanţa de apel s-a raportat, analizând cele două variante ale suplimentului la raportul de expertiză, la suma reprezentând diferenţa de venituri ce se cuvine reclamantului, luând în calcul şi concediile medicale acordate pe perioada desfăşurării procesului penal, întrucât acesta a beneficiat efectiv de aceste concedii şi de indemnizaţiile aferente, reprezintă un aspect legat de modul de interpretare a mijloacele de probă, ce nu poate forma obiect al controlului în recurs, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor administrate.

Tot astfel, evocarea unei situaţii de fapt contrare celei reţinute de instanţa de apel - care a constatat că nu există dovezi certe în baza cărora să concluzioneze că perioada concediului medical al reclamantului s-a datorat tot dosarului penal - fără prezentarea unor argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a unor norme de drept, se repercutează strict în planul temeiniciei hotărârii, neputând forma obiect al controlului judiciar în recurs, verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac presupunând cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Printr-o altă critică încadrată de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi asupra aplicării indexării şi majorărilor aferente drepturilor salariale.

Deşi nelegalitatea deciziei a fost susţinută din această perspectivă pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica menţionată, având în vedere aspecte concrete invocate, se circumscrie şi va fi astfel analizată conform motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), întrucât pune în discuţie încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii.

Înalta Curte reţine ca atare că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Instanţa nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanşează procesul civil, iar unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie stabilirea cadrului procesual în care se va desfăşura judecata din punct de vedere al părţilor (cadrul procesual subiectiv), precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete deduse judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie de fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale mai sus enunţate, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept, însă judecata în apel este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum - şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum -, aşa cum rezultă din prevederile art. 478 C. proc. civ.

În calea de atac devolutivă a apelului instanţa verifică soluţia atacată atât din punctul de vedere al temeiniciei acesteia, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este concordantă probelor administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, cât şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Conform prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, respectiv calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

În cauză, contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi însă reţinută încălcarea acestor norme de procedură, instanţa de apel analizând doar pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi cu respectarea principiului devoluţiunii în apel.

Astfel, deşi la interpelarea Înaltei Curţi cu ocazia dezbaterilor pe fondul recursului, în sensul de a preciza dacă indexarea şi majorarea aferente drepturilor salariale solicitate au constituit în speţă un capăt de cerere distinct dedus judecăţii, reprezentantul convenţional al recurentului-reclamant a arătat că acest capăt de cerere este parte a cererii iniţiale deduse judecăţii instanţei de fond, instanţa de recurs constată că reclamantul nu a învestit prima instanţă cu un petit având un asemenea obiect, fapt confirmat şi de obiectivele expertizei efectuate în cauză, necontestate de reclamant, care au vizat exclusiv calculul sumei reprezentând diferenţa dintre veniturile pe care le-ar fi realizat acesta în perioada 1 februarie 2016 - 19 iunie 2017, respectiv dacă aceste venituri, care le includ atât pe cele de natură salarială (inclusiv sporuri), cât şi indemnizaţia de creştere copil, s-ar fi calculat prin raportare la funcţia de conducere pe care reclamantul a ocupat-o anterior.

Reţinând, aşadar, că instanţa de apel a soluţionat litigiul cu respectarea principiul disponibilităţii şi conformându-se regulii stabilite la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la caracterul autonom al soluţiei de achitare, ca unic temei legal pentru acordarea despăgubirilor, recurentul învederează că prin decizia atacată s-a reţinut că simpla soluţie de achitare atribuie, prin ea însăşi, un caracter delictual procesului penal în care a fost pronunţată, cu referire la Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, pentru ca, ulterior, instanţa să se contrazică, reţinându-se că cele două decizii, Decizia nr. 1/2023 şi Decizia nr. 15/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se pot extinde de plano şi asupra măsurii controlului judiciar sau al sechestrului.

Înalta Curte constată privitor la această chestiune că, deşi instanţa de apel sesizează în hotărârea recurată că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din data de 12 mai 2021) vizează neconstituţionalitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen., apreciază că în cuprinsul acestei decizii s-ar regăsi considerente care tranşează cu valoare de principiu asupra unui drept la despăgubire al celui faţă de care s-au dispus măsuri preventive (de orice fel) în cursul procesului penal, finalizat cu achitare.

Astfel, curtea de apel a constatat că şi instanţa de contencios constituţional a subliniat în Decizia nr. 136/2021 aplicabilitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen. exclusiv în materia măsurilor preventive privative de libertate, ipoteză care nu se regăseşte în cauza pendinte, întrucât reclamantul a fost suspus măsurii preventive restrictive de libertate a controlului judiciar.

Având în vedere statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 136/2021, potrivit cărora "procedura specială reglementată de prevederile art. 539 din C. proc. civ. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată", instanţa de apel a reţinut, însă, că prin decizia respectivă s-ar statua asupra unei răspunderi a statului în sensul arătat în situaţia în care se invocă de către un particular încălcarea drepturilor prevăzute, printre altele, de art. 8 din Convenţie.

Aşadar, a fost extras din considerentele deciziei Curţii Constituţionale anterior evocate un argument care s-ar aplica aparent oricărei măsuri preventive luate în procesul penal, reţinându-se că acoperirea pretinselor pagube produse de acte procesuale sau procedurale penale şi invocarea eventualei răspunderi civile a statului pot fi valorificate şi în alte condiţii decât cele prevăzute de lege (normele speciale) referitoare la eroarea judiciară, pentru a se conchide că şi în cazul măsurilor restrictive de libertate se impune angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de persoana vizată de aceste măsuri conform dreptului comun, doar pentru faptul că procesul penal a fost soluţionat prin achitare.

Lecturarea considerentelor Deciziei nr. 136/2021 trebuie însă realizată în mod unitar, în integralitatea lor, pentru că fiecare argument expus de instanţa de contencios constituţional se aplică în contextul şi în limitele învestirii sale, respectiv acela al controlului de constituţionalitate al prevederilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum reiese chiar din dispozitivul deciziei, fiind greşit deci a se valorifica singular un argument cuprins într-un paragraf, fără coroborarea sa cu chestiunile dezlegate în cuprinsul deciziei.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie toate deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, în unitatea acestora dată de dispozitiv şi considerentele care îl susţin, impunându-se cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

De altfel, instanţa de contencios constituţional a statuat constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009) în sensul că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul şi toate celelalte autorităţi şi instituţii publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul prezentei decizii". S-a arătat, totodată, că "prin sintagma considerente pe care dispozitivul deciziei Curţii se sprijină se înţelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de Curte."

Aceeaşi situaţie se regăseşte în decizia atacată cu recurs şi în privinţa reţinerii caracterului autonom al soluţiei de achitare, referitor la care instanţa de apel a apreciat că se impun, prin analogie, considerentele aceleiaşi decizii ale Curţii Constituţionale din moment ce "ulterior, s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală".

În raport şi cu interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, potrivit căreia, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitată. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală", constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei" a reţinut că netemeinicia acuzaţiei în materie penală dovedită în cauză prin cele două soluţii de achitare pronunţate de instanţele penale, atât în fond, cât şi în apel, reprezintă criteriul autonom care dă dreptul reclamantului la repararea pagubei.

Pornind de la aceste aprecieri, instanţa de apel a constatat astfel că, în cauză, intervine răspunderea Statului Român în baza reglementărilor europene ca şi garant pentru toate consecinţele vătămătoare produse de funcţionarea organelor sale specifice, respectiv ca şi garant al independenţei şi legalităţii înfăptuirii justiţiei, şi a analizat cererea de acordare a daunelor morale din perspectiva constatării încălcării efective a unui drept apărat de dispoziţiile interne şi convenţionale.

Practic, sub cupola dezlegărilor regăsite în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 care tranşează asupra limitelor constituţionale ale unui text de lege special, ce reglementează asupra condiţiilor de angajare a răspunderii obiective a statului pentru erori ale procesului penal, instanţa de apel a creat un temei juridic nou de răspundere a statului, de data aceasta "în condiţiile dreptului comun", pentru alte măsuri preventive dispuse în cursul procesului penal decât cele avute în vedere de prevederile art. 539 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că nu pot fi extinse mutatis mutandis considerentele din Decizia nr. 136/2021 la situaţia despăgubirilor solicitate pentru măsura controlului judiciar, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres dreptul la despăgubire şi în această situaţie, iar răspunderea obiectivă a statului (transpusă în cuprinsul art. 539 C. proc. pen.) este una care ţine de domeniul normei speciale, neputând fi extinsă prin analogie.

De altfel, chiar instanţa de apel reţine în motivare că aspectele statuate în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot fi aplicate altor măsuri preventive, precum măsura controlului judiciar.

Cu toate acestea, statuările instanţei de apel cu privire la răspunderea statului în situaţia dedusă judecăţii şi la caracterul autonom al soluţiei de achitare se impun cu autoritate de lucru judecat instanţei de recurs, întrucât nu au fost contestate de pârât prin exercitarea căii de atac împotriva deciziei pronunţate în apel, iar, în acest context procedural, trebuie reţinut că diferenţa de argumentaţie identificată în raţionamentul instanţei nu afectează în mod negativ drepturile reclamantului - singura parte care a exercitat recurs în cauză -, ci, dimpotrivă, îi profită prin recunoaşterea dreptului la despăgubire în situaţia dedusă judecăţii, soluţia neputând fi infirmată, de altfel, în calea de atac exercitată în cauză de parte.

În circumstanţele anterior evocate, recurentul a mai invocat contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate şi cu privire la caracterul nelegal al măsurilor dispuse în cursul procedurii judiciare finalizate cu achitare (sechestrul şi controlul judiciar), sens în care a învederat că instanţa de apel se contrazice reţinând, pe de o parte, că luarea măsurilor sechestrului şi controlului judiciar constituie împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune, care s-a dovedit că i-au afectat sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională, i-au limitat interacţiunea socială şi au reprezentat o temporizare a evoluţiei profesionale, suferinţa morală fiind inerentă unei situaţii cum este cea în care s-a aflat reclamantul, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral inerent şi care se impune a fi reparat, pentru ca, ulterior, să reţină că măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. şi a avut un scop legitim, deşi Decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prezumă absolut caracterul nelegal al întregii proceduri judiciare penale finalizate cu achitare.

Instanţa de recurs constată că prin decizia atacată s-a stabilit că măsurile la care a fost supus reclamantul în cursul procesului penal au fost de natură a genera acestuia o suferinţă morală ce i-a cauzat un prejudiciu moral inerent, recunoscând reclamantului dreptul la repararea acestui prejudiciu, cum deja s-a arătat.

Totodată, deşi este real, astfel cum a susţinut şi recurentul, că instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii şi faptul că măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. şi a avut un scop legitim, contradicţia considerentelor care ar putea conduce la casarea hotărârii recurate vizează ipoteza în care, deşi s-a reţinut existenţa prejudiciului cauzat reclamantului, nu ar fi fost recunoscut acestuia dreptul la reparaţie prin acordarea daunelor morale.

Or, în condiţiile acordării daunelor morale prin decizia recurată, pentru fapta ilicită pretinsă, contradicţia invocată de recurent nu justifică casarea hotărârii ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând în continuare susţinerile din cadrul recursului formulat de reclamant, Înalta Curte reţine că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta îşi exprimă nemulţumirea faţă de suma acordată cu titlu de daune morale şi contestă evaluarea făcută de instanţă prin utilizarea criteriilor pentru determinarea acestor daune, afirmând, totodată, că instanţa de apel a redus exagerat cuantumul acestora reţinând ca jurisprudenţă relevantă o hotărâre din anul 1995 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru o cauză judecată în anul 2024.

Înalta Curte reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă în acest sens, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate, şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, reţinând, în urma analizei probelor administrate, că reclamantului i-a fost afectată sănătatea, imaginea şi reputaţia profesională, i-a fost limitată interacţiunea socială şi i-a fost temporizată evoluţia sa profesională.

Raportat la aceste împrejurări, instanţa de apel, apreciind că măsurile dispuse în cursul procesului penal au avut consecinţe negative asupra reclamantului, pe plan personal, profesional şi social, a considerat că suma de 20.000 RON acordată cu titlu de despăgubiri reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile constituind exclusiv o chestiune de apreciere, astfel cum a rezultat din probele administrate, repreprezentând un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecierile de ordin subiectiv cu privire la cuantumul prejudiciului moral neconstituind veritabile critici de nelegalitate.

Nici invocarea faptului că instanţa de apel a reţinut ca jurisprudenţă relevantă o hotărâre din anul 1995 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în soluţionarea unei cauze în anul 2024 nu poate justifica reevaluarea cuantumului daunelor morale, întrucât aceasta ar presupune reanalizarea situaţiei de fapt şi a probatoriului şi din această perspectivă, chestiune ce excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve eventuala ignorare de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost analizate în raport de situaţia de fapt reţinută, inclusiv prin prisma criteriilor jurisprudenţiale consacrate prin hotărârile Curţii Europene, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării în recurs, deoarece nu se subsumează unui motiv de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la pretenţiile vizând depăşirea termenului rezonabil al procesului penal, cu referire la cauza CEDO Riccardi contra României (2012), recurentul a mai afirmat că instanţa de apel a înţeles să justifice, în mod greşit, aplicarea hotărârii europene invocate de reclamant, apreciind - contrar celor reţinute în această hotărâre, potrivit cărora durata procesului este excesivă şi nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei şi prin amânările solicitate de reclamant, ci numai prin eşecul instantelor judecătoreşti naţionale de a gestiona diligent dosarul finalizat cu achitare - că numărul inculpatilor, probatoriul administrat, actele procedurale efectuate justifică caracterul rezonabil, chiar dacă a intervenit achitarea inculpatului pentru motivul că fapta nu există.

Înalta Curte reţine sub acest aspect că cererea de recurs nu relevă o critică concretă prin raportare la modul în care criteriile de apreciere rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură judiciară a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, au fost aplicate în cauză prin decizia recurată.

Simplul enunţ potrivit căruia instanţa a aplicat greşit o hotărâre a Curţii Europene nu este de natură a reprezenta o critică de nelegalitate veritabilă, întrucât nu combate în niciun fel argumentele avute în vedere de instanţa de apel pentru a nu se reţine durata excesivă a procesului penal.

În această privinţă, trebuie remarcat că în cuprinsul deciziei recurate s-a avut în vedere durata procesului penal prin raportare la natura faptelor cercetate, la numărul inculpaţilor, la probatoriul administrat şi etapele procesuale urmate, complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi comportamentul autorităţilor fiind criterii avute în vedere de instanţa europeană a drepturilor omului pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Totodată, cu referire la jurisprudenţa CEDO invocată de reclamant, instanţa de apel a constatat că particularităţile faptice ale prezentei cauze sunt diferite de cele reţinute în hotărârea pronunţată în cauza Riccardi împotriva României. Astfel, în cauza anterior menţionată, Curtea Europeană a stabilit că durata procesului penal era de 9 ani (de aproximativ trei ori mai mare decât durata procesului penal al reclamantului) şi se afla în continuare în desfăşurare în faţa primei instanţe la data pronunţării deciziei în cauza aflată pe rolul instanţei europene şi a reţinut că au existat întârzieri procedurale repetate pe toată durată procedurii, pentru a aprecia că durata procesului este excesivă şi nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei şi prin amânările solicitate de reclamant, ci numai prin eşecul instanţelor naţionale de a gestiona diligent dosarul.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de apreciere a duratei nerezonabile a procesului penal necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa duratei procesului penal nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, în conformitate cu art. 488 C. proc. civ.

În privinţa cheltuielilor de judecată acordate în faza judecăţii de fond, recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit decizia nr. 2075/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că, în privinţa onorariului de avocat, admiterea, în parte, a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea acestuia, întrucât în afara valorii obiectului pricinii, instanţa apreciază şi în funcţie de prestaţia/munca îndeplinită de avocat.

A mai susţinut recurentul că trebuia avut în vedere că prezentul dosar s-a judecat aproape patru ani în faţa Tribunalului Iaşi, fiind depuse înscrisuri, audiaţi martori şi efectuate expertize, iar onorariul solicitat a fost în cuantum de 3.000 de RON.

Critica nu poate fi primită. Înalta Curte reţine că prin aceasta se supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, aspect ce nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce priveşte exclusiv temeinicia deciziei recurate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În considerentele deciziei evocate, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, faţă de statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. care impun stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu gradul de complexitate al speţei şi cu efortul avocatului, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi primite.

În plus, trebuie menţionat, cu referire la invocarea de către recurent în acest context a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa supremă, că instanţa de recurs nu poate da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate într-o cauză care nu priveşte părţile, situaţie ce ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte printre izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Relativ la celelalte argumente invocate în susţinerea acestei critici, instanţa de recurs reţine că acestea nu pot fi valorificate în speţă, dat fiind că hotărârea U.N.B.R. nr. 174/24.06.2021, a cărei nesocotire a fost invocată, a stabilit un ghid de onorarii minimale recomandate pentru avocaţi, iar sesizarea Curţii Constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la art. II din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., la care a făcut referire recurentul, a fost formulată împotriva unui proiect de lege de modificare a reglementării ce consacră dreptul instanţelor de judecată de a reduce onorariul de avocat, contrar deci celor alegate de recurent.

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, recurentul a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva motivării contradictorii, sens în care se arată că, deşi instanţa de apel a confirmat indirect că această cheltuială cu onorariul suplimentar al expertului urmează să fie recuperată de apelantul-reclamant, ulterior, de la partea căzută în pretenţii, a solicitat dovada efectuării plăţii de către apelant pentru ca să îl poată obliga pe pârât la restituire, deşi această chestiune este deja hotărâtă, fără a exista dubiu cărei părţi îi incumbă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

A mai susţinut că motivarea instanţei de apel este lipsită şi de fundament, întrucât nu are relevanţă care dintre părţi a solicitat, iniţial, proba cu expertiză, cât timp instanţa de judecată a constatat că se impun explicaţii de la expert pentru soluţionarea cauzei.

Analizând susţinerile recurentului, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 310 din 11 septembrie 2024 a fost admisă cererea de completare a deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, formulată de expertul B., fiind obligat reclamantul la plata către Biroul local de expertize judiciare Iaşi a sumei de 1000 RON, cu titlu de onorariu de expert.

Ulterior, prin decizia atacată cu recurs în prezenta cauză a fost respinsă cererea reclamantului privind lămurirea/completarea dispozitivului deciziei nr. 310 din 11 septembrie 2024.

În conformitate cu dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice". Rezultă din aceste dispoziţii legale că procedura lămuririi hotărârii poate fi utilizată în două categorii de situaţii, respectiv când hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii, adică imposibil de conciliat, şi când dispozitivul hotărârii conţine dezlegări ori menţiuni insuficient de clare, făcând dificilă ori chiar imposibilă stabilirea înţelesului său, a limitelor lui de aplicare ori a efectelor juridice pe care instanţa le-ar fi avut în vedere la momentul pronunţării.

De asemenea, procedura completării hotărârii presupune ca ipoteză, conform art. 444 C. proc. civ., omisiunea instanţei de a se pronunţa "asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale".

Prin urmare, atunci când în speţă nu se regăsesc asemenea ipoteze, lămurirea ori, după caz, completarea hotărârii nu apare ca admisibilă.

Tot astfel, procedurile reglementate de prevederile art. 443-444 C. proc. civ. nu reprezintă căi de atac de reformare sau de retractare a hotărârii, astfel încât prin aceste proceduri nu se poate obţine modificarea hotărârii sub aspectul modului de soluţionare a cauzei în niciunul dintre elementele sale.

Dând eficienţă acestor consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, prin cererea soluţionată prin decizia atacată, recurentul nu a dezvoltat argumente care să vizeze o clarificare a înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului deciziei nr. 310 din 11 septembrie 2024, dispozitiv care este clar şi nu lasă loc de interpretări, în sensul obligării reclamantului la plata către Biroul local de expertize judiciare Iaşi a sumei de 1000 RON, cu titlu de onorariu de expert, şi, totodată, nu reflectă o situaţie în care instanţa să fi omis să se pronunţe asupra unei cereri cu care fusese iniţial legal învestită.

O pretinsă vătămare a recurentului prin modalitatea în care a fost soluţionată cererea expertului putea fi examinată numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege care puteau fi exercitate împotriva deciziei sus-menţionate, iar nu prin intermediul procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ., respectiv a celei prevăzute de art. 444 C. proc. civ. vizând aceeaşi hotărâre.

Prin urmare, reţinând că soluţia de respingere a cererii reclamantului, ca neîntemeiată, este legală în raport de criticile formulate, recursul declarat împotriva deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024 este nefondat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024 şi a deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024 şi a deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 iulie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.